Blitz-proze

În lift

În lift

Mă întorceam din piață cu două plase mari în mînă, pline cu roșii, marea mea pasiune într-o anumită perioadă a anului. Aproape alergam printre blocuri, grăbit să ajung cît mai repede acasă, ignorînd fierbințeala năucitoare a soarelui.

Am pătruns în lift, răsuflînd greu. Aici e răcoare.

Apăs pe ultimul buton și cutia metalică începe să urce, hîrîind. Dar după cîteva momente, înțepenește între etaje. Asta-mi lipsea!

Deschid cele două uși și descopăr în fața mea un zid compact. Nici un locșor liber pe unde să mă pot strecura afară. Închid ușile cu repeziciune. Un zid gol în fața căruia sînt obligat să stau mă inhibă, creîndu-mi, totodată, un complex de inferioritate.

Lipesc degetul de butonul de alarmă.

Țîrîit vesel, optimist.

Se aud pași în casa scărilor. Vreun vecin care a interceptat apelul.

– E cineva acolo? întreabă o voce de afară, undeva deasupra capului meu.

– Eu sînt, răspund sonor, apoi înșir nume și prenume. Anunțați, vă rog, responsabilul de scară ori echipa de intervenție!

– Binee!

Pașii se îndepărtează. Trece o oră fără să se întîmple nimic.

Poate n-a fost un vecin, îmi spun, ci vreun vizitator grăbit cu alte treburi. Apăs, din nou, pe butonul de alarmă. Lovesc cu pumnii în pereții metalici.

– E cineva acolo? aud o voce venind acum de sub picioarele mele.

– Eu sînt! Răspund și îmi dau toate datele din buletin.

– Bineee.

Pașii se îndepărtează grăbiți.

Nu mai am răbdare să aștept încă o oră. Bat și sun cu înverșunare.

– E cineva acolo? sînt mereu întrebat de diferite voci, venite de sus ori de jos. Spun totul despre mine, amănunțit, și despre părinții mei și despre rudele mele.

– BINE.

Pașii se îndepărtează mereu grăbiți.

Acum mi s-a oprit și ceasul. O fi noapte afară? Aici, lumina nu și-a pierdut încă din intensitate. Am mîncat toate roșiile dintr-o plasă. Mă simt fericit.

Mi-am amintit de anii copilăriei. Mi-am amintit de tot felul de întîmplări pe care le credeam uitate. Ce-ar fi să mai apăs o dată butonul de alarmă? Așa, în joacă. Poate-i trecut de miezul nopții.

Apăs. Țîrîit vesel, optimist.

– E cineva acolo? aud o voce de afară.

– Nu e nimeni, absolut nimeni, răspund și alunec, moale, pe podea.

 

Definiție         

Cum trebuie să fie un prozator adevărat? Răspunsul la această spinoasă întrebare l-am aflat de la un bărbat de litere, un autor aflat, după propria mărturisire, în plină ascensiune.

Deci un prozator adevărat trebuie în primul rînd să muncească enorm, încă de la o vîrstă fragedă, ritmic, adică zi de zi, să citească și să scrie, indiferent ce și cum, importantă este doar cantitatea. Această muncă sisifică trebuie să aibă un scop, iar scopul este ca prozatorul să ajungă fericit. Abia atunci este el prozator adevărat, cînd poate declara fără șovăieli că-i fericit și mulțumit, vorba unor șlagăre de ultimă oră. Fericit, adică nu-și mai face probleme, nu-l mai chinuie nici o îndoială, nu mai are întrebări, are doar răspunsuri pe care le oferă maselor largi de cititori din lumea întreagă.

Totodată, prozatorul, ca să fie cu adevărat „adevărat”, trebuie să aibă capacitatea toracică extrem de dezvoltată, faptul acesta denotînd o nemăsurată putere de muncă. Mi s-a dat și un exemplu edificator în acest sens. Un mare prozator, pe vremea cînd scria nuvele și alte fleacuri, avea un piept subdezvoltat, aproape rahitic, am putea spune. Ei bine, în momentul în care a început să scrie romane groase, s-a trezit, deodată, că nu-l mai încap hainele, că-i sar nasturii de la cămașă și a fost nevoie să-și comande o întreagă garderobă nouă, plus lenjeria respectivă.

Pur și simplu, creștea văzînd cu ochii.

Auzind eu toate acestea, am dat o fugă pînă acasă, unde mi-am golit rafturile bibliotecii de toate cărțile a căror grosime nu depășea două degete de vechi măcelar. Le-am cărat apoi la anticariat unde, după ce am numărat banii primiți pe ele, mi-am zis că, într-adevăr, autorii respectivi nu erau și nici nu puteau ajunge vreodată prozatori adevărați.

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu