Actualitate

Ideile schimbă lumea!

A apărut – deja din decembrie 2017 – „Le Nouveau Magazine Littéraire”, noul „Magazine Littéraire”, datat nr. 1/ianuarie 2018, sub conducerea tânărului Raphaël Glucksmann (38 de ani, fiul celebrului filozof André Glucksmann)! Un număr-manifest pentru o nouă stânga intelectuală, după eşecul – atât de vizibil de câţiva ani încoace, mai ales de la atentatul terorist asupra lui „Charlie Hebdo”, din ianuarie 2015, urmat apoi de criza refugiaţilor în Europa – al orientărilor ideologice tradiţionale ale stângii şi dreptei franceze (şi europene). M-a impresionat noul „Magazine Littéraire”: francezii, mi-am zis, găsesc, iată, puterea de a ieşi din declinism şi din marasm, şi de a încerca să construiască – exact acesta e cuvântul folosit de Raphaël Glucksmann, ca replică la deconstrucţia franceză, celebră şi ea, dar asimilată azi unui blocaj care încurajează, spune noul redactor-şef, reacţionarismul –, să propună o atitudine nouă, o cale nouă. E un gest bine-venit, care nu întârzie să apară, iată, în Franţa, o ţară care se confruntă cu grave probleme sociale legate de imigraţie şi refugiaţi. Acest nou discurs încearcă să înţeleagă, să cuprindă, să descrie – după cum spune Raphaël Glucksmann – această realitate complicată a Franţei de azi, şi să construiască punţi acolo unde sunt abisuri. Era şi timpul. (Şi poate acest nou discurs teoretic, intelectual, generos, ne va inspira şi pe noi, aici.)

Pe copertă e scris, cu caractere mari, acest crez-manifest: „Les idées changent le monde!”/ „Ideile schimbă lumea!”, şi e anunţat dosarul principal al numărului, ce are ca temă „les nouvelles utopies”/ „noile utopii” (dosar la care participă, printre alţii, Frédéric Beigbeder şi Slavoj Žižek). Numărul se deschide cu un… poem inedit semnat de Patrick Chamoiseau, „Amorces (Minuscule histoire de la littérature)”, care proclamă deschiderea, încrederea nouă în „elanul fondator”, „entuziasmul acestei călătorii ce se deschide”. Ultimele două versuri, tipărite cu caractere mari, afirmă: „L’horizon fait images,/ nulle porte ne se referme” („Orizontul creează imagini,/ nicio poartă nu se închide”).

 

 

Urmează editorialul-manifest („manifesto”) al lui Raphaël Glucksmann, intitulat „Tout reste à écrire”/ „Totul rămâne de scris”, paginat şi el ca un amplu poem în proză. Spicuiesc, în traducerea mea: „Să plecăm la drum./ E vremea să plecăm./ Să plecăm departe. (…) Să explorăm prezentul./ Fie că-l iubim sau nu,/ Acest timp e al nostru,/ şi trebuie să-l povestim,/ să-l înţelegem, să-l transformăm./ Să explorăm viitorul. Aşteaptă să fie/ gândit, visat, modelat./ Totul rămâne de scris./ (…) Să riscăm/ să greşim, să riscăm a merge pe calea greşită./ Să avansăm fără să ştim încă/ încotro ne îndreptăm, ştiind doar/ că trebuie să mergem./ Şi să ne disputăm în privinţa destinaţiei./ În privinţa drumului de urmat./ Să ne disputăm, căci unanimitatea/ înseamnă moartea. Şi noi vrem să trăim”. Iată şi finalul manifestului: „Să găsim cuvintele, ideile, imaginile/ capabile să schimbe lumea./ Nu promitem să reuşim,/ promitem să încercăm. Şi vă/ cerem s-o faceţi odată cu/ noi. Să încercăm. Să încercăm ceva/ diferit, nou. Nu/ numai pe hârtie: pe web,/ în facultăţi, în locurile publice. Să încercăm/ pretutindeni, tot timpul./ Să încercăm împreună./ Să plecăm la drum acum”.

Mă opresc aici şi asupra conversaţiei – extrem de interesante, în jurul unui nou discurs de stânga, de renaştere a stângii intelectuale – purtate de Raphaël Glucksmann cu filozoful, şi el foarte cunoscut, Edgar Morin: „Tout reprendre à zéro”. Stimulat de interlocutor, Edgar Morin face o critică a discursului postmodern şi deconstructor de tip Lyotard care a denunţat „marile naraţiuni”, împingând însă această deconstrucţie la rang de dogmă, şi, pe termen mai lung, împingând gândirea de stânga (constructivă, solidară) într-o fundătură:

„Exista o mare naraţiune (un grand récit) a vieţii care trebuia scrisă, în care să fie înscris umanul. Dar s-a produs o destructurare a oricărei forme de naraţiune. Această dogmă – fără mari discursuri! – a înlocuit fostele dogme. Ea ne condamnă la retractare, la repliere. (…) Pe scurt, trebuia refondată o gândire de stânga, al cărei sol aluneca, şi care a fost lăsată să se dezagrege (se déliter). Mai rău chiar: a fost teoretizată imposibilitatea ei. Or, în momentul în care Lyotard condamna toate marile discursuri, ar fi putut să se înfiripe cel mai mare dintre toate aceste discursuri. Pornind de la ştiinţele astrofizice, de la biologie şi de la preistorie, trebuia inventat un discurs ce pleacă de la originea Universului, odată cu formarea particulelor, atomi, stele, ce se transformă odată cu apariţia vieţii într-un mare discurs al evoluţiei, în cadrul căruia se formează vertebratele, mamiferele, primatele, hominienii, apoi homo sapiens, a cărui istorie este un fabulos discurs despre creaţie, distrugere, civilizaţii, barbarii. Trebuia să ne înscriem în această amplă desfăşurare a vieţii. Postmodernii ne-au scos, dimpotrivă, din orice orizont care ne depăşeşte. Lyotard are în vedere, sigur, mai întâi discursul marxist, cu lacunele şi carenţele sale. Dar el uită că e posibil şi un alt discurs. Un discurs care constituie căutarea mea (ma quête) de fiecare zi. Azi mai mult ca oricând”.

Edgar Morin vorbeşte şi despre „fundamentele multiple” ale stângii şi despre „stânga multiplă”: „Ceea ce numim «stânga» este în realitate multiplă. Ea e fondată, istoric, pe trei atitudini distincte: o atitudine libertară, care face din libertate axioma pentru toate, şi din emanciparea fiecăruia – orizontul ultim; o atitudine comunistă, care plasează binele comun, colectivul, fraternitatea socială deasupra tuturor celorlalte lucruri; şi o atitudine socialistă, sau social-democrată, care privilegiază reforma pentru a ameliora gradual societatea şi a o face să tindă către aceste idealuri de libertate şi egalitate care intră în coliziune dacă se pretind absolute şi imediate. Acestor trei atitudini fondatoare, care trebuie regăsite, regândite, li s-a adăugat ecologia, conştientizarea limitelor planetei Terra, a posibilităţii unui sfârşit pentru toate, dacă nu ne schimbăm radical raportul faţă de progres, modul de viaţă, modul de a consuma, de a produce, de a locui lumea. Aceste fundamente multiple pot intra în contradicţie – conchide Morin –, şi de aceea e inutil să vrem un partid unic al stângii. Cu toate acestea, există un sentiment difuz, o aspiraţie profundă, care, ea, este unică şi infuzează ceea ce numim «poporul de stânga», astăzi orfan”.

Ecologia, crede Raphaël Glucksmann, este astăzi „orizontul comun”, fundamentul care le înglobează pe toate celelalte, le absoarbe şi le transformă – este acel „mare discurs” necesar azi, în perspectiva unui sfârşit real al lumii, adică al planetei Terra.

Mă opresc aici, nu înainte de a da cuvântul şi filozofului sloven Žižek, care îşi încheie textul despre noile utopii spunând, pe bună dreptate, că: „utopia ultimă, astăzi, constă în a crede că, dacă nu facem nimic şi doar veghem la întreţinerea prudentă a ordinii existente, lumea va fi în continuare la fel”. „Le Nouveau Magazine Littéraire” are curajul atitudinii active, are curajul să încerce să schimbe lumea – prin idei, discurs intelectual, creativitate, literatură. Pe mine m-a reconfortat această atitudine – în vremurile sumbre pe care le trăim în România –, deşi constat, cu regret, şi o pierdere colaterală: dosarele literare ample, avizate, care îmi plăceau atât de mult, au dispărut din paginile nervoase, actuale, urgente, ale noului format.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu