Blitz-proze

Ghici unde merge autobuzul?

Ghici unde merge autobuzul?

O după-amiază vineție, brăzdată de stropii mărunți ai ploii mohorîte.

Autobuzul își tîrăște în silă trupul metalic, gemînd înăbușit la fiecare curbă. Scaunele sînt ocupate în mare parte. O singură persoană stă în picioare, aproape de ușa din față, lîngă scaunul șoferului mascat de sticla groasă. Pe sticlă se află, lipit strîmb, afișul circului recent sosit în localitate. Persoana e un bărbat cu figură ștearsă, unul dintre aceia care trec mereu neobservați. Acum stă întors spre cei așezați pe scaune și le zîmbește larg, ca un actor mediocru în fața unui public plictisit. Pare ușor băut. Oamenii de pe scaune îi aruncă priviri indiferente. Sînt copleșiți de ploaia monotonă. Obosiți după o zi de muncă.

– Eu vă cunosc pe dumneavoastră! izbucnește brusc bărbatul, lărgindu-și și mai mult zîmbetul, indicînd cu arătătorul un scaun. Nu vă supărați, așa sîntem noi, ăștia care facem naveta. Și eu fac naveta și dumneavoastră la fel. Vă văd în fiecare dimineață. Azi dimineață ați purtat un pulover roșu. Era cam răcoare, ce-i drept. Așa sîntem noi, nu vă supărați, navetiștii. Ne împrietenim repede. Și dumneavoastră vorbiți tare, ca un adevărat bărbat. Ați fost după cumpărături, da? E destul de obositor să te ocupi și cu alde ăstea, nu?

Cel interogat îl privi cu uimire. Schiță un soi de zîmbet care nu părea nici să confirme, dar nici să nege cele auzite.

– O, dar și dumneavoastră faceți naveta, continuă bărbatul, și îndreptă arătătorul spre alt scaun. Sînteți dimineața mereu somnoroasă, nu vă supărați. Așa sîntem noi. Mai glumim. Pentru femeie e mult mai greu. Copii, spălat, gătit. Eh, ce să-i faci. Dar nu vă încruntați. Chiar dacă, uneori, vă văd tare supărată, pe una, pe alta. D-ale vieții. Aveți un taior tare drăguț. Și pe dumneavoastră vă cunosc!

Bărbatul continuă să se adreseze fiecăruia, cu tot mai mult entuziasm și voie bună, cu tot mai multe amănunte, cerîndu-și mereu scuze pentru îndrăzneală.

Frunțile se mai descrețiseră. Unii îl priveau amuzați. Alții păreau ușor neliniștiți. Nu se hotărîseră să intre în dialogul inofensiv propus de bărbatul aflat în picioare. Se bălăbănea puternic și își schimba, mereu, mîna cu care se ținea de bara metalică, agitînd-o abrupt pe cea rămasă liberă. Nici unul dintre cei abordați cu atîta familiaritate nu dădea semne că l-ar recunoaște și el de undeva. Dar acum îl urmăreau cu toții. Astfel, nu observară că autobuzul nu mai oprise în nici o stație.

Iar dacă cineva s-ar fi ridicat ca să-i atragă atenția șoferului, ar fi constatat că la volan nu era nimeni.

 

Cu trenul 

Era o noapte transparentă, cu cerul găurit de stele reci, ca de gheață. Gheața era și jos, pe toate străzile, așa cum este firesc să fie iarna. Orbecăiam pe strada principală, în graba mea de a ajunge cît mai repede la gară, unde trebuia să prind un personal, puțin după miezul nopții. Noroc că strada era pustie și nu mă puteam face de rîs cu baletul abstract pe care-l executam cînd pe trotuar, cînd pe lîngă, datorită multiplelor alunecări involuntare.

Am ajuns la gară, cu mușchii încordați și încheieturile picioarelor înțepenite. Aveam speranța să găsesc un compartiment gol, unde să mă întind pe banchetă și să trag un somn zdravăn pînă dimineața, cînd ajungeam la destinație. Într-adevăr, primul vagon în care am urcat era aproape gol, doar două-trei persoane, le-am deslușit contururile chircite prin ungherele întunecate. În tot vagonul pîlpîiau, palid, doar cîteva becuri.

M-am întins pe o banchetă, hotărît să moțăi pînă trece controlorul. După cîteva minute, eram ca un pui congelat. Instalația aceea de sub banchetă e de vină, mi-am zis, ori poate maneta care reglează temperatura, așa că am schimbat compartimentul. După alte cîteva minute, am început să trosnesc de frig. Și atunci am pornit-o prin vagoane, în căutarea unei temperaturi cît de cît acceptabile. N-am reușit. Mi-am zis că poate sînt o fire mai slabă ori prea pretențioasă, din moment ce alții rezistă, siluetele acelea încremenite prin ungherele întunecate ale compartimentelor, ca într-un film de groază.

Mersul meu se transformă în fugă, apoi într-un adevărat cros dintr-un vagon într-altul, ceea ce-mi repuse sîngele în circulație. Într-unul dintre vagoane m-am întîlnit cu controlorul, venind tot în fugă, din direcția opusă. Ne-am oprit față-n față, bătînd sîrba pe loc. El avea înfășurat un șal de lînă în jurul chipiului, trupul vîrît într-o pufoaică, nasul roșu și umed. Tușea. I-am propus să continuăm fuga împreună, mai schimbăm și noi o vorbă, două, să nu ne plictisim, să treacă timpul mai repede. Controlorul mi-a dovedit, însă, imposibilitatea de a fugi alături în aceeași direcție, datorită culoarului prea îngust. M-a asigurat că ne vom întîlni din nou.

Ne-am continuat fiecare crosul în direcția inițială, iar la întoarcere, într-adevăr, ne-am întîlnit, de data asta într-alt vagon, eu dovedindu-mă mai sprinten. Am schimbat iarăși cîteva cuvinte, printre gîfîieli, apoi am pornit-o mai departe. În felul acesta s-au scurs orele nopții. Reușisem să mă încălzesc bine, începuse să-mi placă, mai ales că am legat o nouă prietenie, cu controlorul. În numeroasele noastre întîlniri, ne-am povestit unul altuia întreaga viață și am făcut schimb de adrese.

La prima oră a dimineții, am ajuns în orașul în care fusesem trimis în delegație pentru o zi. După micul dejun, luat în grabă, am purces la rezolvarea tuturor sarcinilor ce-mi fuseseră trasate, cu competență și exigență. Persoanelor cu care luam legătura le-am vorbit, fără excepție, foarte amabil, abordînd diverse zîmbete profesionale. Mă susținea gîndul că, seara, urma să mă urc într-un tren care mă va duce înapoi, acasă.

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

1 comentariu

  • prima blitz-proza amunteste vag de piesa „ce drakku se intmpla cu trenul asta”. dezvoltata, de altfel, din alta blitz proza. care atunci nu se numea blitz proza. autobuzul, precum trenui care nici drakku nu stie unde merge, e o metafora, iar naratorul are un rol ambiguu. de la sfantu’ petrea la securistul de serviciu.

    a doua blitz proza dezvolta cumva, ironic, prima. cu deosebirea subtila ca naratoru are un rol total diferit de cel ambiguu din prima. anume el pare a reprezenta pe toti calatorii taciturini din autobuz.

Scrie un comentariu