Atelier

În arestul Republicii (II) – fragment de roman

M-am trezit către dimineaţă, cu nasul înfundat şi cu o durere de oase care n-a cedat decât după câteva ceasuri. Mirosea greu. Celula răsuna de sforăituri pe toate tonalităţile. Apoi cineva a gemut prin somn. Dintr-un pat învecinat cu al meu s-a auzit un vânt zgomotos.

După o vreme, uşa a fost deschisă brutal şi vocea acră a temnicerului nostru a dat deşteptarea.

A venit drumul la hârdău pentru nevoia de dimineaţă.

Pe urmă – deşertarea hârdăului, care ar fi trebuit să fie făcută cu rândul, dar o făceau zi de zi doi salahori zdraveni, care primeau pentru asta de la Chincholle, în fiecare dimineaţă, câte douăzeci şi cinci de centime.

La micul dejun, o bucată de pâine. O gamelă cu apă călduţă şi puţin îndulcită căreia aici i se spunea ceai.

În timpul zilei, aveam voie să ieşim în curte, dar din pricina frigului care pătrundea până şi prin cojocul meu gros ca lama tăioasă a unui brici, nu puteai zăbovi la aer curat mai mult de zece minute. De dincolo de gardul înalt se auzeau gemetele Parisului asediat şi, din când în când, explozia îndepărtată a vreunui obuz.

La masa de prânz, locul fierturii de mazăre a fost luat de o zeamă sărată bocnă prin care pluteau câteva frunze de varză murată.

Soldaţii cumpăraţi de Chincholle ne-au vârât apoi în celulă tainul de băutură, pe care tuciuriul l-a împărţit în raţii egale.

În ziua aceea, m-am arătat mai prietenos cu tovarăşii de arest, am intrat în vorbă cu ei, iar unora îmi place să cred că am reuşit să le câştig simpatia, căci atunci când voiam, puteam să devin destul de comunicativ. Stinghereala din ajun aproape că-mi dispăruse. În definitiv – aşa cum avea să-mi spună, nu peste multă vreme, Maxime – şi închisorile sunt făcute tot pentru oameni.

După cină, Chincholle a mai împărţit o raţie de rachiu şi a început trăncăneala. De data asta însă, nimeni nu mai avea chef de snoave; printre deţinuţi se răspândise zvonul că o nouă tentativă de depresurare a Parisului fusese zădărnicită şi se isprăvise cu un număr mare de morţi.

-Nu se mai termină odată războiul nenorocit! – exclamă unul din tovarăşii mei de celulă.

-Care război? Spune-i mai bine măcel, camarade! Noi – în bătaia obuzelor, iar bogătanii cu mâncărica şi căldurica…

-N-o să le fie nici lor bine curând! – mârâi o namilă de măcelar, care mi se plânsese în timpul zilei că nu mai izbutea să găsească nici măcar carne de cal. În Paris nu mai era niciun cal de vânzare. Grupuri de înfometaţi începuseră să deshame cu forţa caii de la trăsuri.

-Vorbiţi doar ca să vă aflaţi în treabă! – zise deodată Chincholle, care se arătase până atunci neobişnuit de tăcut. Voi nu ştiţi nimic… dar eu am fost acolo… în primele linii… am văzut toată bătaia aia sângeroasă de joc.

-Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te-ai întors de acolo întreg şi zdravăn la minte – zise un deţinut bătrâior.

-Întreg – cât de cât – veni replica lui Chincholle, dar nimeni nu se întoarce de acolo cu totul zdravăn la minte. Eu am avut noroc că am fost nimerit de un glonte prusac încă de la începutul războiului. Dar văzusem deja tot ce era de văzut, toată trădarea, toată prostia şi laşitatea, toată mizeria.

Strânse o clipă din pleoape, îşi încreţi fruntea, apoi continuă:

-Unitatea mea se retrăgea spre Verdun. Plecaserăm la război urlând Marsilieza, ţanţoşi ca nişte biruitori şi acum dădeam bir cu fugiţii. Comandantul nostru numea asta retragere.

Mă aflam pe front de vreo două săptămâni, eram încă un bun patriot, nu mă lecuisem încă de gustul bravadelor, mai credeam încă în victoria noastră şi, fireşte, eram încă gata să mor pentru Franţa.

Dar, încetul cu încetul, începeam totuşi să deschid ochii.

Traversam o câmpie întinsă şi cenuşie, iar prusacii veneau pe urmele noastre.  Ici şi colo se zăreau câţiva arbori piperniciţi, puţin mai departe ruinele unui şopron proaspăt atins de obuze, care încă mai scoteau fum, iar deasupra noastră – stolurile negre de corbi. Aproape de linia orizontului se înălţau zidurile unui cimitir, în spatele cărora fusese instalată artileria prusacă. Ne aşteptam să fim atacaţi dintr-o clipă într-alta.

-Stai! – se auzi deodată ordinul comandantului.

Era un ins uscăţiv şi vânos, cu un glas mai teribil decât al celui mai straşnic majur, un glas care te făcea să te uiţi cu groază la galoanele lui albe şi la cizmele sale lungi, întotdeauna perfect lustruite. Călărea destul de stângaci pe un cal masiv, ce semăna mai degrabă cu un cal de omnibuz decât cu unul ofiţeresc şi se uita întotdeauna la noi cu o expresie de scârbă şi de răutate.

Ne-am oprit, aruncând priviri neliniştite spre locul de unde ne aşteptam să vină prusacii.

Comandantul urlă din nou:

-Fără atâta larmă! Tăcere! Inamicul este acolo, la doi paşi. Vreau o purtare demnă! Şi mai cu seamă tăcere!  Ăsta e abc-ul strategiei, tăcerea! Şi acum, cetăţeni, luaţi poziţii de tragere!

Ne-am împrăştiat destul de ordonat  în şiruri de trăgători.

M-am culcat la pământ, cu puşca lipită de obraz, şi am aşteptat.

-Începe! – strigă cineva.

De după gardul cimitirului apărură nişte şomoioage albe de fum, urmate de bubuituri. În prejma mea, obuzele începură să muşte pământul.

După ce canonada a încetat, gornistul dădu semnalul de înaintare. Trăgătorii se ridicară, începură să avanseze, cu spatele aplecat, cu mâna pe trăgaci, apoi se puseră în genunchi.

-Foc! – semnaliză goarna.

Comanda fu executată întocmai. S-au auzit nişte împuşcături, de care, ascuns în spatele meterezelor lui, inamicul nu se va fi sinchisit prea tare, deşi a încetat să ne mai bombardeze. N-a mai venit nici atacul de infanterie la care ne aşteptaserăm.

Urma să ne continuăm retragerea spre Verdun. Deodată, din mijlocul unui grup de soldaţi se auzi o voce speriată şi chelălăită:

-Dom’ căpitan, dom’ căpitan, permiteţi să raportez!

-Ce mai vrei, dobitocule?

Era Gilles Prostănacul, socotit idiotul batalionului.

-Dom’ căpitan, permiteţi să raportez, cineva mi-a furat puşca!

Doar câteva râsete stinghere tulburară liniştea ce s-a lăsat brusc.

-Ce face? Vino încoa’, animalule!

Prostănacul ieşi din rând şi se opri în poziţie de drepţi în faţa comandantului, care se înroşise tot de mânie.

-Unde ţi-e puşca, tâmpitule?

-Nu ştiu, să trăiţi… mi-au luat-o… aşa fac totdeauna. Vor să râdă de mine.

-Şi tu îi laşi, idiotule!

-Nu-i las, să trăiţi, dar mi-o iau şi aşa…

-Ascultă, animalule, tu eşti hun sau francez?

-Francez, să trăiţi!

-Ba eşti hun, nenorocitule! Un soldat francez nu se lasă dezarmat niciodată! Moare cu puşca de gât!

-De gât, să trăiţi!

-Îţi baţi joc de mine, nenorocitule? Mă insulţi? –urlă căpitanul, turbat de mânie.

-Nu vă insult, să trăiţi!

Cu  un  gest repezit, căpitanul îşi scoase revolverul din toc, îl îndreptă spre soldatul  ce-şi holba ochii cu groază la el şi trase, slobozind o înjurătură cumplită.

Cu fruntea străpunsă de un glonte, Prostănacul se prăbuşi.

Încremeniserăm toţi de spaimă şi de oroare.

Căpitanul îşi puse revolverul în toc, ne aruncă o privire chiorâşă, apoi mârâi cu o voce încărcată de ură:

-Ce vă holbaţi la mine aşa? Cu un idiot mai puţin!

-Dom’ căpitan – nu mi-am putut stăpâni eu limba atunci – am auzit că meşterul Roch a şters-o de la Paris de frica prusacilor. Aşa că slujba de călău este liberă…

-Care vorbeşti acolo? – urlă din nou căpitanul. Te fac eu acuşica să muşti pământul şi pe tine, obraznicule!

Şi sunt sigur că şi-ar fi ţinut făgăduiala dacă ar fi descoperit cine îndrăznise să-i vorbească aşa.

După ce Chincholle şi-a terminat povestirea, s-a mai vorbit o vreme despre dezastru. Ploua cu înjurături. Nu erau cruţaţi nici prusacii, nici împăratul Napoleon, care pornise războiul, nici Republica şi Statul nostru Major care se încăpăţânau să-l continue, ducând la moarte sigură o mulţime de oameni.

Apoi ne-am dus la culcare.

A doua zi a trecut neaşteptat de repede. Începeam să mă simt bine acolo, să mă obişnuiesc cu glumele grosolane ale camarazilor de celulă, să învăţ de la Chincholle că dacă vrei să rămâi întreg la minte nu trebuie să iei nimic prea în serios, şi cântam şi eu cât mă ţinea gura „Li-s dragi la femei militarii”. Dacă aş mai fi zăbovit câteva zile în arest, aş fi devenit, poate, cu totul unul de-al lor.

Când temnicerul m-a anunţat că eram liber, am simţit ceva ca un început de regret.

Presimţeam că nici acasă, nici la birou lucrurile nu vor mai fi exact ca înainte. Thérèse era dezgustată de laşitatea şi de minciunile mele, domnul Lemartain mă considera aproape un dezertor, mama va continua să mă sâcâie cu văicărelile ei. Cât despre orele de gardă şi figura cu care mă va întâmpina căpitanul, mi se punea un nod în stomac de îndată ce mintea începea să-mi fugă la ele.

Am strâns mâinile tovarăşilor de detenţie, care, la un semn discret al lui Chincholle, s-au aşezat pe trei rânduri şi au început să cânte cu glasurile lor groase şi lipsite de armonie:

Adio, dar, flăcău apaş!

Te duci acuma şi ne laşi!

Să-ţi aminteşti şi-n slobozie

De fraţii tăi din puşcărie!

Tuciuriul a ţinut să mă însoţească şi să-mi ducă valiza până la poarta arestului (lui i se îngăduiau asemenea libertăţi), unde m-a îmbrăţişat cu căldură de câteva ori.

-Să vină mai repede pacea! – mi-a urat el la despărţire.

Când am ajuns acasă, am descoperit că Thérèse nu mai era îmbufnată. Mi s-a aruncat în braţe ca de obicei, mi-a întins nişte buze fierbinţi, apoi mi-a şoptit:

-Ce bine că ai venit! Nici nu ştii ce frică mi-a fost pentru tine!

În sufragerie mă aştepta o masă pe care soţia mea se străduise s-o facă gustoasă şi îmbelşugată pe cât i-a stat în putinţă.

Privindu-mă cum înghiţeam pe nemestecate, m-a întrebat:

-Acolo nu ţi-au dat nimic de mâncare?

-Mai mult răbdări prăjite – i-am răspuns eu, cu gura plină.

-Şi plăcinta? – vru să ştie Thérèse.

-A trebuit s-o împart cu camarazii. Mie nu mi-a revenit decât o cojiţă.

-Nicio pagubă! – exclamă ea. Oricum, era cu carne de şobolan.

Am izbucnit în râs amândoi şi, pentru câtva timp, a fost iar ca în zilele noastre cele mai bune.

Despre autor

Octavian Soviany

Octavian Soviany

Născut in 1954, la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri „Ucenicia bătrânului alchimist”.
Scrie poezie, romane, piese de teatru și lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri „Dilecta” (2006) și „Călcâiul lui Magellan” (2014), precum și romanele „Arhivele de la Monte Negro” (2011), „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016).

Scrie un comentariu