Cartea săptămânii

Franţa lui Julian Barnes

A fost reeditat recent, la Editura Nemira, splendidul volum de eseuri pe teme franceze „Tour de France” al lui Julian Barnes (apărut iniţial în 2002, cu titlul original „Something to declare”, prima ediţie în limba română – Nemira, 2008) – un volum care m-a cucerit prin fineţe critică, erudiţie dublată de intuiţie de scriitor, dar mai ales prin melancolie şi ironie, într-o proporţie subtilă (de tandreţe şi aciditate), care vorbeşte despre iubirea unui britanic pentru Franţa. Volumul „francez” al lui Julian Barnes mi-a amintit de „Ma France”, cartea de eseuri din 2015 a filozofului german Peter Sloterdijk – şi ea o mărturie afectivă şi doctă în acelaşi timp, nelipsită de spirit critic şi ironie, a afecţiunii unui german pentru Franţa. Şi nu orice britanic, nu orice neamţ, ci doi mari autori – un scriitor şi eseist, şi un filozof, cunoscuţi în plan internaţional – care pledează, prin această iubire franceză a lor, pentru empatia culturală, pentru medierea între mari culturi europene (istoric) rivale (franceză şi britanică, franceză şi germană).

Francofilia (şi francofonia) lui Julian Barnes se explică, as always, prin biografie, ca orice spaţiu investit afectiv: fiu de profesori de franceză, îşi petrece vacanţele în Franţa, împreună cu părinţii – începând de pe la 13 ani (când părinţii îşi cumpără o maşină la mâna a doua, cu 200 de lire –moştenire de la o mătuşă!). „Franţa lui” Julian Barnes va fi, aşadar, Franţa rurală, provensală, meridională şi provincială, iar nu metropolitană, adică un spaţiu francez care nu semăna deloc cu cel al vieţii lui citadine şi londoneze. „Tour de France” este, în cazul scriitorului britanic, nu numai un tur al Franţei – afectiv şi biografic, literar şi artistic –, ci şi binecunoscuta competiţie ciclistă omonimă, căreia Barnes îi dedică pagini la fel de captivante precum cele consacrate literaturii şi artei.

Pe mine m-au atras în mod special – deformaţie profesională! – eseurile fine consacrate marilor scriitori francezi, Flaubert (al cărui fan este), Baudelaire (y compris textul extraordinar care-i abordează în paralel pe cei doi, din perspective literare, biografice, epistolare) sau Mallarmé – în care Julien Barnes emulează un adevărat critic literar! Cel puţin în privinţa lui Flaubert, autorul „Papagalului lui Flaubert” dă dovadă de erudiţie în materie, trecând în revistă – atunci când supune analizei sale „Madame Bovary” – bibliografia (internaţională) recunoscută de către pasionaţii de Flaubert: la loc de cinste se află eseul lui Mario Vargas Llosa (un alt împătimit de Flaubert), „Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary” (apărut în româneşte la Humanitas, în 2013), pe care Barnes îl comentează cu vervă şi în asentiment, în vreme ce enormul eseu în trei tomuri al lui Sartre, „L’Idiot de la famille“, e parcurs cu (delicioasă) ironie, necruţătoare cu dogmatismul freudian şi marxist al autorului. Paginile consacrate lui Flaubert – „Doamnei Bovary”, corespondenţei scriitorului (cu Louise Colet, cu Turgheniev etc.), biografiei sale (atâta câtă există, sub formă de mărturii) – sunt un regal, un spectacol de inteligenţă critică şi intuiţie de scriitor, de vervă şi pasiune, de melancolie şi ironie acidulată („tristeţi de lămâie”, pentru a-i parafraza un titlu), dar niciodată sarcastică – şi nici măcar flegmatică (în tradiţie britanică).

Julian Barnes e un scriitor rafinat, un stilist, care a deprins de la aceşti mari francezi – Flaubert, Baudelaire, Mallarmé – pasiunea pentru forma literară, pentru limbaj şi compoziţie, voluptatea pentru ceea ce s-a numit, în secolul XX şi în epoca lui Barthes, scriitură. O pasiune pur franceză şi mult mai rară astăzi – Julian Barnes e, probabil, un veteran british al ei. Mixul de cultură franceză şi britanică e cuceritor, complet dezarmant, la eseistul Julian Barnes!

Pe urmele lui Barnes, am ajuns şi la „Orgia perpetuă”, eseul lui Llosa – al cărui titlu porneşte de la o frază a lui Flaubert (dintr-o scrisoare către Mlle Leroyer de Chantepie, din 4 septembrie 1858), aşezată drept motto al cărţii: „Singurul mod de a suporta existenţa este să te pierzi (s’étourdir) în literatură ca într-o orgie perpetuă”. Într-adevăr, Flaubert trăieşte pentru – şi în – literatură, iar Julian Barnes pare a merge pe urmele maestrului său, investind pasiune, vervă, forţă vitală, ironie şi tandreţe în chestiunile literaturii ca „orgie perpetuă”, care-l salvează de melancolia (depresivă) în faţa vieţii.

Barnes e pasionat (din tinereţe) de Boris Vian (aici în ipostaza de interpret şi compozitor), Léo Ferré, George Brassens, Jacques Brel – pe care-i preferă, în epocă, Beatles-ilor şi rockului englez şi american. E pasionat de Truffaut şi recunoaşte că Nouvelle Vague e mai interesantă ca fenomen cinematografic faţă de cinema-ul britanic al epocii ş.a.m.d.  Scrie despre pictorul Courbet (realistul extrem, socialistul self-promoter), autorul celebrei „Origini a lumii” (pânză comandată de un diplomat turc). Scrie despre Georges Simenon. E greu să extrag un citat din eseurile sale irezistibile – vă las să le descoperiţi pe cont propriu şi vi le recomand cu pasiune (la rândul meu).

Şi încă o vorbă: la un moment dat, eseistul se întreabă – era la începutul anilor 2000 – dacă globalismul putea fi soluţia pentru a evita un al treilea război mondial. Întrebarea rămâne deschisă şi azi – sau poate mai ales azi, când suntem pândiţi la colţ de resurecţia naţionalismelor şi a extremismelor. În orice caz, Barnes înţelege globalismul – şi în speţă europenismul – ca pe o „armonizare europeană” (prin cultură, prin sport), dar şi ca pe o „reconciliere a diversităţii”. Scriitorul britanic apără diversitatea, diferenţa culturală în spaţiul european – iar iubirea lui pentru Franţa reprezintă un asemenea gest de deschidere, de empatie culturală, de înţelegere – ba chiar de interiorizare, în cazul lui – a celuilalt. O lecţie nepreţuită de la un mare scriitor european şi internaţional.

 

Julian Barnes, „Tour de France”, ediţia a II-a, revizuită, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Nemira, Bucureşti, 2018, 400 p.

 

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

1 comentariu

  • Pe lângă Julian Barnes, alt scriitor englez îndrăgostit de Franța, mai precis de Provence este Peter Mayle, recent plecat dintre noi. Împreună cu David Lodge formează triada mea favorită de autori britanici.

Scrie un comentariu