Literatura la feminin Traduceri

„Impostorul” după Belinda Cannone

Un secret              

Ai ţinut secretă cunoaşterea acestui sentiment de impostură. Îi depistezi după primele cuvinte pe impostori (pui termenul în italice pentru a-i distinge de adevăraţii impostori). Îi miroşi. Nu se simt în largul lor, deşi n-o spun. Nu pot s-o spună. Îţi poţi pune la îndoială valoarea în faţa celorlalţi, dar niciodată nu-ţi poţi afişa impostura. Dimpotrivă, îţi  doreşti cu ardoare ca ceilalţi să nu-şi dea seama de ea. Dacă nu (aşa crezi), ai fi izgonit de la castel ca un derbedeu ori un uzurpator. Ce norocos e acela care poate spune: „Pe cutare plan, nu sunt foarte bun, în cutare privinţă n-am prea reuşit”. Se înţelege că ar putea, desigur, să fie mai bun, dar în orice caz, ocupă locul potrivit. Masacrează peştele, la masă, şi zice râzând – sau chiar încurcat: „N-am ştiut niciodată să mă descurc cu asemenea animale”. Lasă să se înţeleagă că are locul lui la această masă. Impostorul nu se simte legitim la masă, nu crede că a fost invitat, sau crede că a fost invitat din greşeală. Şi cel mai mult se teme ca lumea să nu-şi dea seama de acest lucru.

Impostura trebuie ţinută secretă. Impostorul tremură la gândul că cineva ar putea să bage de seamă ce este el cu adevărat, sau mai degrabă ce nu este. În cea mai mare parte a timpului, celălalt pare să creadă că locul pe care-l ocupăm e legitim (ne-a şi invitat, de altfel, la castel), dar în secretul himerei noastre, nu credem în această legitimitate, avem impresia că celălalt s-a înşelat şi tremurăm de frică să nu fim descoperiţi.

Cu timpul, ţi-a intrat în cap că lumea e făcută dintr-o mulţime de compartimente – atât de bine împărţită, organizată, trasată dinainte –, dar nişte compartimente adesea atât de complexe, şi deci imprecise, încât e inevitabil ca sentimentul de sine, în mod necesar vag în raport cu rigiditatea compartimentelor, să nu corespundă acestora din urmă. Trebuie că există nenumăraţi impostori. În secret, în sinea lor.

 

Origini  

Ţi-ar fi plăcut ca termenul impostură să vină de la in-postură, non-postură, postură falsă, postură problematică. Dar nu. „Dicţionarul istoric al limbii franceze” îţi spune: în 1174-1176, se întâlneşte prima dată cuvântul emposture, adaptat din latinescul imperial impostura (înşelătorie), derivat de la imponere (a înşela prin aparenţe, în sensul de a minţi, a înşela prin discursuri mincinoase). Introdus în limba franceză de Rabelais (lucrul ne bucură) în 1534. Accepţia actuală a termenului „impostor”, „persoană care uzurpă un nume sau o calitate, care nu-i aparţin”, datează din 1668.

Termenul „impostor” se leagă deci de ideea de a înşela, de a minţi în legătură cu natura sa reală şi de a adopta astfel o postură de uzurpator, de a ocupa ilegitim o anumită poziţie. Doar că cei la care te referi tu n-o fac deliberat, n-o fac chiar deloc: ei se iau drept nişte impostori, e visul lor scrâşnit, coşmarul lor, teama lor – iar nu identitatea lor. Ceea ce vrei să descrii: una dintre acele formaţiuni himerice ale minţii, care obsedează o fiinţă, uneori îi condiţionează viaţa (un aspect al vieţii) sau, cel puţin, i-o strică din când în când. Cât despre tine, vei merge cu înverşunare pe urmele acestei himere, căci ştii că riscă să dispară sub asalturile descrierii.

Despre unii din prietenii tăi ai putea spune că sunt impostori ai existenţei: n-au fost niciodată convinşi de legitimitatea prezenţei lor în lume. Îi vezi trăind liniştit, blând, cu aerul de a şopti mereu: „Scuzaţi-mă că exist, nu va fi pentru multă vreme…”. Pentru ei, postura aceasta inaugurală, a sta în două picioare pe Pământ, nu e dată de la sine.

Mister a ceea ce ni s-a luat fără îndoială de la naştere, dragostea care, singură, ne poate face să credem că suntem aşteptaţi, doriţi. La început, existenţa noastră e justificată de încântarea celor dintâi oameni care s-au aplecat asupra leagănului nostru, spunându-ne: „Trebuie să trăieşti, viaţa ta e necesară pentru fericirea noastră”. O primă credinţă, care ne călăuzeşte paşii. Alte feluri de piedici vor apărea pe parcurs (şi poate alte motive de a ne simţi impostori), dar nu ne vom lăsa doborâţi.

Astăzi, impostorul existenţei traversează strada, grăbindu-se la o întânire urgentă. Aleargă, e neliniştit că va întârzia, iată-l în faţa străzii, trecerea pentru pietoni se află la treizeci de metri mai sus, cu atât mai rău, o iau pe-aici, e urgent, şi traversează pe partea cealaltă… Dar oare ce înseamnă spinul acesta care i se cuibăreşte deodată în inimă? Oh… e tentaţia de a se duce să se autodenunţe imediat la primul post de poliţie.

Kafka povesteşte cum o dată – una din puţinele dăţi când a cerut voie să lipsească de la birou o zi, doar una –, el, funcţionarul model, a ataşat cererii radiografia plămânilor săi bolnavi. Şi mai ştii pe unul care a trimis o scrisoare la serviciul de impozite pentru a le face cunoscut că s-au înşelat, într-un an, asupra sumei pe care o datora, solicitându-i-se mai puţin decât ar fi trebuit.

Mai mult decât atât, teribila nevoie de a nu greşi.

 

Fragment din volumul „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone, traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu, Editura Art, Colecţia „Demonul teoriei”, Bucureşti, 2009

Parteneriat media


Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu