Citiri cu coada ochiului

În cîte feluri poți să-ți clasifici biblioteca din cap

Pînă astăzi n-am reținut numele scriitoarei Anne F. Garréta, deși ar fi trebuit, este vorba de o prozatoare franceză, cu doctorat trecut în America și deținătoare a Premiului Médicis pe anul 2002 pentru romanul „Pas un jour”, apărut la Grasset, un roman de amor. În toate pozele, Anne F. Garréta prezintă curioșilor un chip din care toate trăsăturile feminine au fost îndepărtate cu mare grijă. Ciudată, obsedantă figură…

De ce ar fi trebuit să-i țin minte numele? Nu pentru Premiul Médicis, se înțelege: un premiu oricît de prestigios nu spune aproape nimic despre forța unui autor și, oricum, în clipa de față, premiile se dau la întîmplare, după bunul hazard, știe toată lumea acest amănunt, nu are rost să-l mai comentez. Ci pentru un eseu oulipian foarte amuzant (pe care l-am citit de mai multe ori, cu încîntarea pe care ți-o poate da numai o inteligență plină de ironie), în care Garréta discută diferite moduri de a ordona o bibliotecă oarecare (și oricît de bogată), folosindu-ți numai și numai imaginația (și, rareori, memoria).

Textul sursă, inspirator, arche-textul, cum ar veni, este, desigur, eseul mai vechi al prozatorului (și eseistului) Georges Perec, „Notes brèves sur l’art et la manière de ranger ses livres”, din volumul „Penser/Classer” (2003: 31-42). Eseul lui Perec este ironic-jucăuș, cel compus de Garréta urmează, firește, aceeași cale. Poartă titlul „Impensé/Déclassé” și este scris cu o vervă comparabilă (și, nu mai puțin, agreabilă). Discipolii se ridică de multe ori la înălțimea maeștrilor, cînd nu-i întrec cu mult în rodnicie și istețime.

Anne F. Garréta   

Așadar, în cîte feluri poți aranja atît cărțile din biblioteca personală, cît și cărțile din bibliotecile publice? Gestul depinde, firește, de numărul și de formatul cărților (uneori, formatul e decisiv), dar și de puterea noastră de închipuire și de diviziune a întregului în fascicule și a fasciculelor în paragrafe. Pînă și o infinitate de tipărituri, arată Anne F. Garréta, dacă ar exista cu adevărat, într-o bibliotecă infernală, poate fi, totuși, secționată în două (și numai două!) părți (exclusive). Iată secretul acestei operații delicate:

  1. cărți în care găsim măcar o dată cuvîntul „carte, book, livre, Buch”;
  2. cărți care nu conțin acest cuvînt amenințat (ca și realitatea pe care o desemnează).

Alte moduri de a clasifica tomurile:
1. cărți în care nu apare litera „e” (Georges Perec a scris o astfel de carte);
2. cărți în care nu apare niciodată, din fericire (sic!), liniuța de dialog, sînt cărțile cel mai dificil de parcurs, aș aminti doar romanul lui Malcolm Lowry, „Sub vulcan”;
3. cărți redactate doar cu substantive, în care nu apar, deci, verbe de nici un fel; bănuiesc – și am temei – că nu sînt prea multe;
4. cărți din care nu ne putem da seama de sexul masculin/feminin al personajelor: o astfel de carte a scris chiar Anne F. Garréta, sub titlul „Sphinx”, v-o recomand;
5. cărți redactate fără a respecta punctuația și ortografia, îndeosebi cărțile de poezii urmează acest principiu, l-aș aminti pe formidabilul e. e. cummings;
6. cărți care nu trezesc nici un interes printre cititori și critici, deși sînt capodopere; se întîmplă mult mai des decît credem, să-l pomenim, în treacăt, deși ar merita un întreg eseu, pe Isidore-Lucien Ducasse, nefericitul conte de Lautréamont, autorul „Cînturilor lui Maldoror”.
7. cărți ilizibile (mult mai multe decît prezumam înainte de a începe articolul de față).

Alt principiu de împărțire:
1. cărți apăsat patetice care ne lasă de gheață;
2. cărți apăsat erotice care ne lasă de piatră etc.

Și încă unul:
1. cărți pe care nepăsătorul Rodolphe le-ar fi putut împrumuta înflăcăratei Emma Bovary, dacă s-ar fi întîmplat să fie libertinul viconte de Valmont și nu Rodolphe însuși;
2. cărți din colecțiile Bibliotecii Vaticanului care pot justifica actul gratuit al lui Lafcadio; aluzia este, desigur, la o renumită carte a lui André Paul Guillaume Gide, „Pivnițele Vaticanului”.
Și, aș adăuga de la mine,
3. cărți pe care necruțătorul Jorge din Burgos le-ar fi putut înghiți liniștit, fără să-și pună viața în pericol și, mai ales, fără să amenințe viața celorlalți călugări din mănăstire.

Dacă urmăm exercițiul inițiat de Perec și continuat de Anne F. Garréta, am putea căuta un criteriu care să dividă totalitatea cărților în două (și numai două) varietăți:
1. cărți pe care le-am citit (vreo 5-6 mii);
2. cărți pe care nu le-am parcurs pînă în acest moment (neîndoielnic culminant) și nici nu vom auzi de ele (restul, milioane și milioane și milioane).

Sau:
1. cărți în care autorul folosește cuvîntul „cuvînt”;
2. cărți care nu cuprind cuvîntul „cuvînt”.

Sau:
1. cărți din care putem recita fragmente iubitei în parcul Teatrului Național din Iași, în sfînta noapte de Înviere (anul de la Christos va fi fost, dacă nu mă înșel, 1976); mai nou, obiceiul de a recita fragmente semnificative iubitei a devenit desuet; doar un naiv/un inocent mai este în stare să declame elegii consoartei;
2. cărți memorabile din care n-am reținut nici o propoziție, nici o frază și, poate, nici măcar titlul, fiindcă era mult, mult prea lung (precum „Porunca lui rabbi Akiba: Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice”).

Să trecem la clasificări triadice:
1. cărți citite/recitate de cei care ajung în Paradis;
2. cărți pentru fericiții din Purgatoriu:
3. cărți numai pentru cei din Infern: „Lancelot du Lac”, de exemplu, romanul invocat de  Francesca da Rimini în „Commedia” lui Dante Alighieri, „Infernul V”, chiar dacă Francesca și amantul ei, Paolo Malatesta, nu-l mai pot citi decît în memorie, dar din care pot recita.

Sau:

1. cărți pe care le-am citit deja (pînă la jumătatea vieții, să zicem);
2. cărți pe care le vom citi pînă cînd vom închide ochii pentru totdeauna și nu vom mai putea zări nimic-nimic-nimic, nici o literă, nici o vocală;
3. cărți pe care nu vom apuca să le citim în această viață și nici în lumea de dincolo, fiindcă vom avea ceva mai bun și mai prețios de făcut.

O clasificare tetradică ar arăta în felul următor:
1. cărți citite în anotimpul primăverii cînd dă firul ierbii și înfloresc prunii;
2. cărți citite în lunile iunie, iulie și august, pe caniculă, la Balcic sau la Vama Veche, unde bărbații sînt înveșmîntați în costumul Evei, iar femeile în costumul lui Adam;
3. cărți citite toamna, cînd se liniștește și sufletul și începe o „vreme de lacrimi”;
4. cărți citite pe cuptor, ascultînd crivățul.

Sau:

1. cărți bune care trec drept cărți proaste;
2. cărți proaste care trec drept cărți bune;
3. cărți bune care trec drept cărți bune;
4. cărți proaste care trec drept cărți proaste.

Aș propune și o clasificare a mulțimii cărților după „autorii” și sursa / originea lor, adeseori transcendente, astfel:
1. cărți care au măcar un autor (poetul și Muza lui particulară);
2. cărți fără nici un autor, sau cu un autor anonim, imposibil de identificat, antologii din folclorul indo-european, legende chinezești;
3. cărți inspirate scribilor, profeților, evangheliștilor, poeților de către o Instanță foarte abstractă și cu totul rarefiată, de către o Voce indicibilă (Mihai Ursachi mi-a recitat cîndva o atare compunere, „Vedenie în burgul gotic”, poem revelat autorului pe cînd se afla în bucătărie, într-o stare de posesiune șamanică, la limita psihozei celei mai periculoase, dispoziție care nu s-a mai repetat, din păcate, dacă este să-l cred pe neprețuitul poet din Țicău);

În fine, pour la bonne bouche, o clasificare a cărților inexistente:

  1. cărți de poezii desemnate de vînt pe nisipul Mării Egee, în dialectul cretan;
  2. cărți compuse de o inteligență artificială și distinse cu Premiul Pulitzer, cu Booker Prize, cu Nobel, cu Premiul USR, cu Premiul Academiei autohtone;
  3. cărți citite de bunul Homer pe cînd era ațipit;
  4. cărți redactate de același Homer în anul 2666 de la Christos.

Ca epilog, m-am gîndit la o clasificare/diviziune perfecte cu exact 2018 membri/categorii (nici mai mult, nici mai puțin); ea va rămîne valabilă pînă în data de 1 ianuarie 2019, cînd va trebui revizuită în mod radical, întrucît numărul membrilor diviziunii se va modifica în mod previzibil prin adăugarea unei categorii imprevizibile:
1. cărți compuse în anul 1 după Christos;
2. cărți compuse în anul 2 după Christos;
3. cărți compuse în anul 3 după Christos;
4. cărți compuse în anul 4 după Christos;
….
2018. cărți compuse/terminate în anul 2018 de la Chrisos, precum cea de față.

În fotografii: Anne F. Garréta

Parteneriat media


Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu