Carte pentru copii Avanpremieră

Giusina. Cămila de București (fragment)

Capitolul 2

În care facem cunoștință cu Ștruzl von Strudel

Într-o dimineață, Giusina s-a trezit speriată. Un zgomot puternic i-a întrerupt somnul dulce. CIOC-CIOC-CIOC. POC-POC-POC. Cineva se afla la poarta palatului. Și dorea să intre. Să fi fost oare vreun prinț din țări îndepărtate, pe care Marele Șeic l-a invitat în vizită? Ori vreun vânzător de pietre prețioase îngâmfat, care dorea să se laude cu marfa sa, sperând să-i câștige inima sau, mă rog, banii Șeicului?

-E prea devreme totuși pentru musafiri, s-a gândit Giusina, îndreptându-se agale spre poarta palatului. Marele Șeic nici măcar nu s-a trezit. Va avea ceva de așteptat până să îl poată primi pe vizitator la el în salon. Ah, iar va trebui să țin companie unui necunoscut! Plictisitor.

Giusina a învârtit clanța de aur și a deschis poarta, lăsându-l să intre pe…

-STRUZL VAN STRUDEL este numele meu! Vă mulțumesc pentru primirea în extraordinarul palat al Marelui Șeic din Orient. Este o onoare pentru mine să mă aflu aici și să vă ofer serviciile mele. Eu… eu… vreau… vreau…

Dar STRUZL VAN STRUDEL (adică, mai pe românește, Ștruțăl fan Ștrudel) nu a mai putut scoate nici un cuvânt. Pentru că abia acum a văzut cu cine stă de vorbă. Și ceea ce a văzut îl sperie din cale-afară. În viața lui nu a mai întâlnit o creatură atât de fioroasă. În viața lui nu a mai văzut un gigant pe patru picioare. Care merge. Are mult păr. Și doi saci în spinare. Sacul cel mare îl îngrozea. Noroc cu sacul cel mic, pe care, dacă îl privea, se mai liniștea puțin. Dar nu suficient. Așa că STRUZL nu a mai avut nimic altceva de făcut decât să bage capul în pământ.

Da, ați ghicit. Struzl era un struț. Un struț ca oricare altul. Și, ca orice struț care se respectă, atunci când se temea de ceva, își ascundea capul în nisip. Ca măsură de precauție.

Dar Giusina nu știa asta. Pentru că ea nu se mai întâlnise cu un struț până acum.

-Ia te uită! a șoptit Giusina cu mirare. El și-a ascuns capul în pământ și stă pe loc, tocmai pentru că nu îi este frică. Iată că această ființă grațioasă, cu pene sclipitoare, nu se teme de mine asemenea altor vizitatori ai palatului!

Așa că Giusina s-a apropiat de Struzl și l-a împuns ușor cu o copită în spate.

Iar Struzl a scos capul, și mai speriat, gata-gata să leșine din pricina gigantului pe patru picioare. Pregătit să se lase strivit sub greutatea copitei, și-a înclinat capul. Iar ochii i-au fugit, pentru ultima oară, spre ochii Giusinei. Cămila însă i-a făcut cu ochiul prietenește (de fapt, cămila era deranjată de o rază de soare, dar Struzl nu știa asta). Lui Struzl i-a venit inima la loc. Poate că animalul acesta păros și cocoșat nu îi dorea totuși răul!

Nițel mai ușurat, Struzl i-a zâmbit, la rândul său, Giusinei. Giusina i-a zâmbit și ea lui Struzl. Căci cum ar putea să nu îi zâmbească acestei ființe minunate?

Struzl avea trupul împodobit cu pene negre strălucitoare, iar gâtul alb și lung i se mișca grațios de fiecare dată când vorbea. Purta cravată. Și veston. Avea și ceas. Iar picioarele sale se legănau precum velele unui vapor, la fiecare pas. Era încântător. Era distins. Chiar rafinat. Și tocmai își amintea din nou să vorbească.

-Mă iertați, vă rog, dacă am fost nepoliticos mai devreme. Eram tulburat, a spus Struzl van Strudel. Știți, eu nu am mai văzut un… CAL atât de mare până acum. Recunosc, am fost puțin luat prin surprindere. Eu sunt familiarizat doar cu caii austrieci, care sunt mai mici ca dumneavoastră.

-O, dar eu nu sunt cal, a răspuns Giusina, mândră în sinea ei că a fost confundată cu acele animale elegante pe care le-a văzut doar în cărțile din biblioteca Marelui Șeic. Eu sunt cămilă.

-Cămilă? Ce norocoasă sunteți! a zis Struzl, jenat de această confuzie. Înseamnă că știți să faceți jonglerii nenumărate și să distrați copiii, nu-i așa? Am fost și eu la circ o dată, când eram mic și…

-O, dar eu nu sunt o cămilă de circ! Eu sunt o cămilă crescută în natură. Sunt o cămilă serioasă, nu mă țin de prostii, a râs Giusina, amuzată de noua greșeală a lui Struzl. Spuneți-mi, însă, mai bine care este motivul vizitei la palat, stimate domnule RĂȚOI?

-Rățoi??? Dar nu sunt un rățoi! a strigat Struzl.

-Vai de mine, mă iertați! Sunteți, desigur, o BUFNIȚĂ.

-Nici vorbă! Vă înșelați! a râs struțul, gândindu-se că această cămilă orientală nu prea știa deloc biologie.

-Desigur, cum de m-am zăpăcit? Se vede de la o poștă că sunteți un… o… (aici Giusina a încercat să își amintească paginile manualului de biologie, dar, cum acesta avusese doar două pagini, probabil că ea nu învățase prea multe în acest domeniu). Da, mi-am amintit! Am văzut o dată o fotografie cu o pasăre așa ca dumneavoastră! a răcnit Giusina ușurată. Sunteți o LEBĂDĂ! Numai lebedele sunt așa de elegante, bine îmbrăcate, cu pene înfoiate.

-Doamnă cămilă, trebuie să vă corectez și de această dată. Eu sunt STRUȚ.

-Iar eu sunt o cămilă.

-Mă cheamă Struzl von Strudel.

-Iar pe mine mă cheamă Giusina. Îmi puteți spune pe nume, a adăugat cămila, cu un zâmbet timid.

-Sunt încânt să vă cunosc, adică… să te cunosc, Giusina. Desigur, îmi poți spune și tu doar Struzl. Deși, ca să fiu sincer, partea cu Strudel din numele meu este mai importantă. De altfel, motivul vizitei mele la palatul Marelui Șeic este chiar ȘTRUDELUL. Sunt considerat cel mai mare specialist în ștrudele din lume. Sunt mândru să te informez că provin dintr-o renumită familie austriacă, cu tradiție în prepararea ștrudelelor de peste 200 de ani. Părinții mei, bunicii, străbunicii, stră-străbunicii, toți au făcut ștrudele. De când m-am născut, am fost crescut cu ștrudele. Prin vene îmi curge ștrudel, toată ziua îmi stă mintea numai la ștrudele. Am studiat la cea mai renumită școală de cofetari din Austria – Ștrudel Institut, unde am învățat toate rețetele de ștrudel din lume. Lucrarea mea de diplomă, care i-a năucit pe profesorii mei, prin abordarea practică și teoretică desăvârșită, s-a intitulat: Anatomia Ștrudelului. Așa că, vezi tu, ștrudelul e viața mea, a spus, mândru, Ștruzl van Strudel.

-Ștrudele? Astea ce bazaconii mai sunt? a întrebat Giusina nedumerită.

-Cum? Nu știi ce sunt șșșșștrudelele? a șoptit Struzl van Strudel, aproape înecându-se de mirare. Ștrudelele sunt cele mai bune prăjituri care există în lumea asta. Mere proaspete, gustoase, stafide rotunde și cărnoase, zahăr cristalin, un strop de rom divin, scorțișoară dulce-amară, toate luate și amestecate cu aluat, bine frământat. Și încă un ingredient secret, nu ți-l spun, este cea mai păzită comoară a familiei noastre. Dar să lăsăm vorbele, du-mă la Marele Șeic. Doresc nespus să organizez o degustare de ștrudele, aici, la palat.

Giusina nu a mai stat pe gânduri. Cucerită pe loc de prezentarea savuroasă a lui Struzl van Strudel, Giusina s-a repezit în palat, direct în dormitorul Marelui Șeic.

-Iertare, multiubitul meu stăpân! Trebuie să vă treziți de îndată. Este cineva la palat care dorește să vă prezinte un preparat nemaiîntâlnit.

-Pleacă, lasă-mă să dorm! a mormăit Șeicul, cu un ochi întredeschis.

-Vă rog să vă treziți, pentru că în această dimineață vi se pregătește un mic dejun mai special, a insistat Giusina, știind pe ce coarde să apese pentru a-l convinge pe Marele Șeic să iasă de sub plapumă.

-Mic dejun? Hmmm… delicios! Vreau să îl mănânc acum!

Așa că Giusina l-a poftit imediat înăuntru pe Struzl van Strudel. Cofetarul austriac s-a înclinat în fața Marelui Șeic, așezându-i în față o tavă plină cu ștrudele, proaspăt scoase din cuptor (Struzl umbla prin călătorii cu un cuptor portabil!). Marele Șeic a închis ochii, îmbătat de mireasma dulce de măr copt. A deschis gura, iar dinții săi s-au înfipt pofticioși în aluatul delicat, care i s-a topit imediat în gură. Șeicul a inspirat aromele fine ale scorțișoarei și, deși nu mai fusese până atunci niciodată în Austria, s-a imaginat, dintr-odată, într-o sală de bal luminată de candelabre strălucitoare, valsând cu o nobilă contesă, în timp ce în jurul lor roiau chelneri purtând pe umeri tăvi generoase umplute cu ștrudele.

-Ohhh, inegalabilul farmec austriac! a oftat Marele Șeic, înghițind cu nesaț și ultima bucată din prăjitura delicioasă. Cum de nu am gustat această minunăție până acum? M-am mulțumit cu banalele smochine și cu plictisitoarele curmale.

-Un ștrudel perfect, creat după inegalabila rețetă a maestrului cofetar Struzl van Strudel, a exclamat și struțul, emoționat de reușita sa.

Și astfel, Struzl van Strudel a fost numit Cofetar-șef al Marelui Șeic.

Iar Giusina… ei bine, Giusina a renunțat la bananele de la micul dejun și a început să mănânce ștrudele, că doar era plin palatul de ele. Azi așa, mâine așa, până când nerăbdarea de a mânca un ștrudel a început să se amestece cu emoția revederii lui Struzl. Giusinei îi bătea inima de fiecare dată când Struzl se apropia de ea cu tava plină de ștrudele, oferindu-i politicos din ele. Iar Struzl, la rândul lui, era fermecat de grația cu care Giusina mușca din prăjitură, ronțăind-o alene, până la ultima firimitură, în timp ce se uita, timidă, în ochii săi.

Într-o dimineață, când nisipul ardea deja sub copitele Giusinei, iar coioții dădeau târcoale prin deșert, Struzl van Strudel s-a apropiat ușor de cămilă, mângâindu-i cocoașa cea mare și înfricoșătoare cu aripa sa stângă.

-Giusina, vrei să fii soția mea? a întrebat-o Struzl, cu piciorușele rozalii tremurându-i sub dogoarea soarelui oriental.

-Soția ta? Oh, ar fi cel mai mare vis pentru mine! a răspuns Giusina. Dar eu sunt cămilă. Iar tu ești struț. Cine a mai auzit de o căsătorie între un struț și o cămilă?

-Draga mea, sunt pregătit să scriu istorie alături de tine! a rostit Struzl plin de curaj, oferindu-i un inel făcut dintr-un mic bolovan (cămila nu iubea deloc diamantele, după cum vă amintiți).

Giusina a luat inelul, așezându-l pe copita dreaptă din față. Apoi, soția și-a așezat capul cel mare și păros pe spatele delicat, acoperit de pene, al soțului său. Privind în depărtare, către oaza plină de palmieri de la marginea palatului, Giusina a simțit, în sfârșit, că nu îi mai lipsea nimic.

Sau, poate, totuși, mai lipsea ceva?

 

Fragment din „Giusina. Cămila de București” de Andreea Micu, în curs de apariţie la Editura Baroque Books & Arts

Ilustrație de Attila Bajko. Concepţie grafică banner: Baroque Books & Arts

 

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Scrie un comentariu