Literatura la feminin Avanpremieră

Fontana di Trevi (fragment)

Traian Branea 

Se uită fără chef la salata de crudități din bol.

„L-am mirosit de mult că vrea să intre în politică. Amușina peste tot și mă tot trăgea de limbă cu cine trebuie vorbit și la cine merg banii ca să prinzi un loc…!“

Mimica disprețuitoare a unui bărbat cinic, atoateștiutor. Dar meniul de diabet indică o persoană stresată. Pentru prima oară îmi trece prin cap că nu i-a fost ușor să se descurce cu colegii din Casa lui Ceaușescu, deghizată în Parlament: foști secretari de Partid și securiști de județeană care, după ’90, s-au dat de trei ori peste cap și s-au transformat în atotputernici baroni de provincie, conform feudalismului instalat în memoria pământului.

„Dar tu n-ai amușinat după ce au capotat țărăniștii? Și, spre deosebire de Macovei, n-aveai mare lucru de oferit!“

Era stilul Dorinei, nu al meu, să trântească oamenilor „adevăruri“ în față. Dar fac un efort ca să-i plătesc cu aceeași monedă măgăriile de azi.

„Asta-i bună! Dar el ce crezi că are? A plouat cu jurisconsulți de doi lei, doctori în Drept la particulare, care-i trec înainte fiindcă au cumetrii cu Șefii! Pe cine impresionează notele lui din școală și că după revoluție s-a reciclat la Forumul Civic? Dacă e deștept, uită episodul ăsta, fiindcă nimeni nu-i mai înghite azi pe prietenii tăi, Morarii, care se treziseră în ’90 să dea lecții de democrație. Azi trag de niște amărâte de pensii, iar șmecherii pe care altădată îi puneau la colț au pus laba pe milioane de euro!”

Freacă iar telefonul. E un pachet de nervi, și-a vărsat tot ce-avea în gușă, vorba Tincuței. Pe vremuri era slugarnic cu Morarii, ei i-au făcut legătura cu mine, și când veneam, îi mai picau o cină, un cadou, bani de-o cafea, de-o terasă. Aurelian a încercat să-l ia la Forum, dar se vedea de la o poștă că nu-l trage inima, nicio comparație cu Daniel care organiza lipitorii de afișe, trimitea comunicate la presă, era de gât cu „jurnaliștii noștri“, făcea strategii de campanie. După ce Petru l-a prezentat cu pompă ca urmaș al fraților Branea și țărăniștii l-au băgat în Parlament, mai-mai să-i dea un minister, Juniorul meu s-a răcit cu Morarii. Nu-i mai sunt de niciun folos; niște martori incomozi, care și-l amintesc de când era un vlăjgan neisprăvit.

Dar și ei știu ce-i poate pielea.

„Caracterul nu-l dă afară din casă pe frate-tău, dacă ți-o fi frate într-adevăr“, mârâie Sultana.

Nu se suportă, deși vin din opoziția anilor ’90, ori poate tocmai de aceea. Ea nu-l scoate din oportunist, el îi taxează drept „talibani“, termenul unui jurnalist agresiv și popular rezervat celor din opoziția pură și dură.

Nu m-am băgat în disputa lor.

*

Sultana se schimbase dintr-odată după ce a aflase de chinurile tatălui ei adevărat, cum îl alergau gardienii pe culoarele închisorii, lovindu-l cu bâtele până cădea la pământ, și-l aruncau leșinat, plin de sânge, în celulă. Ar fi trebuit să am mai mult tact, să fiu mai atentă cu obsesiile lor politice, știam cum mă încondeiase Claudia că țin cu Iliescu. Din păcate, trădarea lui Sorin și vicleniile devotatei Dorina nu mă învățaseră minte: viața celorlalți aluneca mai departe pe lângă mine, fără s-o zăresc, și despre apropiații mei păstram aceeași imagine fixă și simplificată. Aurélie are dreptate când spune că relația dintre mine și Petru a rezistat la atâtea încercări pentru că fiecare dintre noi își are doza lui de autism.

Când Sultana a împlinit 50 de ani, prietenia noastră de peste trei decenii a fost cât pe-aci să se rupă dintr-o prostie ridicolă. Am venit special în ajunul aniversării ei și din duty-free-ul de la München am cumpărat, la ofertă, un L’Air du Temps, parfumul lui mă umple mereu de-o melancolie fără obiect, a fost cadoul lui Sorin la fiecare zi a mea. Ieșise din modă, dar speram să-i amintească și ei de tinereţea noastră. Ştiam din anii de cămin că-i plac florile și-am colindat în zona Piaţa Amzei – Piața Romană până să dau de niște trandafiri roșii ca lumea. Florile din Olanda, care au gonit de pe piață bietele flori româneşti, erau scumpe şi rare pe atunci. La început nu m-am alertat când am văzut-o că aruncă trandafirii mei, cu L’Air du Temps cu tot, pe masa din bucătărie, încărcată de platouri cu sendvişuri, cotoare de ardei şi cârpe de vase; am dedus c-o enerva că împlinise jumătate de secol. Dar, chiar înainte să ne aşezăm la masă, stacojie de bufeuri, mi-a şuierat că aş fi putut, măcar într-o asemenea ocazie, să nu o provoc. Sau să nu o sfidez. Sau să nu îi redeschid rănile. Sau altă frază de genul acesta, patetică și prostească.

„Trandafirii roșii sunt simbolul electoral al partidului lui Iliescu! Pentru noi însemnă revoluţia furată! Mineriada din iunie ’90!“, mi-a explicat Daniel, după ce Sultana şi-a cerut scuze, înţepată, şi a ieşit din bucătărie. „Ei, hai, Lety, încearcă şi tu să-i înţelegi!Avocaţi voluntari, sprijin de la Amnesty International, tineri bătuți, anchetați, într-un hal fără de hal la Jilava… Claudia a scăpat atunci, dar, ascultă-mă pe mine, n-o să se mai întoarcă niciodată în ţara asta! Gata!“

„Pot să înţeleg că aveţi problemele voastre aici“, i-am răspuns, „dar ce vină au trandafirii mei?“

Mi-am şters ochii, înciudată că, de la o vreme, îmi dădeau lacrimile mult mai repede decât înainte. M-aş fi dus să plătesc la Lufthansa penalizarea de 50 de dolari şi să plec a doua zi, dar pe Aleea Fraţii Buzeşti mă muşcase o javră de maidanez și făceam, preventiv, injecții antirabice.

„Asta e România“, mi-a spus la întoarcere Petru.

Se întunecase, nu era aprinsă decât o veioză. S-a dus, şchiopătând, la fotoliul lui şi nu vedeam bine dacă pe faţa lui era un zâmbet de satisfacţie sau o grimasă de efort. M-am gândit, la modul cel mai serios, să las baltă moştenirile şi să nu mai calc în România. Acum, când în fine ne-am liniștit cu vărul Rafael, mort aș zice că e mai convenabil decât viu, îmi dau seama c-ar fi fost o prostie să punem cruce recuperărilor. Și să rămân supărată pe viață cu Sultana.

Nu mai schimbam cu Morarii decât felicitări de Crăciun și Paște, când a trecut Daniel cu treburi prin München și ne-a vizitat și pe noi.

Și de bani, dar și ca să stăm mai liniștiți, după atentat, Petru închiriase un apartament în Erding, pe drumul spre aeroport, la parterul unui bloculeț verde, cu două nivele. Aveam și un motan, tărcat ca un tigru și mai mare decât pisicile din România, poate o fi fost o variantă asiatică. Îl cumpărasem de la un adăpost înainte să ne mutăm, ca să-i fac o surpriză lui Petru, care se atașase de el și-l botezase Lenin. Petru era dus și adus cu mașina blindată a radioului, eu mergeam la München cu autobuzul și cu un tramvai până la sediul școlii, cursurile de terapeut țin patru ani în Germania. Îl lăsam liber pe Lenin, ieșea și intra pe geamul de la bucătărie, până în ziua când polițistul local ne-a anunțat c-o să trebuiască să-l eutanasieze dacă mai vânează păsări pe maidanul din spatele casei: îl reclamase o vecină.

„Asta-i Germania!“, i-am reproșat lui Petru.

De-atunci a trebuit să-l închidem pe Lenin în casă, avea tot ce-i trebuie, dar când se plictisea ori era angoasat, începea să miaune și iar aveam neplăceri cu vecinii. Seara, când mergeam la cafeneaua din apropiere, înconjurată de parcele de porumb, întretăiate de șiruri de floarea-soarelui, îl luam cu noi în lesă și era destul de cuminte.

Am ieșit și cu Daniel, care a râs tot drumul de noi că mergem la băutură cu pisica. A vrut să-l care pe Lenin în brațe, dar ăla, neobișnuit, nu s-a lăsat, te-a mirosit că ești anticomunist, i-a zis Petru.

Cu paharele de bere albă de Erding în față, ne-am uitat de pe terasă la Alpi și la lacul Chiemsee, plin de bărcuțe cu pânze albe, între cele două insule – Herrenchiemsee și Frauenchiemsee –, iar ei au vorbit politică. La un moment dat, Daniel mi-a spus:

„Ştii, Lety, cât suferă Sultana că v-aţi depărtat? Şi aşa are bătaie de cap cu Forumul! Contabilul i-a furat, guvernul vrea să-i scoată din sediu, Claudia n-a mai venit pe acasă de trei ani, pe Sultana o lasă nervii. Nu merită, Lety, pentru o prostie ca aia cu trandafirii, să renunți la o prietenie din comunism, când vă împrumutaţi hainele şi împărţeaţi pachetul cu mâncare de acasă, trimis într-o cutie de pantofi. Şi nu merită nici să abandonezi moştenirea unchilor tăi. Emil o să restituie proprietăţile, şi nu cum au făcut ungurii, numai până la 80.000 de dolari! Noi o să le restituim in integrum, ai să vezi când venim la putere! Hai, vino cu mine, s-o sunăm pe Sultana!“.

Ea a râs şi-a plâns le telefon, amintindu-şi cum s-a purtat cu trandafirii mei.

Ceva din promisiunile lui Daniel s-a împlinit, au câștigat alegerile, nu înțeleg bine cum, dar, din legile lor pentru restituiri, s-au îmbogățit escrocii președinților următori. Iar eu am bătut drumurile pentru mai nimic.

*

Dar cât am stat în Erding, a fost o perioadă bună, eu plecam mai rar în România. Când ne-am mutat în Franța, l-am lăsat pe Lenin următorului chiriaș. Vecina care-l reclamase la poliție murise între timp și era iar liber să pândească păsări pe maidan. Noul lui stăpân, un vechi șaizecioptist burlac, cu o bărbuță à la Lenin, căruntă, poet cunoscut, vizitat des de admiratoare, ținea morțiș să-i schimbe numele, dar până la plecarea noastră nu reușise.

Mi l-am amintit pe motanul Lenin ieri-seară, când m-am repezit la cumpărături, ca s-o las pe Sultana să-și vadă de traducere. Se întunecase, bărbați singuratici ori cupluri tinere intrau și ieșeau din Mega Image-ul non-stop, ce l-ar mai închide sindicatele din Germania sau Franța! Înaintea mea, la casă, un bătrân cocârjat, cu o șapcă strâmbă și limba împleticindu-i-se ca după un AVC recuperat parțial, i-a spus vânzătoarei, o femeie tânără, cu ochii doar la prețurile produselor: „Ehei, ce țară valoroasă avem! Străinii își dau seama de ea, da’ românii nu“. Tot drumul pe bulevardul Costache Negri a mers înaintea mea o femeie negricioasă, care căra în spinare o imensă sacoșă de plastic plină de PET-uri. Uneori se apleca să culeagă de pe jos mucuri de țigări, nefumate până la filtru. Am lăsat-o în urmă, ca pe o dihanie ciudată, cocoșată sub punga uriașă, și am intrat pe Aleea Teilor.

O pisică era lipită de un copac înalt, o pată albă, ca o ciupercă-parazit crescută pe trunchiul gri-verde. Mă privea atentă, cu ochii măriți de două pete negre, ca niște ochelari de soare desenați pe capul ei rotund. Ce altceva decât păsări adormite căuta, aproape de miezul nopții, suită atât de sus într-un pom? Se ținea în gheare, nemișcată, lipită de scoarța copacului, de parcă ar fi vrut să sugă energia vegetală, să se impregneze cu ea. Din când în când auzeam un bufnet moale: o altă pisică încerca să se suie pe grilajul gardului ca să ajungă la ea. Nu se putea agăța cu ghearele de metal, cădea înapoi și, perseverentă, reîncepea.

Am stat o vreme, pândind viața secretă a viețuitoarelor pe care le mutilăm, ca să devină surogate de copii. Auzeam foșnetul frunzelor la fiecare răsuflare de vânt. O lună rotundă, ca un ban imens de polei, se lipise pe cerul întunecat și aerul era țesut, ca o plasă invizibilă, de țârâitul mecanic al greierilor.

*

„Se face, într-adevăr, procesul Revoluției? Al Mineriadei? Ori a fost doar o vorbă aruncată de Macovei să se dea mare?“

„O să vezi comunicatul în presa de mâine“, bolborosește cu gura plină și mestecă mai departe salata cu morcov, țelină și lămâie, fără pic de maioneză; mi s-a plâns de ea de cum a gustat-o.

De ce am sărit cu gura pe el că nu m-a anunțat mai repede despre procesele astea? Cu ce mă privesc ele pe mine, au vreo legătură cu moștenirea noastră? Ar înțelege să-l intereseze pe bărbatul meu, dar nici el nu mai e activ! E de mult la pensie! Râde, ca de o victorie a lui personală. Sunt tentată să-i scot ochii, să-i reamintesc că Petru i-a deschis cariera politică – poate singurul gest altruist, și-ăla foarte neinspirat, pe care l-a făcut într-o viață întreagă, fiindcă, el știe de ce, i s-a părut că se recunoaște în el. Însă mă abțin și-i spun apăsat că pe mine nu mă interesează nimic din ce se petrece în România, dar prietenii noștri, Morarii, așteaptă vestea asta de trei decenii.

„Asta nu înseamnă c-au să mai prindă și condamnările! Asta în cazul, puțin probabil, c-au s-ajungă să se dea vreodată!“

Brusc, îmi amintesc că migrând între partide a ajuns, între timp, într-al lui Iliescu. Aici, disciplina îi impune să fie deranjat de procese, deși sediul celuilalt partid al lui a fost cândva devastat de mineri și cei găsiți acolo bătuți și târâți la Jilava. S-a temut atunci pentru pielea lui și a stat la maică-sa, în orășelul nostru, până s-au liniștit lucrurile. Solicitat între două loialități, alege azi să fie indiferent.

„E prea târziu, ce să te mai legi la cap după atâția ani?! S-au distrus între timp și probele, au murit martorii…“, se strâmbă.

În schimb, pentru Sultana noutatea este un cadou nesperat, trebuie să i-o dau cât mai repede, acum, acum! Îmi caut mobilul cu mâinile tremurând de grabă, pentru bieții mei Morari va fi o bombă!

*

Eram la ei în vara lui 2000, când telefonul a sunat la fel de des ca azi și m-am speriat de ţipătul Sultanei.

„Nu! Nu pot să cred!“, a strigat.

Să fi pățit ceva Claudia? a fost primul meu gând. Dar m-am liniștit pe loc, auzindu-o:

„Nu pot să cred că iar ne căptușim cu Iliescu!“.

Telefonase Daniel: încă mai era consilier part-time la Cotroceni, dar își căuta un loc în privat, simțise ce urma, mai repede decât alții care s-au trezit pe neașteptate fără job.

La ușă suna insistent instalatorul, trimis tot de el să le instaleze Morarilor aer condiţionat. Încerca de mai multă vreme să-i convingă, iar acum profitase de venirea mea ca să le pună piciorul în prag.

„De când îi pisez să se modernizeze! Tu te-ai dezvăţat, Lety, de cuptorul nostru bucureştean! Respiri ca peştele aruncat pe uscat“, îmi aruncase, în ajun, jucându-se cu palm-ul.

„Și când spui că vine? Acum? Chiar acum? Dar de ce, Dani, mă pui în faţa faptului împlinit? Ştii că detest!“, a bombănit Sultana.

Se uitase îndelung pe vizor, desfăcuse cu prudenţă lanţul de la uşă, dezamorsase alarma şi, în timp ce instalatorul s-a apucat de treabă, îmi şuşotise:

„Cine-o mai fi şi nesimţitul ăsta care fumează fără să întrebe dacă e permis și și-a stins mucul în ceaşca de cafea? Dacă Daniel l-a trimis de la Cotroceni, poate fi un securist de-al lui Iliescu, pus să ne instaleze microfoane! Ştiu că nu mă crezi, Letiţia, niciodată n-ai crezut ce-ţi spun, dar chiar Emil a declarat în interviul de săptămâna trecută că l-a învins Securitatea!“.

Fardată mai mult pe un obraz, Sultana a ieşit în aerul de etuvă al Bucureștiului, să se sfătuiască cu Aurelian la Forum. N-ajunsese bine când posturile de știri transmiteau deja declarația lui Constantinescu de la Vila Lac că nu va mai candida pentru al doilea mandat și că va ieși din politică. Şi toţi băieţii de la fostele ziare uteciste, ajunşi mari granguri de presă, înfulecau sendvişuri umede şi salate cofleșite şi, între două beri, mai aruncau câte o obrăznicie celui care devenise deja fostul președinte. Asta mi-a povestit Daniel pe urmă.

Atunci, singura mea grijă era: îi dau sau nu bacșiș instalatorului? Nu urmărisem la televizor cursul dolarului şi amânasem să merg la o casă de schimb. De altfel, cu cât stricam mai puţină valută pe amărâţii de lei, cu atât era mai bine. Până la urmă, i-am întins tipului o hârtie mototolită de cinci mărci, pe care a lăsat-o pe colţul mesei, dând dispreţuitor din umeri. Să fi știut că Germania trecuse pe euro, dar nu și că mărcile mai mergeau un an? Părea mai informat și mai obraznic decât un muncitor obișnuit și bănuielile Sultanei nu mi s-au mai părut la fel de absurde.

„Pentru orice întâmplare din România ai mereu două-trei explicaţii care rămân în coadă de peşte“, a rânjit Petru.

*

Lui decizia lui Constantinescu de a abandona politica i-a confirmat părerea proastă pe care o avea despre el. Poate nu fără legătură cu speranța secretă c-ar fi primit un post de consilier pe politică externă, ceea ce Daniel încercase să-i obțină, dar n-a reușit. Mai bine, la cât de colțos a devenit Petru la bătrânețe, jobul ăsta nu i s-ar fi potrivit deloc. Vede egoismul şi vanitatea în fiecare gest generos, iar pe Daniel nu-l scoate din „arivist“ .

„Să vâri pe gât instalaţia de aer condiţionat, de altfel nesănătoasă, unor oameni cu venituri modeste şi maniaci de oneşti, fără să-i întrebi dacă sunt dispuşi să plătească mai mult la electricitate, este egoism, nu generozitate, cum pretinzi tu! Daniel face asta ca să se simtă el bine când îi vizitează, de parcă l-ar fi fătat Clementina cu nasul în aer condiţionat, trabucul în colţul gurii și la volan de Mercedes, nu într-un apartament de bloc împuţit, în capătul Militarilor!“

„Întâi că nu fumează, nici trabuc, nici altceva. Și, arivist sau nu, Daniel are suflet! Arată-mi şi aici, la noi, în Germania, unul de vârsta lui care să-şi piardă timpul şi banii ca să sufle în fund la doi bătrâni suspicioşi! Că, să fim serioşi, ce altceva sunt Sultana şi Aurelian? Adoratei tale Claudia, care e chiar fiica lor, nu i-a trecut aşa ceva prin minte!“

„Cu ce, dacă ea abia se descurcă? O s-o vedem de ce este în stare când își termină doctoratul și-și găsește un post convenabil“, a dat înapoi.

Atunci Claudia nu ajunsese nici la jumătatea intervalului de doctorat, care, dacă am înțeles bine, în State nu trebuie să depășească șapte ani ca să-ți menții bursa cu o asigurare de sănătate foarte bună.

Când îi contrazic lui Petru răutățile, îmi temperez și nemulțumirile mele la adresa lui Daniel. Oamenii cu prea mult spirit critic ajung singuri pe lume, îmi spun, nu-mi ajunge antipatia care încă mă mai roade faţă de cea de-a doua familie a tatei? Am început să-i port pică şi lui Daniel Izvoranu, doar pentru că nu mai seamănă deloc cu puştiul care, la 15 ani, scria poezii influenţate de Ginsberg şi regreta că Cenaclul de Luni se închisese înainte să ajungă şi el acolo? Mă irită că în managerul de azi, cu relaţii peste tot, nu mai regăsesc nicio urmă din bietul Daniel, care făcuse depresie după ce-l exmatriculaseră din facultate din cauza unei petreceri în cămin, unde murise nu ştiu ce coleg al lui?

*

Folosesc rar poșeta asta Vuitton și mă încurc prin buzunarele ei, dar, în fine, am dat de Samsungul meu, sun pe fix, închid, sun iar, sunetul lung răsună în așa-zisul living al Sultanei, dar nu răspunde nimeni, pe unde naiba or colinda amândoi într-o zi fierbinte ca asta?! Pe Sultana o enervează când este pe stradă ori într-un magazin și-o caută cineva pe mobil, iar pe-al lui Aurelian nu-l știu. Mă resemnez să telefonez mai încolo și-mi sorb smoothie-ul cu căpșuni, fructe de pădure și obligatoriul ghimbir, dacă nu înghit și altceva, aciditatea o să-mi urce imediat pe esofag. Fac un semn chelnerului ubicuu și deschid resemnată meniul: cu ochii doar la prețuri, mi-aleg un risotto cu ciuperci.

Un cuplu tânăr, el în bermude, cu tâmplele tunse scurt și o freză în vârful capului, ea într-un șort foarte scurt, cu pletele până la fesele mici, amândoi cu pantofi albi sport în picioarele goale, trece vorbind tare pe sub ferestra deschisă a restaurantului.

„Trebuie căutate niște workshopuri, să văd dacă au posturi de designeri și dacă au bani să plătească…“

Vocile lor energice mă mobilizează și-i fac Juniorului un „plan de acțiune“:

„Să nu mai stăm cum am stat cu vila din Domnița Ralu! Să dăm o fugă până la Leordeni, la conacul bunicilor, și pe urmă la Câmpina, să verificăm dacă mai este în picioare casa lui Traian! De-acolo au fost arestați el și Annie. Ca să luăm urma tablourilor, avem nevoie de inventarul percheziției, deci o relație, dar una solidă. La poliție, la servicii, la procurori… Printre colegii tăi, noi, vechi, gândește-te bine, dacă găsim tablourile, pot fi restituite și din muzee…“.

„Afară n-o să ai cum să le scoți! Nici să le vinzi, fiindcă statul român are drept de preempțiune. O să-ți trebuiască aprobări și pentru picturile lui Traian, care n-au probabil nicio valoare“, îmi mai taie, cu acreala lui de azi, din elan.

*

Din toată familia mea, Traian este singurul pe care mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc. Biță, cumnatul lui, pe-atunci un student jerpelit, mi-a spus că de la Traian, pe care l-a întâlnit în conacul din Leordeni al bunicilor mei, a învățat să se îmbrace. Pare-se că avea o discretă eleganță englezească, nu ținuta boemă la care m-am așteptat atunci când am aflat că se învârtise prin cercuri artistice. Crescuse în zona petroliferă a Prahovei, unde bunicul Branea, bănățean chivernisit, făcuse avere cumpărând, după război, terenuri în care, norocul lui, s-au descoperit puțuri de petrol. În adolescență, Traian a fost coleg de liceu cu Geo Bogza, ale cărui scrieri ulterioare „pe linie“ aveam să fiu obligată, mai târziu, să le învăț în școală. Dus de entuziasmul vârstei și de înclinații artistice confuze, Traian s-a repezit să scrie despre expozițiile pictorilor din grupul lui Bogza – Victor Brauner, Arthur Segal, Milița Petrașcu.

Bunul meu prieten Harry Fischer mi-a semnalat, atunci când ne-am văzut, la sediul institutului pe care l-a condus atât de puțin timp, articolul publicat în ziarul local Viața Prahovei, din ianuarie 1925. Era semnat Traian Branea și-l selectase ca să-l treacă în bibliografia cărții la care lucra – Tinerețea lui Victor Brauner. Mi-a arătat în biroul lui printul, era foarte mândru că lucra la primul lui computer: într-un subsol dădea un citat din articolul lui Traian, un stil cam diletant, dar care m-a emoționat, iată, în fine, o rudă în care recunoșteam ceva din mine.

„Presupun că, în calitatea lui de țuțăr al lui Geo Bogza, unchiul tău i-a cunoscut și pe Ilarie Voronca, și pe Ion Vinea, i-am văzut numele menționat în scrisorile lor. Ai citit Lunatecii lui Vinea? Nu? Merită să cauți cartea asta.“

Nimeni în afară de maniacul erudit Harry Fischer n-ar fi reținut numele unchiului meu în înșiruirea de nume celebre. Reieșea că picta și el, dar n-a fost în stare să meargă mai departe de tentative modeste de cubism și constructivism: pornirea naturală l-ar fi dus mai degrabă înapoi, spre impresioniști. Biță îmi spusese că pe pereții conacului de la Leordeni erau atârnate mai multe marine ale lui Traian de la Balcic și Mangalia, în genul celor ale lui Marius Bunescu. A renunțat la pictură tocmai când ar fi trebuit să-și consolideze statutul artistic. Până și aici mă recunosc în el. Presupun că, la fel ca mine, nu era sigur de vocația lui și a preferat să rămână un diletant, un colecționar. Pasiunea pentru politică și războiul l-au deturnat cu totul de la artă, așa cum pe mine m-au deturnat despărțirile – de bărbații vieții mele, de casa din Uranus unde îmi găsisem o stabilitate precară, de Clădirea unde mă plictiseam, dar eram protejată, de țara de care am vrut să scap. Iar după ce un val imens te vâră la fundul apei și te zbați ca să ajungi iar la suprafață ca să poți respira, trebuie să ai monomania carieriștilor ca să continui să pictezi, să scrii.

*

Dorința de revanșă îmi reînviase și-i amintesc Juniorului că aseară, pe unul din posturile de știri, Macovei era întrebat dacă, după alegeri, ar fi dispus să ia Ministerul Justiției:

„Asta arată că fostul nostru avocat este pe val, Caius! Doar că nu ţin minte care dintre partide i-a propus. De fiecare dată când ajung aici, cei pe care îi cunosc s-au mutat într-altul ori partidul a trecut de la stânga la dreapta. Sau invers“.

Primește lovitura în plin. Ochii de culoare incertă, verzi-căprui, cu gene scurte, sunt apărați de ochelarii Ray-Ban: cum i-a văzut pe ai mei, și-a luat și el același brand. Nu i-a scos nici în restaurant, justificându-se că lumina îi face rău. Dar pielea palidă a feței s-a colorat ușor de enervare.

„Tu, Letiția, exagerezi cu disprețul față de viața noastră politică! N-ai răbdare să înţelegi şi te mai influenţează şi acritura de Petru! Tot respectul pentru mintea lui, dar vede numai ce e rău în țară!“

Altul în rolul de apărător al patriei pe care Aurelian l-a părăsit. Sultana, în schimb, îmi tot repetă că Petru vede numai partea goală a paharului și că, de când ne-am îngropat în satul francez, eu am ajuns porte-parole-ul lui. Nu mă lasă inima să-i spun că alta este problema: cum se face că Macovei și alții de-ai lor cu care au pornit împreună, ba chiar unii erau cu săru-mâna la ei, au ajuns la sacul cu bani și urcă pe scena publică, iar ei se scufundă în sărăcie și uitare? Ce curte le mai făcea Macovei, după așa-zisa revoluție, și acum, dacă vor să-l roage ceva, mereu fleacuri pentru alții, niciodată ceva pentru ei, trebuie să-și ia audiență prin secretară! I-a și trecut în categoria de fraieri plicticoși și-i lasă să facă anticameră, fiindcă e supraocupat, profesor la Drept, şi unul dintre cei patru vicepreşedinţi ai asociației Universitas.

*

„Crezi că mai vine avocatul ăsta nou al tău? Și dacă el nu mai apare, cum facem cu Rafael? Ți-a dat actul lui de deces? Ai măcar o copie?“

Nu-mi răspunde, freacă din nou telefonul. Mâncăm în tăcere, mestecând mult, încet, fără să mai schimbăm o vorbă, așa cum ne recomandă nutriționiștii.

„Un desert?“, mă ispitește chelnerul care, cu fața lui impenetrabilă, sigur este diavolul în persoană și și-a ascuns coada sub costumul negru.

Negociez cu mine dacă să iau un sorbet sau un mousse au chocolat, e cea mai josnică răzbunare față de un diabetic! Nu, mai bine un cheesecake cu fructe de pădure, anunț și scot iar mobilul să-i dau bunavestire Sultanei, dar acasă la ei nu răspunde nimeni. Să li se fi stricat telefonul?

„Ciudat, Manuela nu s-a întors de la toaletă“, observ.

„Ba da, ba da, uite-o“, îmi răspunde și, într-adevăr, e lângă masa noastră, a venit direct la Junior, firește!

Turuie ce-a văzut la televizor, mai exact, ce-au văzut amândoi o vreme, deduc, fiindcă îi reproșează, pe un ton galeș, c-a plecat înainte să vadă ce era mai important.

„Un taciturn, șeful poliției londoneze, n-a vrut să răspundă la nicio întrebare! După ce a intrat cu mașina în mulțime, atacatorul a tras și câteva focuri, sunt cel puțin șapte morți și răniți în stare gravă. Firește că e un arab, cine altcineva să fie?! Dar, de la o vreme, nu le mai dau nici numele, ca și când n-ar ști toată lumea.“

Juniorul dă din umeri și colțurile gurii îi coboară, ce-mi spui mie? N-am pe agendă o deplasare în Anglia în următoarele șase luni! Sunt în pragul vacanței parlamentare și singurele mele griji sunt cele legate de moștenirea cu aiurita asta de soră vitregă – mătușă, ce mi-o fi Letiția, și unde s-o duc pe Andreea, care ține morțiș să vadă Coasta de Azur!

Asta trebuie să fie în capul lui, e în patru labe în fața ultimei lui prietene, cu aproape 20 de ani mai tânără ca el: o sfrijită din speța așa-ziselor asistente care de fapt sunt escorte. Arde gazul pe culoarele Parlamentului și i-a împuiat capul că vrea să facă modelling și film. Când a tot insistat la telefon, pentru avocatul cel nou, n-a uitat să mă întrebe:

„Tu știi Franța, fiindcă stai acolo! Ce sfat îmi dai, unde să merg cu Andreea? La Cannes? Monaco? Nisa?“.

„După mine, Villefranche-sur-Mer, și pe urmă toată zona, până-n Italia“, i-am răspuns, înăbușindu-mi regretul că s-au făcut ceva ani de când n-am mai pus piciorul pe-acolo.

Din senin, am un brusc impuls de solidaritate cu Manuela, cum decazi în ochii celorlalți când îmbătrânești! Pe fratele meu nu-l interesează nici teroriștii, nici politica Europei, nici fosta mare iubire a lui Petru, care încearcă să flirteze cu el. Un goujat, ar fi putut măcar să fie politicos.

„Să ne uităm la fix, când se repetă știrea pe Euronews!“, îi zâmbesc Manuelei și el râde:

„Televizorul, jucăria bătrânilor! Ce nevoie aveți de el când putem să vedem orice pe atâtea site-uri?!“.

Și scormonim toți trei cu ochi lacomi iPhone-ul lui.

* 

Accident la metrou. O persoană a fost lovită de tren, ISU anunță decesul. Metroul nu circulă între stațiile Piața Unirii și Apărătorii Patriei. Angajații confirmă că victima este un bărbat în vârstă de 42 de ani, avocatul miliardarului Ștefănescu. Tocmai ieșise de la DNA, unde a dat declarații în calitate de martor, e însurat și are doi copii, lucrează la firma de avocați Happy Lawyers…

Citim și recitim știrea, cu frustrarea pe care ți-o lasă breaking news, am vrea să aflăm mai mult, dar deja au trecut la epidemia de rujeolă și la discuția cu părinți care nu-și vaccinează copiii.

„Știți cine e miliardarul, nu? Ăla cu terenul pe care regele Carol l-a dat Facultății și rectorul i l-a vândut ilegal lui și el a construit acolo cel mai mare mall și un splendid cartier rezidențial!“, sparge tăcerea Manuela, care, la fel ca Daniel, le știe pe toate. „Înseamnă că îl anchetează pe avocatul care s-a ocupat de tranzacție, fiindcă miliardarul e la Londra și nu cred c-o să pună prea curând mâna pe el.“

Ne luăm la revedere, mai călduros ca de obicei, trebuie neapărat să vin cu Petru în vizită la ei, la Paris, când mă întorc? Îmi trimite ea adresa lor din Neuilly pe SMS, de fapt, Petru o știe. Mă întreb, fulgerător, când o fi fost în vizită la ea, că mie nu mi-a spus nimic. Pupături de la distanță, țoc-țoc, și pleacă învăluită în dâra ei de Obsession la masa prietenelor care îi fac de mult semne precipitate de plecare.

Pe Junior nu l-a mai băgat în seamă, stă căzut pe scaunul lui, fața i s-a decolorat și fruntea îi este plină de broboane de transpirație, de parcă ar fi primit o veste îngrozitoare. Am una din intuițiile care îl fac și pe Petru să se uite cu uimire la mine, din păcate sunt rare.

„Nu cumva ăsta e avocatul tău?“, îl întreb. „P-ăsta l-am așteptat toată ziua? Hai, spune!“

Când s-a umplut cerul de norii ăștia negri și joși? Zigzaguri roșii-aurii se desenează pe ei și, după un timp, se aude un bufnet înfundat, fulgerul a lovit destul de departe. Umplând trotuarul cu primele frunze căzute, copacii se zbat afară, în stradă, de unde tocmai a plecat taxiul celor trei distinse senioare. Nici măcar diavolul n-a prevăzut trăsnetele zilei de azi, chelnerul aleargă să închidă geamurile în care se aude imediat sunetul rotund al picăturilor mari de ploaie.

Juniorul nu spune nimic, dă doar din cap aprobator, și o furie amestecată cu neliniște urcă încet în mine.

„Și atunci actele decesului lui Rafael? Le-ai văzut cu ochii tăi? Au rămas la tine? La el? “

Nu-mi recunosc nici eu glasul tăios. Și el răspunde, la început neașteptat de umil, că le-ar fi văzut, da, dar n-are nicio copie, au rămas la avocat, care a depus la dosar declarația în care anunță moartea lui Rafael, presupune că era întovărășită de originalul actului de deces, „și lasă-mă odată în pace, Letiția! Toată ziua m-ai hărțuit! N-avem avocat și suntem în cofă, asta e!“, țipă cu glasul lui de cocoșel răgușit.

„Sper că n-ai semnat declarația și-n numele meu! Sper că n-ai făcut prostia asta! Ai făcut-o? Dac-ai făcut-o, spune! Și Rafael, ce-i cu el? E viu? Mort?“, țip și eu.

„Dracu’ știe!“, urlă.

Simțind furtuna, chelnerul s-a și prezentat cu nota. Când Juniorul scoate cardul să plătească și-și strânge, încruntat, servieta, gentuța, affaire-urile, înțeleg că misteriosul Rafael a înviat și Juniorul a făcut-o de oaie, treaba lui, să se descurce, eu n-am de gând să-l acopăr! Ce idiot și-a găsit și Petru să vâre-n politică, după ce mi-a scos toată tinerețea ochii cu familia mea!

Dar eu trebuie să fiu calmă, calmă! îmi ordon, am trecut prin momente mai grele ca ăsta! Și cer un BlackCab pentru Aleea Teilor. Tot așteptându-l, lângă Juniorul căruia nu-i arunc nicio privire, aud fluieratul SMS-ului. Măcar o veste bună azi tot am, Daniel a pus mâna pe un editor și mergem la el lunea viitoare, nu știe dacă voi plăti cartea, n-avea sens să negociez de-acum, Lety, să vedem cum o să i se pară, după ce citește…

Fragment din romanul „Fontana di Trevi” de Gabriela Adameşteanu, aflat în curs de apariţie

Recomandare Literomania

Despre autor

Gabriela Adameșteanu

Gabriela Adameșteanu

Gabriela Adameşteanu (n. 1 aprilie 1942, Târgu Ocna, judeţul Bacău) - prozatoare, jurnalistă şi traducătoare. Este fiica lui Mircea Adameşteanu şi a Elenei Adameşteanu, profesori. Face liceul la Piteşti (1956-1960), apoi va absolvi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1960-1965), după care intră în sistemul editorial, ca redactor la Editura Enciclopedică Română (1968-1974), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1974-1983) şi Cartea Românească (1983-1990). În aprilie 1990 părăseşte Editura Cartea Românească pentru revista „22”, al cărei redactor-şef devine în septembrie 1991. Volume de nuvele: „Dăruiește-ți o zi de vacanță” (1979), „Vară-primăvară” (1989). Romane: „Drumul egal al fiecărei zile” (1975), „Dimineață pierdută” (1983), „Întâlnirea” (2003), „Provizorat” (2010). Eseuri: „Obsesia politicii” (interviuri, 1995), „Cele două Românii” (publicistică, 2000). Memorii: „Anii romantici” (Editura Polirom, 2014). Romanul „Dimineața pierdută” a fost tradus în franceză și a apărut la Gallimard, în 2005, cu titlul „Une matinée perdue”.

Scrie un comentariu