Avanpremieră

Fratricizii (fragment)

Literomania vă prezintă, în avanpremieră, un fragment din romanul Fratricizii de Nikos Kazantzakis. Martor la evenimentele dramatice care au zguduit ţara sa din decem­brie 1944 până în 1949, Kazantzakis începe să scrie Fratricizii în 1949, dându-i tuşa finală în 1954. Temerea sa — „presimt că în Grecia nu se va publica decât mult mai târziu“ — s-a adeverit, edi­ţia ateniană apărând abia în 1963. Tradus, cu multiple reeditări, în peste 20 de limbi, romanul păstrează acelaşi dramatism şi aceeaşi vibraţie speci­fice marilor opere ale titanului literaturii greceşti, fiind cel mai aproape de lumea noastră, măcinată de lupte fratricide.
La sfârşitul anilor ’40, în Kastelos, un sat din Epir, o parte din locuitori, inclusiv căpi­tanul Drakos, fiul preotului Iannaros, s-au refugiat în munţi şi s-au alăturat rebelilor. E Săptămâna Mare şi violenţele care înso­ţesc confruntarea dintre aceştia şi trupele armate trimise de guvern au devenit de nesu­portat. În dublul rol de tată biologic al căpi­tanului, dar şi de părinte spiritual al tuturor sătenilor, Iannaros e sfâşiat între menirea de a pune capăt crimelor şi distrugerii şi datoria de a-şi proteja propriul fiu. O lume în care „fraţii“ se ucid între ei devenind o lume peste care stăpâneşte haosul, părin­tele ameninţă să nu mai ţină slujba de Înviere, pentru ca, în faţa grozăviei acestei hotărâri, conştiinţa generală să fie zguduită sufi­cient de puternic şi oamenii să aibă revelaţia gravităţii faptelor lor. Însă evenimentele se precipită şi, în încercarea lui ulterioară de a-i reuni pe toţi la slujba de Înviere, părin­tele nu face decât să grăbească inevita­bila răz­bunare a rebelilor. Amintind de un profet al Vechiului Testament, Iannaros ră­­mâne o figură exemplară, un luptător pen­tru valo­rile morale fundamentale, pierdut într-o lume lipsită de speranţă.

A venit Lunea Sfântă, Dumnezeu făcea ziuă şi oamenii se porneau grăbiţi la treabă, încă de cu zori, înteţind focul armelor. Rebelii coborau, soldaţii urcau, cele două jumătăţi din Kastelos, întâlnindu-se la jumătatea muntelui, se încăierau cu furie, omorându-se unii pe alţii. Părintele Iannaros l-a părăsit pe Hristos în biserică – ce nevoie mai putea să aibă El de oameni? – pornind în grabă mare spre munţi, ca să dea sfânta împărtăşanie celor care mureau şi să ajute la căratul răniţilor în sat.
Lunea Sfântă, o zi lăsată de Dumnezeu spre bucurie: sub soarele proaspăt de primăvară, pe dealuri înfloreau scaieţii, albinele se puneau la treabă de dimineaţă, bâzâind printre florile de scaieţi şi de cimbrişor primăvăratic, culegând mierea. Corbii se roteau pe deasupra oamenilor, se lăsau pe stânci croncănind, îndemnându-i să se prefacă mai repede în stârvuri, nerăbdători să se pună şi ei pe treabă. Natura se trezea, toate făpturile lui Dumnezeu se grăbeau zor nevoie.
Oamenii, părând să se supună croncănitului corbilor, se omorau cu frenezie unii pe alţii. Mai întâi cu focul armelor, apoi cu baioneta, cu pumnalul, cu ghearele şi cu dinţii. Trupurile se prăbuşeau cu zgomot peste pietre; părintele Iannaros trecea în grabă de la un muribund la altul, le dădea ultima împărtăşanie, le închidea ochii, se ruga pentru sufletul lor. „Iartă-i, Doamne!“, şoptea, „iartă-i pe cei care ucid şi pe cei care sunt ucişi, dar mai bine trimite focul asupra noastră, ca să nu-ţi mai facem obrazul de ocară.“
Spre amiază, părintele l-a primit în braţele sale pe Leonidas, rănit de moarte; a deschis ochii şi recunoscându-l pe părinte a încercat să zică ceva, dar un val de sânge i-a ţâşnit pe gură şi lumina ochilor i s-a stins. Un soldat a venit în grabă mare, s-a lăsat în genunchi lângă el, scotocindu-l prin buzunare, a descoperit un caieţel pe care l-a ascuns la piept, sub cămaşă.
— Mi-a spus înainte, iartă-mă, i-a zis părintelui Iannaros care se uita la el cu uimire; presimţea că va muri, m-a rugat să-i dau carnetul dascălului. Soldatul s-a aplecat iar, l-a îmbrăţişat, şi-a înşfăcat arma, luând-o spre munte cu un urlet de luptă.

Vasos, soldatul, luase ostatic un rebel, legându-i mâinile cu centura; i-a înfipt cuţitul în umăr, l-a doborât la pământ; s-au luat la trântă, rostogolindu-se amândoi, până când Vasos a reuşit să-şi scoată centura şi să-i lege mâinile la spate; lupta încetase. Rebelii o luau spre munţi, soldaţii coborau spre cazarmă; ziua de luptă se sfârşise.
Exasperat de sângele care curgea, de frica pe care o simţise toată ziua, Vasos lovea cu furie prizonierul cu crosa, îl scuipa, îl înjura, în vreme ce se duceau la vale. O umbră blândă se lăsa peste pământ, fusese o zi fierbinte, iar acum pământul se răcorea, răsuflând uşurat; din rana prizonierului curgea sânge, pe drum îşi pierduse un bocanc, piciorul îi sângera. Vasos se săturase să-l mai lovească, l-a apucat de braţ şi l-a forţat să se aşeze jos, pe pământ; ceilalţi soldaţi erau cu mult în faţă, poate că ajunseseră de acum la cazarmă.
— Vreau să-mi trag sufletul, stai aici şi să nu faci nici o mişcare; să nu te mişti, că te mănânc!
Îngenuncheat după stâncă, a scos din sac o bucată de pâine uscată şi a început să molfăie, îi era foame; apoi a luat plosca cu apă şi a dus-o la gură, îi era sete; prizonierul însetat se uita cu jind la ploscă, până acum nu scosese o vorbă, dar nu mai putea răbda:
— Om eşti şi tu, dă-mi şi mie o înghiţitură, doar o înghiţitură, mă arde setea!
Vasos se uita la el, de parcă acum îl vedea pentru prima oară; un flăcăiandru cu o mutră ascuţită de şacal, cu ochi mici, îngroziţi. Se uita la mâinile lui legate, erau numai bătături, se uita la cartuşiera goală, încinsă peste piept; trăsese pesemne toate cartuşele. Vasos îi luase arma şi o purta spânzurată pe umăr, alături de a lui.
— Om eşti şi tu, repetă tânărul, dă-mi şi mie o înghiţitură; numai o înghiţitură, mă arde setea!
Vasos pufni în râs:
— Ai vândut Grecia, Iudă, şi acum vrei să-ţi dau apă? Ia spune? N-ai decât să crapi! A astupat plosca şi a clătinat-o hohotind sub ochii celui însetat.
— N-ai şi tu o mamă, se căina celălalt, n-ai fraţi, nu eşti şi tu om ca şi mine?
— Tacă-ţi fleanca! Sigur că sunt om, dar tu eşti câine.
A luat o piatră de pe jos şi i-a azvârlit-o:
— Ţine, ia osul, linge-l!
Rănitul strângea din dinţi, dar n-a scos o vorbă.
Vasos s-a lungit pe stâncă, şi-a scos bocancii să se răcorească, picioarele îi ardeau; a aruncat o privire în jos spre sat. Strigăte şi suspine răzbăteau de prin casele în care oamenii îşi boceau morţii. Soarele apusese de mult, dealul se făcuse roşu ca purpura; între două stânci, strălucea radios, triumfător, luceafărul de seară.
Vasos s-a întors spre prizonier şi l-a împins cu piciorul gol; în ochi i se aprinsese o scânteie, era pus pe şotii.
— Latră, măi, bolşevicule, latră, doar eşti câine, o să-ţi dau o gură de apă.
Flăcăul a tresărit; cu ochii holbaţi, se uita la soldatul care râdea în hohote.
— Hai, dă-i drumul, latră, latră, măi! striga celălalt.
Tânărul simţea că nu mai avea aer; uitase de rana de la umăr, durerea îi tăia respiraţia.
Vasos râdea şi a început să latre:
— Ham! ham! făcea Vasos râzând. Ham! Ham! Vezi plosca? Latră, măi!
— Mi-e ruşine…, şopti flăcăul.
— Atunci n-ai decât să crăpi! N-ai şi tu o mamă?
Tânărul a tresărit; ochii i s-au umplut de lacrimi, îşi lungea gâtul cu privirea pierdută în depărtare, spre satul său, spre mama sa. Apoi, dureros, nesigur, ca un câine bătut, a început să latre. Un scheunat sălbatic, dureros, nu se mai oprea, scheunatul se perpetua din stâncă în stâncă, până jos în vale; câinii din sat îi răspundeau schelălăind lugubru.
Vasos simţea că i se strânge inima, nu mai râdea; nu auzise în viaţa lui un scheunat mai jalnic, mai dureros. A sărit şi i-a astupat gura cu amândouă mâinile, ca să nu-l mai audă.
— Taci, măi, a urlat, tacă-ţi fleanca!
A luat apoi plosca, înfundând-o în gura arsă de sete a flăcăului:
— Bea!
Rănitul a apucat gâtul ploştii cu dinţii şi a prins să bea, să bea fără oprire, simţind că prinde iar viaţă, dar nu contenea să suspine.
— Destul! zise soldatul, şi i-a smuls plosca, pe care acesta o apucase cu dinţii.
S-a uitat o clipă la el şi a simţit că îl cuprinde mila:
— Te-am făcut să te simţi rău, aşa-i?
— Mama nu are pe nimeni în afară de mine, a răspuns tânărul.
Amândoi tăceau. Vasos simţea o povară ciudată în piept.
— Cine eşti? l-a întrebat, ai mâinile pline de bătături. Cu ce te ocupi?
— Sunt muncitor.
— Atunci cum de-ai pus mâna pe armă? Cu ce ţi-a greşit Grecia, ia spune?
Şi zicând asta simţea că îl apucă din nou mânia.
— Cu ce ţi-a greşit Grecia, zi? Ce ai împotriva credinţei tale? De ce? De ce, măi? striga el, cu obrazul lipit de al flăcăului.
— Lucram şi eu ca toţi ceilalţi, a răspuns, şi răbdam de foame; mama răbda şi ea de foame, e femeie bătrână. Nedreptatea mă sufoca şi într-o zi, la fabrică, am strigat: „Dreptate! Dreptate! Cât o să mai lucrăm, crăpând de foame, fraţilor?“ Cu toţii, muncitori, patron, au sărit la mine şi m-au dat afară, lovindu-mă cu picioarele. Atunci am strâns şi eu pumnii şi am plecat spre munţi. Auzisem că acolo se luptau pentru dreptate.
— Şi ai aflat dreptatea pe munte, măi, tărtăcuţă?
— Nu, frate, nu încă; dar măcar am descoperit speranţa.
— Care speranţă?
— Că într-o zi dreptatea va veni. Nu va veni singură, doar nu are picioare; o vom purta pe umerii noştri şi o vom aduce.
Vasos stătea cu capul plecat, căzut pe gânduri; îşi amintea de cele patru surori rămase acasă, nemăritate, nu le ceruse încă nimeni. Ani de zile a lucrat la tâmplărie, ca să pună deoparte ceva bănuţi pentru zestrea lor; s-a spetit muncind şi cu ce s-a ales? Cu cât să trăiască de azi pe mâine. Erau patru care se uitau în ochii lui, acrite şi veşnic nemulţumite. Cea mai mare, Aristea, era trecută, cu pieptul căzut, aşteptând de ani de zile zadarnic o mângâiere; îi creştea mustaţa, care se îndesea cu fiecare zi, se procopsise cu dureri de cap, dormea rău, se urâţise, sărea din te miri ce, era mai tot timpul cu parapon. Câteodată, fără motiv, se trântea pe jos şi începea să ţipe cât o ţinea gura. Tatăl murise devreme, n-a apucat s-o mărite. Vasos, copil încă, lucra într-un atelier de tâmplărie şi aştepta să-şi termine ucenicia ca să câştige şi el ceva mai bine şi să pună deoparte bani pentru zestrea ei, dar nu a fost în stare. Acum, Aristea sărea la el, îl făcea netrebnic, nesimţitor, se năpustea să-l zgârie, apoi plângea apucată de furie. Cea de a doua, Kalliroi, îşi petrecea toată ziulica la războiul de ţesut, să-şi umple lada de zestre; încărunţea şi ea, obrajii i se lăsau, avea mustaţă ca Aristea. Seara ieşea în prag, gătită şi înzorzonată, dar nimeni nu întorcea capul după ea; atunci se furişa în casă, se aşeza tăcută la război, văzându-şi de ţesături. Cea de-a treia, Tasoula, isteaţă, zâmbitoare, cu sâni pietroşi, nu-i scăpa nimic, se uita cu îndrăzneală la toţi bărbaţii. Asta nu stătea închisă în casă, se întâlnea cu suratele ei, a pus ochii repede pe unul cu care voia să se mărite: un brav om, Aristidakis, un negustoraş. Se învârtea adeseori prin faţa prăvălioarei lui, fâţâindu-se. „Nu-mi fac griji pentru ea“, se gândea Vasos, „în curând o va lua careva, îşi croieşte ea drum. Cea de a patra, Drosoula, e încă mică, e şcolăriţă, zice că vrea să se facă dăscăliţă. Nici cu ea nu-mi bat capul, la cele mai mari mă gândesc, trebuie să fac rost de ceva bani să le mărit, ca să nu le am pe suflet. Trebuie, trebuie… Ca să mă pot însura cu fata care mi-e dragă; dar cum să mă însor, Doamne, până nu le văd pe toate patru măritate?“
A oftat din greu; a ridicat capul şi se uita la prizonier; stătea cu capul plecat, căzut şi el pe gânduri.
S-a întors spre el, îi venea să-i tragă un picior, să-l înjure, să-l scuipe; ca să-şi descarce puţin sufletul; deodată s-a răzgândit, simţea că i se înmuiase inima.
— Bietul de tine, zice, eşti îngropat în sărăcie până în gât ca şi mine; te zbaţi şi nu ştii pe cine să înjuri, crezi cumva că eu ştiu? Dumnezeu i-a dat ochi săracului doar aşa, de podoabă!
— Măi frate, eu am început să-mi deschid ochii, zise rebelul, nu desluşesc eu prea limpede, dar încep să văd. Într-o bună zi, o să ţi se deschidă şi ţie ochii – cum zici că te cheamă?
— Vasos, din Samos, sunt tâmplar.
— Pe mine mă cheamă Iannis, sunt din Volos.
— Ai surori?
— N-am, slavă Domnului! Sunt singur, sunt singurul copil la părinţi; tata a murit de prea multă băutură, iar mama a trebuit să muncească cu ziua, spăla rufe pe la casele bogate, să aibă cu ce să mă crească. Acum e înţepenită, de-abia se mişcă. Zilnic trece pe la ea o vară de a mea, ca să-i scrie scrisorile; mi se rupe inima când citesc cuvintele ei. „Ai răbdare, mamă, ai răbdare, sunt cu gândul numai la tine şi o să vin acasă cât de curând.“
A oftat.
— Când? a şoptit el; când? O s-o mai văd vreodată? Astăzi, vezi, am fost la un fir de păr de moarte, Vasos; era cât pe-aci să mă omori.
Soldatul s-a făcut roşu la faţă, dădu să spună ceva – dar ce mai putea spune. Mintea i se întuneca, o vedea pe mama flăcăului paralizată; vedea cele patru surori de măritat, vedea cele patru mâini pline de bătături, deformate de atâta muncă în van. Simţea o furie sălbatică punând stăpânire pe el şi, fără să ştie ce face, a sărit în sus, şi-a pus bocancii grei, s-a aplecat spre prizonier şi i-a dezlegat mâinile.
— Du-te naibii, a strigat el, cară-te!
— Sunt liber?
— Cară-te, ce mai stai?
Obrazul flăcăului s-a luminat, i-a întins mâna:
— Vasos, frate…, i-a zis.
Dar acesta nu l-a lăsat să termine:
— Cară-te! ţi-am zis, s-a înfuriat el din nou. Ai fi zis că se grăbea să scape de el, de teamă ca nu cumva să se răzgândească.
— Îmi dai arma înapoi? l-a întrebat flăcăul.
Vasos ezita; celălalt întindea mâna insistent, aşteptând.
— Ce spui? a zis iar.
— Ia-o, măi!
Flăcăul a luat arma, a pus-o pe umăr, a întors spatele şi a luat-o spre munte.
Vasos se uita la mogâldeaţa care luase pieptiş urcuşul, gâfâind, se vede că îl durea rana, îi curgea sânge pe spate.
— Stai! a strigat el.
A luat o faşă din sac şi s-a apropiat de rănit; i-a scos mai întâi cu grijă vestonul, cămaşa, i-a pansat rana.
— Cară-te, i-a zis, cară-te iute, înainte ca diavolul să mă ia în ţeapă!

S-a lăsat noaptea, la sosirea ei oamenii s-au separat; nu se mai auzea decât urletul şacalilor în depărtare.
Sleit de puteri, cu răsuflarea tăiată, părintele Iannaros a ajuns în curtea bisericii, lăsându-se pe banca de piatră; inima, buzele, mintea îi erau amare ca pelinul.
„Iisuse Hristoase“, murmura, „nu mai pot, cu adevărat îţi zic, nu mai pot! De luni de zile, strig către tine – de ce nu-mi răspunzi? Întinde doar mâna ta asupra lor ca să se împace. De ce nu mă auzi? Nimic nu se întâmplă pe pământ fără voia ta, de ce vrei să ne omorâm acum unii pe alţii?“
Părintele întreba, dar nimeni nu-i răspundea; doar o imensă tăcere şi, din vreme în vreme, suspinele din casele unde oamenii îi plângeau pe cei ucişi, iar din când în când, în depărtare, urletul şacalilor care devorau stârvurile. Părintele Iannaros înălţă ochii la cer, contemplând îndelung stelele, în tăcere. Calea-Laptelui curgea ca apa Iordanului, un râu de lapte dintr-o parte în alta a cerului; iată, adevăratul brâu al Fecioarei, se gândea el, ţesut din tăcere şi blândeţe cerească… Ah, ce bine ar fi să cuprindă astfel şi pământul!

Fragment din romanul Fratricizii de Nikos Kazantzakis, traducere din neogreacă de Alexandra Medrea, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Ficțion, 2017

Carte recomandată de Literomania


Nikos Kazantzakis s-a născut pe 18 februarie 1883 la Iraklion, în insula Creta, unde a fost şi înmormântat. Între 1902 şi 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, şi-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut lumea în lung şi în lat, călătorind până în ultimele luni de viaţa. Aflat veşnic în conflict cu autorităţile din Grecia pentru opiniile sale (asemenea prietenului său Panait Istrati, era ataşat ideilor de stânga), deşi a îndeplinit o vreme şi funcţii publice, a găsit mai multă audienţă în străinatate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. S-a bucurat de celebritate, deţinând recordul de traduceri: în peste 100 de ţări. A primit, în 1956, la Viena, Premiul pentru Pace. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie —Odiseea. O continuare modernă din 1938 conţine 33 333 de versuri; romane —Le Jardin des rochers (1936, scris în franceza), Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas (1946; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Hristos răstignit din nou (1948, pu­blicat în Grecia în 1954, după ce cunoscuse un mare succes în Occident; Humanitas Fiction, 2008), Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte (1950, publicat în 1953; Huma­nitas Fiction, 2014), Ultima ispită a lui Hristos (1951, publicat în 1955; Humanitas Fiction, 2011), Sărăcuțul lui Dumnezeu (1954, pu­blicat în 1956; Humanitas Fiction, 2016), Fratricizii (1954, publicat postum, în 1963; Humanitas Fiction, 2017); dramaturgie şi lucrări de memorialistică — între care volu­mul auto­bio­­grafic Raport către El Greco (scris în 1956 şi publicat postum, în 1961; Humanitas Fic­tion, 2012), Jurnal de călă­torie: Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea (1926 —; Humanitas, 2013), Jur­nal de calatorie. Rusia (1928; Humanitas, 2015); eseuri şi traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a stins din viaţa pe 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, în Germania.

Scrie un comentariu