Interviu

Florin Iaru: „Literatura română nu are nicio șansă să treacă de hotare dacă nu are în spate, anual, cel puțin 100 de scriitori activi”

Între 11 şi 17 iulie 2019 a avut loc la Ipoteşti prima ediţie a Şcolii de vară „Gheorghe Crăciun”, organizată de Editura Paralela 45 în colaborare cu Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”. A fost o săptămână extraordinară, în cadrul căreia au ţinut cursuri de scriere creativă (creative writing) – în faţa a 15 cursanţi/tineri scriitori selecţionaţi în prealabil – trei „profesori” invitaţi, scriitori cunoscuţi ei înşişi: Florin Iaru, Marian Ilea şi Cosmin Perţa (cel din urmă director editorial Paralela 45 şi organizator al evenimentului, alături de Alexandra Turcu şi Diana Iepure de la Editura Paralela 45). Echipa Literomania (Adina Diniţoiu şi Raul Popescu) a fost prezentă pe tot parcursul taberei de creaţie, în calitate de partener media al şcolii de vară. Vă propun mai jos o serie de interviuri cu cei trei scriitori invitaţi să ţină cursuri la această primă – excelentă – ediţie a Şcolii de vară „Gheorghe Crăciun”. (Adina Diniţoiu)

 

Dragă Florin, ne poţi împărtăşi câteva impresii proaspete de la Şcoala de vară „Gheorghe Crăciun” de la Ipoteşti (prima ediție)?

Lasă-mă să zâmbesc nițel. De regulă, când vin la o astfel de întâlnire, am câteva curiozități: care va fi spiritul locului, cum se vor descurca gazdele cu atâția nebuni mofturoși și genialoizi, câte talente mi se va părea mie că am descoperit și pe câți voi paria? Din acest punct de vedere, prima Școală de vară „Gheorghe Crăciun” stă foarte bine. Selecția a fost făcută profesionist, iar tinerii (pot să le spun așa, fără să dau impresia că îi desconsider?) s-au dat peste cap, la propriu și la figurat, cu un singur scop: viitorul lor literar. Paradoxal, ori de câte ori încep un curs, mă confrunt cu aceleași temeri și prejudecăți. Deci, din acest punct de vedere, tabăra nu a venit cu o revelație, ci cu un soi de bucurie reținută. Că tot ce le spui acestor scriitori se va întoarce, mai devreme sau mai târziu, în scris, evitând lungile rătăciri și dezamăgiri ale acestei cariere. Locul a fost foarte plăcut, fără obișnuita anchilozare respectuoasă și plicticoasă care caracterizează memorialele de tot soiul. De aia, și discuțiile au fost pline de haz, de subînțelesuri, de invenții lingvistice. Ah, dacă am avea, anual, măcar zece de școli de vară, în România, fața literaturii noastre s-ar schimba fundamental.

 

 

Ai o experienţă bogată în materie de cursuri de scriere creativă (creative writing). Au intervenit situaţii noi în această şcoală de vară, ce e nou şi ce e vechi – ca să-l cităm pe Eminescu, spiritul tutelar al locului – în recenta experiență de curs?

Noi sunt numai lampadoforii, oamenii adică, însă ideile, viziunile, visele sunt de când lumea, dar ele intră – ce bine! – în paradigma normalității literare, prin care eu înțeleg o dezvoltare firească și armonioasă a unei civilizații. Nu, n-am avut surprize, adică nu negative. Oamenii erau pasionați de literatură, nivelul lor era unul mult deasupra mediei. Întrebările le recunoșteam. Poate părea ciudat, dar, la început, toți artiștii (debutanți) își pun aceleași întrebări, chiar dacă ei se consideră unici. Nu știu dacă te voi bucura sau te voi întrista, dar nu am avut situații noi și nici revelații. La cursurile de anțărț am avut „studenți” răi, nervoși, contradictorii, încăpățânați. Aici, zic eu, mi s-au părut olecuță prea cuminți.

Dacă nu mă înşel, scriitorii optzecişti braşoveni – în frunte cu Alexandru Muşina – au iniţiat la noi, după ’90, cursurile de scriere creativă (pe model occidental). La rândul tău, eşti un reprezentant de seamă al optzeciştilor (bucureşteni) – te situezi, în această privinţă, pe o linie de continuitate cu cei de la Braşov? În ce relaţie te afli cu prozatorul Gheorghe Crăciun – cel căruia Şcoala de vară de la Ipoteşti îi poartă numele?

Cred că aici ar trebui pomenit și numele lui Mircea Cărtărescu, care a condus mai mulți ani un cenaclu, la Litere, de unde au ieșit mulți scriitori… Dar, revenind la întrebare, cinstit să fiu, nu știu ce să-ți răspund. I-am admirat cu invidie și pe Mușina, și pe Crăciun, și pe Bodiu, pentru cercetarea umană, pentru pasiunea de descoperitor, pentru deschiderea ferestrelor și a ușilor. Toți au încercat să-i scutească pe cei mai tineri de bâjbâială, de confuzie, de false ierarhii și de, scuză-mă, bășinile ideologice. Eu n-am avut așa ceva, cînd ar fi trebuit să am. Nici cei pomeniți mai sus. Hedonist de felul meu, până la 50 de ani am fost greierele din fabulă. Însă s-a întâmplat ceva important la nivel de destin. Mi-am dat seama că literatura română nu are nicio șansă să treacă de hotare, să se impună și să fie citită la un nivel mai înalt, dacă nu are în spate, anual, cel puțin 100 de scriitori activi.

Ai avut modele străine în elaborarea acestor cursuri de scriere creativă?

Ca orice român, ca orice brav fiu al țării sale, am avut, și eu, acel soi de superbie arogantă atât de prezentă în spațiul cultural românesc. Credeam că știu totul, că văd limpede totul, că sunt alfa și omega. Dar vine și clipa adevărului. Constați că ai descoperit America foarte, foarte târziu. Pe scurt. La început, am pornit așa cum mi-a dat în gând ideea. Apoi, cu îngrijorare și un strop de responsabilitate, m-am uitat în alte curți. Mai întâi, la Stephen King. Apoi, am citit lecțiile lui Nabokov (și am rămas oarecum contrariat, pentru că el povestea despre cărți). Și așa mai departe. Ce m-a uimit a fost că și altora lucrurile le sunau cam la fel, că existau niște principii solide, simple, la îndemână, iar diferențele apăreau numai la nuanțe. Și, cu cât înaintezi, cu atât nuanțele sunt mai multe și mai contradictorii.

Care sunt autorii – români şi străini – la care faci apel cel mai mult în cadrul cursurilor de scriere creativă?

Există autori parcă făcuți pentru a fi studiați. Pe lângă poveste, pe lângă personaje, pe lângă deliciile îmbârligate ale suspansului, ei oferă admirabile „lecții” de tehnică și strategie literară. De regulă, încep cu Karel Čapek. Continui cu Buzzati, J.D. Salinger, Cehov, Carver, Cheever. Dintre autorii români, Caragiale și Th. Mazilu. Ceea ce urmăresc e eficiența discursului literar, modul simplu (în sensul lui sofisticat, pentru că simplitatea e o artă care-i înspăimântă pe autorii români) în care rezolvă chestiuni de o mare și tulburătoare finețe.

Se poate învăţa să ajungi un prozator bun? În ce măsură te poate ajuta experiența unor scriitori consacrați?

Sincer? Nu. Dacă nu ai ce spune, rămâi, în cel mai bun caz, un „stilist” onorabil. Cum zicea, chipurile, Sadoveanu la „Școala de literatură”: De aici vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat. Să fie clar: deși scrisul e o meserie, cel care o practică trebuie să aibă buba la cap: o neliniște, o obsesie, o viziune. Eu zic că astfel de cursuri dau aripi celor obsedați de a scrie, dar, vai, îi aduc cu picioarele pe pământ pe cei care doar își imaginează asta. E ca o pățanie de tinerețe, o indecizie, o modă, o iluzie, o necunoaștere… Câți nu visam în adolescență să fim stele de cinema sau exploratori? În schimb, tot aici, la cursuri, se dezvoltă gustul pentru un altfel de citit. Dar asta e o altă poveste.

Regulile sunt făcute pentru a fi respectate sau încălcate?

Regulile sunt bune pentru a intra în clasă. Sunt bune pentru a-ți măsura forțele, pentru a înțelege cum și de care capăt să iei o povestire sau un roman. Sunt bune pentru că îți oferă un instrumentar destul de precis, cu care poți executa operații strălucite pe creierul cititorului. Totuși, dacă am sta cantonați în reguli, am produce la nesfârșit aceleași și aceleași istorii. De aia e bine să le calci. Să nu te mulțumești cu precizia domoală a structurilor prefabricate. Dar să știi când și de ce le calci: pentru că abaterea servește prozei, o iluminează, îi dă un șarm personalizat. Nu există regulă generală pe care să nu o poți încălca. Dar numai dacă vrei să spui ceva care nu poate fi spus altfel.

Cum poţi măsura rezultatele cursurilor de scriere creativă, ce anume te face să te simţi mulţumit ca profesor, la finalul lor?

E cea mai mișto întrebare. Rezultatele țin întotdeauna de publicare și de reacția publicului. De la cursurile mele și ale lui Marius Chivu au ieșit, până acum, cam zece prozatori. Din ce știu, încă zece au cărți pe țeavă și încă zece le vor termina în viitorul foarte apropiat. Toți au fost bine primiți. Toți au avut și un (românesc) succes de librărie. Toți se gândesc sau lucrează la volume viitoare. Cum să nu fii mândru? Mai ales că sunt diferiți, au tematici, stiluri diferite și o conștiință (nu râde!) profesională cum nu am mai văzut altcândva. Toți vor să scrie cărți bune, care să rămână, să placă, să recucerească publicul pierdut. Cum să nu fiu mândru? Să-ți spun un secret. Când îi văd că ies pe piață, parcă eu le-aș fi scris cărțile. Ce profesor, zici? Părinte, aș îndrăzni să spun. Am și vârsta necesară.

Interviu realizat de Adina Diniţoiu

 

Parteneriat media

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

1 comentariu

  • Ce spune Florin Iaru în interviu e … valabil şi cu miez. Dar ce este un scriitor activ nu explică…

Scrie un comentariu