Atelier

În arestul Republicii (I) – fragment de roman

Arestul sectorului nostru fusese instalat în avenue d’Orléans, peste drum de capela Bréa. Locul acesta de detenţie, pe lângă care parizienii treceau pe atunci cu indiferenţă, va dobândi peste doar câteva luni o celebritate sinistră: aici vor fi executaţi, din ordinul lui Serizier, fraţii dominicani din Arcueil.

La poarta arestului, caporalul care mă adusese până aici m-a dat în primire. M-am pomenit între doi soldaţi cu baioneta la puşcă, care m-au condus într-o odaie murdară şi friguroasă, ce părea să fie o grefă. Aici un sergent plictisit mi-a verificat ordinul de arestare, mi-a trecut numele şi durata detenţiei într-un catastif, apoi mi-a cerut să mă dezbrac până la piele.

-Glumiţi, domnule sergent? – l-am întrebat eu cu glas care se voia sigur de sine, deşi, după ce poarta arestului se închisese în urma mea, cam începusem să simt pământul fugindu-mi de sub picioare.

-Crezi că aici e şantan, ca să ne ţinem de glume? – mârâi sergentul ursuz. Facem controlul paraziţilor. N-ai auzit că pe front e epidemie de tifos?

-Bine, dar eu nu vin de pe front, vin din rue Cardinal-Lemoine…  Sunt slujbaş la primăria Parisului…

-Din partea mea n-ai decât să fii şi Sfântul Petru! Regulamentu-i regulament!

Am început să-mi scot hainele una câte una, dându-mi seama că ar fi fost o neghiobie să mă împotrivesc. Sergentul se uita la mine chiorâş:

-Mişcă-te dracului mai repede, că n-am de gând să-mi pierd toată ziua cu tine.

Rămăsesem doar în lenjerie de corp şi începusem să tremur de frig.

-N-ai de gând să-ţi dai jos şi izmenele? Te pomeneşti că ţi-o fi ruşine de mine… – mârâi iarăşi sergentul.

M-am supus ordinului. Un fel de sanitar (asta trebuie să fi fost, căci purta peste pantalonii soldăţeşti un şorţ alb plin de pete de murdărie  de toate culorile), care stătuse până atunci lângă sobă şi se ţinuse cu mâna de falca înfăşurată într-un fular gros, îmi cercetă hainele la repezeală, pe urmă se apropie de mine, mă ciufuli de câteva ori, mă trase de barbă, apoi zise:

-E în ordine, şefule! Poţi să-l cazezi!

-Te mai doare măseaua aia, Piquet?

-Mă doare al dracu’, domn’ sergent!

-Lasă c-o să-i facem acuşica o injecţie cu rachiu.

După care, întorcându-se către mine, zise cu aceeaşi voce arţăgoasă şi autoritară, care dovedea că îşi lua rolul foarte în serios:

-Tu îmbracă-te şi vino să-ţi arăt dormitorul. Poţi să-ţi iei şi valiza.

N-am aşteptat să mi se spună de două ori. Cu hainele pe mine, mă simţeam mai în siguranţă. Viaţa a avut grijă să mă înveţe că un om în pielea goală e un om vulnerabil.

Mi-am pus, aşadar, hainele şi l-am urmat. Am trecut mai întâi printr-un gang, am traversat o curte pustie, am urcat câteva trepte şi ne-am oprit, în cele din urmă, dinaintea unei uşi care mi s-a părut destul de şubredă pentru o uşă de temniţă. Sergentul a împins-o neglijent cu piciorul, căci nimeni nu se gândise s-o zăvorască, apoi s-a oprit o clipă în prag şi a strigat tare, încercând să acopere larma care se auzea de acolo:

-Aveţi un musafir nou! Şeful de dormitor să-i caute un loc de cazare! Vedeţi să fie ceva oleacă mai curăţel, că domnu’ cică-i ştab mare la primărie.

Dacă lunile pe care le petrecusem la fortificaţii fuseseră o caricatură de militărie, arestul din avenue d’Orléans era o caricatură de închisoare.

Cu valiza în mână şi cu ploscuţa în buzunar, m-am pomenit în mijlocul unui fel de hambar uriaş, unde şi-ar fi putut face meseria câteva generaţii de pictori, căci lumina zilei pătrundea printr-o  fereastră enormă, mai mare decât toate ferestrele pe care avusesem prilejul să le văd până atunci şi prin care puteam fi priviţi permanent de afară. Fereastra dădea către o curte murdară, pe unde se plimbau zi şi noapte două santinele rebegite de frig, cu baioneta la puşcă.

Acesta era dormitorul comun. Arhitectul care îl proiectase era pesemne obişnuit să gândească totul la o scară gigantică: aici totul era uriaş, nu doar fereastra,ci  şi soba care nu se putea alimenta decât din exterior, până şi hârdăul, atât de urât mirositor, dar atât de trebuincios, ascuns cu făţărnicie în spatele unui paravan.

Domnea o duhoare stătută de urină şi de picioare murdare.

Toate paturile, nişte paturi de campanie, fără perne şi fără saltele, acoperite doar cu o pătură subţirică, fuseră îngrămădite în jurul sobei, deoarece căldura nu apuca să ajungă în colţurile mai îndepărtate. Dar aproape de sobă era tot timpul o căldură înăbuşitoare şi nesănătoasă  (paznicii noştri nu se arătau deloc economi cu cărbunii Republicii), care, combinată cu efectele curentului rece ce venea dinspre fereastră, m-a procopsit peste noapte cu o durere de oase.

La intrarea mea, în arest erau vreo treizeci de inşi de toate soiurile. Cei mai mulţi dintre ei aveau chipuri grosolane şi bărbătoase de lucrători, doar pe ici, pe colo se putea zări câte o figură gălbejită de funcţionar, dar toţi se făcuseră vinovaţi de mici abateri disciplinare (marile vinovăţii intrau în sarcina curţilor marţiale şi a plutoanelor  de execuţie), toţi stăteau cu chipiul pe cap de teama curentului, toţi purtau aceleaşi bluze soldăţeşti leoarcă de transpiraţie şi toţi încercau să-şi petreacă zilele de detenţie cât mai plăcut. Se purtau discuţii aprinse, care (aşa cum voi putea să constat) mergeau uneori până în pragul încăierării, dar de fiecare dată camarazii izbuteau să liniştească spiritele înainte de a se ajunge la palme şi pumni, iar cei doi adversari de până atunci, roşii încă la faţă, acceptau să-şi dea mâna şi să fumeze împreună o pipă a păcii. Se cânta în cor aceeaşi arie soldăţească stupidă, adusă de pe câmpurile de luptă , care avea poate hazul ei, dar repetată de zeci de ori într-o singură zi, devenise sâcâitoare ca o durere de dinţi:

Li-s dragi la femei militarii,

Că trag la tutun şi rachiu,

Li-s dragi la femei militarii,

Că-s ţanţoşi şi poartă chipiu.

Hei, şi

Li-s dragi la femei militarii,

Că nu-s ca moşnegii-n papuci,

Li-s dragi la femei militarii

Că ştiu să dea bine din buci.

Cei care nu cântau şi nici nu se ciorovăiau fumau, jucau cărţi, dame ori şah sau povesteau anecdote scabroase, iar simpla pronunţare a unui cuvânt din cele care nu figurează în dicţionare îi făcea să izbucnească în nişte hohote de râs care se auzeau fără îndoială şi în capela de peste drum, să se pleznească peste coapse cu palmele, să-şi care ghionţi în spinare sau să facă gesturi obscene cu mâinile.

Aveam impresia că mă găsesc într-un soi de Curte a Miracolelor în versiune cazonă şi nu mi-aş fi putut închipui niciodată  că lumea e atât de bine dispusă la puşcărie.

M-a luat în primire un individ negricios, mărunţel, săltăreţ ca o lăcustă, care îşi iţea către mine dinţii stricaţi într-o închipuire de zâmbet prietenos.

-Eu sunt Chincholle – îmi spuse el cu un pronunţat accent meridional –, dar aici toată lumea îmi zice Cotoiul. Hai să-ţi căutăm un culcuş. Astea mai sunt neocupate. Vezi şi tu care îţi place.

Mi-am căutat un pat mai retras, acoperit cu o pătură subţire, dar destul de curată, mi-am pus valiza jos, mi-am scos paltonul, m-am aşezat pe marginea patului şi am început să-i studiez din ochi pe tovarăşii mei de detenţie, care îşi vedeau mai departe de ocupaţiile lor, făcând o larmă nemaipomenită.

Nimeni nu părea să mă fi băgat în seamă în afară de tuciuriu.

Acesta îmi apucă valiza de mâner, o ridică de jos, o cântări de câteva ori, o puse iar jos, apoi mormăi, parcă nemulţumit:

-Cam uşurică! Cu câte zile te-ai pricopsit?

I-am spus că urma să stau la arest patruzeci şi opt de ore.

-Puţin! – pufni dispreţuitor tuciuriul! Eu m-am ales cu treizeci de zile şi puteam s-o sfeclesc şi mai rău. Ce să fac, dacă am limba prea lungă.

Tăcu pentru câteva momente, îmi netezi pătura cu nişte mişcări experte, apoi clipi către mine cu viclenie şi spuse:

-Dacă vrei să-ţi fac rost de o pernă, o să te coste cinci franci. Chiar, ai ceva parale la tine?

Nu aveam, rătăciţi prin buzunare, decât vreo douăzeci de franci.

-Banii se depun la fondul comun – ţinu să mă lămurească  Chincholle. Pentru tutun şi băuturică.

I-am întins tot ce reuşisem să culeg de pe fundul buzunarelor: o hârtie de zece şi mai multe monede de cinci. Tuciuriul luă banii, îi numără cu atenţie, îi vârî într-o pungă de piele pe care o scosese din sân, apoi mă întrebă:

-N-ai de gând să-ţi desfaci odată bagajele?

Şi fără să mai aştepte vreun semn de încuviinţare din partea mea, a luat valiza, a aşezat-o pe pat, i-a dat un pumn zdravăn, făcând să-i salte capacul, a băgat mâna înăuntru, a scos de acolo plăcinta şi, cu grija cu care sunt mânuite numai obiectele de mare valoare, şi-a dus-o în dreptul nasului, adulmecând-o cu lăcomie:

-Ce bine miroase! – făcu el după un timp. Oare ai de gând s-o mănânci de unul singur? Eu zic s-o punem tot la comun. O să am grijă să fie împărţită după dreptate. Tu n-ai cine ştie ce nevoie de ea. Nu mă îndoiesc că înainte de a veni la arest ai înghiţit o masă pe cinste.

După plăcintă, îi veni rândul cojocului, pe care Cotoiul îl suci şi îl răsuci pe toate părţile, scoţând nişte fluierături admirative.

-Straşnic cojoc! – exclamă el. Cu mândreţea asta de haină pe tine, nu te mai sinchiseşti nici de gerul Bobotezei. Nu mi-o împrumuţi şi mie pentru o noapte?

De data asta simţeam că începe să-mi sară muştarul:

-Şi eu cu ce o să mă încălzesc? Sunt bolnav. Am bronşită şi reumatism.

-Îţi pot da mantaua mea de campanie. Ţine şi ea de cald binişor. E adevărat că s-ar putea să fie plină de purici…

-Nu obişnuiesc să mă îmbrac în haine pline de purici! – i-am replicat eu mânios!

Cotoiul simţi pesemne că se cam cu întrecuse cu gluma.

-Ho, frate – făcu el – ce te umfli aşa în pene ca un curcan? Nu poate omul să mai şuguiască puţin! N-ai decât să-ţi păstrezi vechitura.

-Ţi-am dat banii, ţi-am dat şi plăcinta, acum lasă-mă dracului să-mi trag şi eu puţin sufletul.

-Trage-ţi-l cât pofteşti. Şi zici că eşti sculă mare acolo la primărie?

-Nu-i treaba ta ce sunt şi ce nu!

-Doamne, dar supărăcios te-ai mai făcut, frate. Gata, nu mai spun nicio vorbuliţă.

Mi-a întors spatele, s-a dus să se aşeze pe patul lui, iar peste câteva clipe l-am auzit cântând cât îl ţineau bojocii:

„Laitou, mor de-aşa zăpuşeală,

Laitou, vreau să-mi dau haina jos,

Laitou, ce-aş mai vrea să apară

Laitou, vânzători de cocós”.

Infect individ! Alunecos ca un ţipar şi hoţ ca o coţofană! Ar fi bine să am cât mai puţin de-a face cu el!

Asta a fost cel puţin prima mea impresie despre Chincholle, o impresie care, însă, la capătul celor patruzeci şi opt de ore de arest, se va dovedi nedreaptă şi exagerată.

Trebuie să recunosc că, în ciuda defectelor sale, tuciuriul era un băiat vesel şi bun la inimă. Înainte de război fusese pictor de firme, avea venituri frumoase, pe care (aşa cum îi plăcea să se laude) le câştiga uşor şi le prăpădea la fel de uşor, ba la joc (căci era un cartofor înrăit), ba cu femeile şi cu băutura. Declaraţia de război l-a găsit fără nicio leţcaie, dar cu sufletul plin de bravură, ameţit de discursurile belicoase şi patriotarde care îmi răpiseră şi mie minţile pentru o vreme. Înrolat într-o unitate de marş, a plecat la război intonând voios Marsilieza şi convins că victoria noastră era o chestiune de zile. Ajuns în primele linii, înzestrat cu un spirit de observaţie ascuţit şi fiind ager la minte, şi-a dat însă repede seama cum stăteau de fapt lucrurile şi a renunţat să mai caute informaţii despre pensionarele bordelurilor de la Berlin. Încă în prima lună de război, s-a ales cu o rană urâtă la un plămân; au urmat două luni de spital, după care, declarat inapt pentru front, a fost mutat la o unitate sedentară din apropierea Parisului, unde s-a dovedit prea slobod la gură şi s-a ales, în cele din urmă, cu un arest de treizeci de zile.

Niciunul dintre tovarăşii mei de detenţie din avenue d’Orléans nu avea de ispăşit o pedeapsă atât de lungă, iar asta l-a făcut să se bucure de o mare autoritate nu doar în rândul deţinuţilor, ci şi în acela al gardienilor, şi am băgat de seamă că până şi sergentul cel ursuz cu care făcusem cunoştinţă la intrarea în închisoare îl trata cu un oarecare respect. Graţie vicleniei şi felului său de a vorbi verzi şi uscate, reuşise să cumpere complicitatea soldaţilor care ne păzeau cu rândul, aşa că primeam de afară, prin gaura din perete pe care ieşea coşul sobei, provizii de licori şi de aperitive de toate soiurile, suficiente să îmbete un întreg batalion, aşa că, prin sârguinţa Cotoiului, la care se mai adăugau şi paralele de la „fondul comun”, temniţa nu ducea lipsă niciodată de băutură.

Nu era, aşadar, de mirare că aici toată lumea era mereu bine dispusă.

Veselia ajungea în toiul ei seara. Atunci se învelea fiecare cu ce avea la îndemână, se întindea pe scândura tare şi venea rândul snoavelor în care rolul principal le revenea femeilor şi feţelor bisericeşti, astfel încât somnul nu apuca niciodată să ne cerceteze prea de timpuriu. Din când în când, un obuz venit dinspre Châtillon sau de aiurea şuiera puţin deasupra ferestrei, lătra, necheza, şi se ducea să explodeze, la grămadă cu altele, undeva mai departe.

Iar sufletul acestor mici agape era… cine altul decât Cotoiul.

Lui îi plăcea să aducă vorba despre politică, iar glumele sale treceau repede de la popii de ţară şi slujnicele lor desfrânate la mai-marii Republicii, pe care nu numai că îi potopea cu poreclele cele mai deşucheate, nu numai că îi transforma în eroii unor anecdote pe cât de caraghioase, pe atât de sinistre, dar, când îi venea cheful, îi mai şi desena pe perete cu un ciot de cărbune, iar desenele sale rămâneau acolo zile la rând, căci niciun gardian nu se sinchisea să le şteargă şi, până la urmă, cel care le ştergea era însuşi Chincholle, dacă i se întâmpla să se plictisească de ele.

Glumele lui Chincholle dezlegau şi alte limbi.Oamenii vorbeau cu plăcere despre politică, iar ceea ce m-a izbit, cu atât mai mult cu cât, în acea epocă a  existenţei mele, eram (sau cel puţin aşa mi se părea) un revoluţionar radical – hebertist, babuvist, mai ştiu eu? – a fost moderaţia uşor sceptică, chiar uşor glumeaţă, a acestor vrednici lucrători, dintre care mă tem că mulţi, peste numai câteva luni, aveau să fie înfierbântaţi până la insolaţie de soarele torid al Comunei, lepădându-se de bunul lor simţ nativ şi luând parte la o insurecţie care, la urma urmei, era dreaptă în principiu.

Dar ceea ce m-a izbit şi mai tare era că oamenii aceia nu se sfiau să-şi exprime ideile făţiş, nefolosindu-se niciodată de acel limbaj aluziv şi alunecos, plin de ezitări şi de fraze rostite numai pe jumătate, pe care îl auzisem adesea la doamna de Beauvilage ori de câte ori venea vorba despre politică. În arestul din avenue d’Orléans se vorbea fără nicio reţinere despre război sau despre Republică şi abia după ce am început să îmbătrânesc şi să trec printr-o mulţime de experienţe am ajuns să înţeleg că singurele locuri unde ţi se îngăduie să spui tot ce-ţi trece prin cap sunt puşcăria şi balamucul.

În prima seară de arest, nu m-am amestecat însă cu camarazii de celulă, mulţumindu-mă să-i cercetez curios.

Apoi, muiat pesemne de paharele pe care le deşertasem în tovărăşia meşterului de funii şi toropit de căldura înăbuşitoare, am aţipit. Am fost trezit din somn de Chincholle, care mă scutura zdravăn de umăr:

-Scoală-te! Au adus cina! Uite, asta e lingura ta – zise el, întinzându-mi o lingură ştirbă de cositor. Gamelă n-am de unde să-ţi dau.

Nu aveam voie să folosim cuţite, nici furculiţe. Am văzut că doar Cotoiul avea un briceag vechi (temnicerul nostru, sergentul ursuz, îl socotea mai cu moţ decât ceilalţi şi nu-i scotocea niciodată prin boarfe) pe care îl împrumuta bucuros în schimbul unei monede de cinci centime.

M-am ridicat  în şezut, m-am frecat la ochi, m-am întins de câteva ori, apoi, urmând pilda Cotoiului, m-am dus să-mi primesc porţia de mâncare. Se formaseră două rânduri. Mai întâi trebuia să treci prin faţa soldatului care împărţea pâinea, o pâine neagră şi mizerabilă, plină de fire de paie uscate. Apoi treceai pe la celălalt soldat, iar acesta îţi turna cu polonicul în gamelă o fiertură dubioasă de mazăre care mi se părea că miroase a praf de gândaci.

-Unde ţi-e gamela? – se răsti la mine soldatul, când îmi veni, în sfârşit, şi mie rândul să-mi capăt tainul.

-N-am nicio gamelă.

-Eşti nou?

-Da. Mă aflu doar de astăzi aici.

-Potârnicheo – i se adresă atunci mai-marele peste cratiţă camaradului său –, dă-i o gamelă şi sfrijitului ăstuia.

-Îndată! –făcu acesta.

Şi m-am pomenit că îmi aruncă o gamelă, pe care am prins-o  cu o mişcare stângace, ce a stârnit hohotele de râs ale tovarăşilor mei de detenţie.

Înainte să-mi toarne raţia de fiertură, stăpânul polonicului a ţinut să mă instruiască:

-Gamela trebuie păstrată curată ca lacrima. Spălată după fiecare masă. Dom’ sergent ţine foarte mult la chestia asta!

Cina a fost groaznică: n-am putut înghiţi decât vreo trei linguri de mazăre şi o bucăţică de pâine.

După plecarea celor doi soldaţi, Cotoiul a scos la iveală plăcinta. Îl bănuisem degeaba: nu avusese de gând să se bucure de ea singur. S-a străduit s-o împartă în treizeci de fărâme egale şi fiecare din noi şi-a primit raţia cuvenită. Mie mi-a revenit o bucăţică uscată mai de pe la margine, în care nu era niciun pic de carne.

După ce mi-am spălat şi eu, în rând cu ceilalţi, gamela, m-am retras în ungherul meu, am scos pe furiş din buzunarul paltonului ploscuţa pe care tuciuriul nu apucase s-o descopere, m-am întins, m-am ghemuit sub cojocul care mă ascundea de eventualele priviri curioase şi m-am pus pe băut. După o vreme, gândurile mi s-au risipit, am fost cuprins de o amorţeală plăcută şi în mintea mea s-a făcut încet-încet întuneric.

Despre autor

Octavian Soviany

Octavian Soviany

Născut in 1954, la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri „Ucenicia bătrânului alchimist”.
Scrie poezie, romane, piese de teatru și lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri „Dilecta” (2006) și „Călcâiul lui Magellan” (2014), precum și romanele „Arhivele de la Monte Negro” (2011), „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016).

Scrie un comentariu