Flash fiction stories Traduceri

„Fotografia” de Franz Hohler

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă „Fotografia” de Franz Hohler, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”.

 

Fotografia

Franz Hohler

 

Când, în urmă cu câtva timp, am frunzărit albumul cu fotografii și-am dat de o fotografie de la nunta părinților, am zăbovit mai mult asupra ei. Doream să văd pe cine mai cunosc, mă interesa chiar, pentru că între timp chiar eu însumi m-am căsătorit și eram deja mai în vârstă decât perechea din fotografia de nuntă, dacă părinții îmi apăreau mai tineri decât mă vedeam pe mine. Mi-era, însă, imposibil să mă uit la cei doi ca și cum n-ar fi avut nimic în comun cu mine, ca și cum nu chiar ei erau aceia care întotdeauna fură mai în vârstă decât mine, cu toată străduința mea nu mi-au părut cu adevărat tineri, se observau îmbrăcămintea și accesoriile ce aparțineau timpurilor de altădată și oameni care, se poate crede, ce-i drept, că-n timpurile de odinioară fuseseră tineri, dar nu că în realitate erau tineri.

Fotografia fusese făcută în fața capelei unde avusese loc căsătoria și, în afară de tata și mama, se mai vedeau cei patru bunici ai mei, dintre care doar doi mai sunt în viață, apoi un străbunic pe care nu l-am cunoscut, cu un chip impenetrabil, sora tatălui meu, deja cu actualul ei bărbat, arătând mai puțin consumat, și cei doi frați ai mamei, unul încă minor, celălalt în uniformă de ofițer. În jurul acestui sâmbure familial se grupaseră neamurile mai puțin apropiate, precum surorile bunicilor, pe care nu le cunoșteam pe toate, iar lângă preot, câțiva prieteni ai perechii, aceștia fiindu-mi în mare parte necunoscuți. Dintre toate persoanele din fotografie, mi-a atras tenția un bărbat aflat la marginea ei, așezat pe o băncuță de piatră, sub un pom, și care observa scena ca și când n-ar fi aparținut întrutotul grupului. Ochii îi erau întunecați și priveau foarte sever, pe cap n-avea fir de păr, iar mâinile i se sprijineau de un baston cu mâner de argint. Ceea ce m-a frapat a fost faptul că bărbatul purta mănuși albe în acele timpuri. Cum pe bărbatul respectiv nu-mi aminteam să-l fi văzut în compania părinților mei, m-am hotărât să-l întreb pe tata despre el.

Când l-am vizitat data următoare acasă, ne-am uitat în albumul său cu fotografii de nuntă, mai ales fotografiile din fața capelei, dar nu s-a zărit în niciuna un asemenea bărbat, iar tatăl meu nu-și putu aminti de nimeni care să semene cu descrierea mea. Probabil, socoti el, fusese un trecător care, din întâmplare, ajunsese acolo și se așezase pe băncuță, capela se afla, doar, într-un loc frumos, era des vizitată și era chiar ținta unui drum turistic.

Cu această explicație nu am fost mulțumit. Oarecum nu-mi puteam imagina că bărbatul acela se așzase pe băncuță numai pe durata unei fotografieri, de altminteri era festiv îmbrăcat, nu putea fi un călător sau un excursionist și mi se păru, de asemenea, că privirea sa exprima mai mult participare decât indiferența unui străin.

Când, ceva mai târziu, am putu să-i arăt fotografia tatălui meu, s-a arătat foarte surprins, a scuturat din cap și-a spus, niciodată, niciodată nu l-am văzut pe acest bărbat, nu-și poate aminti, a mai spus, să fi remarcat o asemenea persoană atunci când făcuse fotografia. Dar după aceea, așa a spus, a mai avut loc o altă nuntă la care unii dintre oaspeți ajunseseră chiar la sfârșitul propriei sale sărbători și, se poate presupune, aceasta să fie ultima fotografie făcută în fața capelei, iar bărbatul cu chelie să fie unul dintre oaspeții întârziați ai nunții următoare.

Cu aceste explicații fusei, pe moment, mulțumit, chiar dacă mi-era greu de înțeles de ce un oaspete străin avusese indiscreția de a se așeza în vizorul aparatului de fotografiat. La o nouă cercetare a fotografiei, am avut sentimentul că bărbatul are ceva cu mama, care a murit la scurt timp după căsătoria mea. După cât de febril negase tata totul, am tras concluzia că și el a gând ceva asemănător, dar n-am mai vrut să insist.

Soția mea începu, încet, să se neliniștească, văzând câtă importanță dau faptului și nu putea pricepe de ce nu accept explicațiile tatălui meu. Am încetat cu cercetările, după ce-am mai căutat informații pe la neamuri, chiar dacă, pentru mine, întrebarea rămânea fără răspuns.

Liniștea care a urmat fu doar de suprafață, tulburată, până la urmă, de un nou incident. Sora mea, căsătorită de puțin timp, a adus pe lume un copil și m-a rugat să-i fiu naș. Am fost de acord, iar botezul avu loc la biserica dins atul înm care locuiește sora mea. A fost o sărbătoare la care au participat doar apropiații. Mai fusese invitat, totuși, un prieten de-al cumnatului pentru că știa să fotografieze.

Sora mea expedie, după eveniment, participanților un caiet în care lipise poze de la botez. Erau numerotate, iar dacă doreai vreuna dintre ele, puteai scrie, șla sfârșitul caietului, numărul respectiv. Privirea mi s-a oprit asupra fotografiei cu numărul 12. Ne prezenta pe nașă și pe mine în fața bisericii, eu țineam pruncul botezat în brațe și, doi pași în spate, se afla bărbatul cu chelie și mănuși albe care se uita la mine. Avea brațele încrucișate, dar în așa fel încât să se vadă ambele mănuși. Un baston precum cel din fotografia de nuntă a părinților nu am zărit de această dată.

Mi-am sunat sora imediat și am întrebat-o dacă-l cunoaște pe bărbatul din fotografie. Ea, însă, nu-și aminti să-l fi remarcat pe individ și, cum nu avea fotografia la îndemână, am telefonat celui care o făcuse, i-am spus numărul pozei și l-am întrebat despre bărbatul din planul al doilea. Mi-a răspuns că la el nu se zărește niciun bărbat, nici măcar pe negativul adus la insistențele mele. Se văd, așa a spus, nașa, eu și pruncul botezat. Am decupat fotografia și am trimis caietul înapoi.

În aceeași zi am hotărât să nu cred în asemenea fapte. Cu toate astea, bărbatul nu a dispărut, așa cum am sperat în secret, din cele două poze și oricui le arătam îl vedea de asemenea. Atunci am început, în timp ce mergeam pe trotuar ori când traversam o piață, să mă întorc brus în spate, chiar și când mă aflam la cinematograf ori cumpăram ceva dintr-un magazin, ba chiar și atunci, mai ales atunci, când mă aflam singur într-o încăpere. Sentimentul că cineva mă privește mă încerca tot mai des, se întâmpla până și noaptea, în pat, când aprindeam lumina crezând că la picoare se află cineva care mă privește țintă. Deseori când coboram undeva, într-o gară ori stație de autobuz, mi-era ca și cum cineva m-ar fi așteptat și-aveam nevoie de mult timp pentru a mă convinge că nu m-a așteptat, de fapt, nimeni. Mă aflam într-o continuă pândă, într-o încordată așteptare despre care nu credeam, totuși, să se concretizeze, până la urmă, în ceva.

În ultima săptămână, situația s-a schimbat. În timp ce mă aflam pe platforma din spate a unui tramvai, cu spatele la geam, am avut iarăși sentimentul că cineva mă studiază, că sunt observat, urmărit, și-atunci m-am întors și l-am văzut în vagon pe bărbatul cu chelie și mănuși albe. Stătea exact vizavi de mine, dincolo de geam, iar când l-am privit a ridicat mâna dreaptă și mi-a zâmbit. Mi-a fost imposibil să mă mișc și-am rămas până la ultima stație în tramvai. Am coborât și am intrat în vagon, dar acolo nu mai era nimeni.

De atunci, mi-a dispărut orice urmă de frică. Știu că nu voi putea să scap de acest bărbat și știu, de asemenea, că întâlnirea cu el, adevărata întâlnire, e foarte aproape. Cum se va desfășura ea, nu știu. Unde va avea loc, nu știu. De ce trebuie să aibă loc, nu știu. Ce are bărbatul cu mine, nu știu, știu doar că e vorba de propria mea persoană.

(Povestirea face parte din volumul „Recucerirea”, ed. Luchterhand, 1989)

Franz Hohler s-a născut în 1943, la Biel. Era încă student când a început să facă spectacole de cabaret de unul singur. Succesul deosebit l-a determinat să renunțe la studii. S-a dedicat acestei arte și este considerat unul dintre cei mai buni cabaretiști din Elveția și nu numai. Textele spectacolelor sale (cântate ori rostite) sunt atât de acide, încât, uneori, i se interzice, de exemplu, să mai apară o perioadă la televiziunea elvețiană. A publicat numeroase volume de povestiri și un roman în care fantasticul se îmbină cu ironia și accentele critice la adresa unei societăți pe care nu o vede tocmai în roz. Trăiește la Zürich ca liber profesionist. (Radu Țuculescu)

Parteneriat media

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), „Măcelăria Kennedy” (Cartea Românească, 2017), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia (traducător Gabriela Lungu), Cehia, Ungaria și Serbia, Germania și Israel, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Italia, SUA (traducător Mihael Mudure), Franta și Israel (traducători Paul Farkas și Itzhaki Moshe). „Povestirile mameibătrîne“ (Cartea Românească, 2006) a apărut la Editura Tarandus Kiadó, în traducerea lui Szőcs Imrével. Este cea de-a patra traducere a romanului, după cea în limba franceză, la Gingko Editeur, traducător Dominique Ilea, în limba sârbă, Editura Sezam Book, în traducerea Mihaelei Lazarovici, şi în limba cehă, Editura Dauphin, în traducerea lui Ladislav Cetkovský. Romanul „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009) a apărut la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, cu titlul „Stalin, mit dem Spaten voran!”. De asemenea, tot la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, a apărut și romanul „Măcelăria Kennedy” („ Metzgerei Kennedy”).

Scrie un comentariu