Traduceri

„Fluviul” de Julio Cortázar

Ei da, aşa pare să fie, că ai plecat zicând nu mai ştiu ce, că te duci să te-arunci în Sena, ori cam aşa ceva, una din frazele alea de miez de noapte, amestec de cearşaf şi gură cleioasă, aproape întotdeauna pe orbecăite sau cu ceva dintr-o mână sau dintr-un picior frecându-se de trupul celui care abia de ascultă, fiindcă-i atâta vreme de când abia de te mai ascult dacă zici chestii de soiul ăsta, totul răzbate de partea cealaltă a ochilor mei închişi, a somnului care din nou mă trage la fund. Apoi nici o pagubă, ce-mi pasă mie de-ai plecat, de te-ai înecat sau încă mai umbli pe cheiuri uitându-te în apă, şi afară de asta nu-i sigur fiindcă eşti colea adormită şi răsuflând întretăiat, va să zică n-ai plecat atunci când te-ai ridicat la un moment dat noaptea înainte ca eu să mă cufund în somn, fiindcă plecaseşi zicând ceva, că te duci să te-neci în Sena, ori cumva ţi-a fost frică, ai renunţat şi din senin eşti colea aproape atingându-mă, şi te mişti unduind de parcă oarece s-ar agita domol în somnul tău, de parcă ai visa că într-adevăr ai ieşit şi că până la urmă ai ajuns pe cheiuri şi te-ai aruncat în apă. O dată mai mult deci, ca să dormi pe urmă, cu faţa jilavă de un plâns prostesc, până la unşpe dimineaţa, ora la care se aduce ziarul cu ştirile despre cei ce s-au înecat de-adevăratelea.

Mă faci să râd, biata de tine. Hotărârile tale tragice, felul ăla de-a umbla trântind uşile ca o actriţă de turneu în provincie, se-ntreabă omul dacă chiar crezi în ameninţările tale, în şantajele tale odioase, în scenele tale patetice fără sfârşit, stropite cu lacrimi şi adjective şi pomelnice de reproşuri. Ai merita pe cineva mai înzestrat decât mine să-ţi dea replica, atunci zău s-ar ajunge la perechea ideală, cu duhoarea delectabilă a bărbatului şi a femeii distrugându-se unul pe altul ochi în ochi spre a-şi garanta scadenţa cea mai incertă, spre a mai supravieţui încă şi a o lua de la capăt şi a-şi continua fără sfârşit adevărul de maidan şi de fund de cratiţă. Dar eu, vezi şi tu, aleg tăcerea, aprind o ţigară şi te-ascult vorbind, te-ascult văicărindu-te (cu temei, dar ce pot să fac) sau, încă şi mai bine, încep să picotesc, legănat aproape de ocările tale previzibile, cu ochii pe jumătate închişi amestec încă o clipită primele străfulgerări ale viselor cu gesturile tale în cămaşă de noapte ridicolă sub lumina lustrei pe care ne-au făcut-o cadou când ne-am căsătorit, şi cred că până la sfârşit adorm luând cu mine, ţi-o destăinui aproape cu dragoste, partea cea mai savuroasă din mişcările şi învinuirile tale, plescăitul care-ţi deformează buzele învineţite de furie. Spre a-mi îmbogăţi propriile vise unde nimănui nu i se năzare vreodată să se-nece, poţi să mă crezi pe cuvânt.

Păi dacă-i aşa, mă-ntreb ce cauţi în patul ăsta pe care te-ai hotărît să-l părăseşti pentru celălalt mai larg şi mai lunecător. Acum se face că dormi, că din când în când mişti câte un picior ce schimbă conturul cearşafului, pari frământată de ceva, dar nu peste măsură de frământată, e ca o oboseală amară, buzele tale schiţează o strâmbătură de dispreţ, slobozesc întretăiat aerul, îl înghit cu sorbituri scurte, şi cred că de n-aş fi atât de exasperat de falsele tale ameninţări aş recunoaşte că ai fost cândva frumoasă, de parcă somnul te-ar readuce un pic de partea mea unde dorinţa e posibilă şi chiar o împăcare sau un nou soroc, ceva mai puţin tulbure decât zorii ăştia în care pornesc să circule primele maşini iar cocoşii îşi dezvăluie în chip respingător hidoasa lor sclavie. Nu ştiu, poate că nici nu mai are sens să mă-ntreb din nou dacă la un moment dat chiar plecaseşi, dacă tu erai cea care a trântit uşa ieşind chiar în secunda când eu lunecam în uitare, şi probabil de aia prefer să te ating, nu fiindcă m-aş îndoi că eşti colea, pesemne nu te-ai dus nici un moment din odaie, poate o răbufnire de vânt a închis uşa, am visat că plecaseşi pe când tu, crezându-mă treaz, îmi strigai ameninţarea ta de la picioarele patului. Nu de aia te ating, în semiîntunericul verde al zorilor e aproape o dulceaţă să-mi trec o mână peste umărul ăsta ce se-nfioară şi mă respinge. Cearşaful te acoperă pe jumătate, degetele mele încep să coboare peste conturul neted al pieptului tău, aplecându-mă îţi adulmec răsuflarea ce miroase a noapte şi a sirop de tuse, nu ştiu cum braţele mele te-au înlănţuit, aud un geamăt pe când îţi arcuieşti talia refuzându-te, dar cunoaştem amândoi prea bine jocul ăsta ca să mai credem într-însul, e musai să-mi dai gura ta ce gâfâie vorbe impudice, zadarnic trupul tău toropit şi învins luptă ca să scape, în asemenea măsură suntem unul şi acelaşi în ghemul ăsta încâlcit unde lâna albă şi cea neagră luptă ca nişte păienjeni într-un borcan. De sub cearşaful ce abia de te acoperea izbutesc să întrevăd fulgerul neaşteptat care brăzdează văzduhul spre a se pierde în întuneric şi acuma suntem goi, zorii ne învăluie şi ne împacă într-o unică materie tremurândă, dar tot te mai încăpăţânezi să lupţi, opintindu-te, azvârlindu-ţi braţele pe deasupra capului meu, desfăcându-ţi ca într-o străfulgerare coapsele spre a închide apoi la loc cleştii lor monstruoşi ce ar voi să mă despartă de mine însumi. Trebuie să te supun pe îndelete (şi asta, o ştii, am făcut-o întotdeauna cu o graţie rituală), fără să te vatăm îţi încovoi treptat trestiile braţelor, mă ferec în plăcerea ta cu mâini crispate, cu ochi larg căscaţi, acum ritmul tău în sfârşit se stinge în mişcări line de mohair, de spume din adâncuri suindu-mi până la obraz, îţi dezmierd încetişor părul răsfirat pe pernă, în semiîntunericul verde îmi privesc cu uimire mâna şiroindă, şi înainte de a luneca lângă tine ştiu că tocmai te-au scos din apă, mult prea târziu, fireşte, şi că zaci pe pietrele cheiului înconjurată de pantofi şi de glasuri, despuiată cu faţa în sus cu părul tău jilav şi ochii larg deschişi.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „El río” (din volumul „Final del juego”, 1956)

Despre autor

Dominique Ilea

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu