In memoriam

In memoriam Gheorghe Iova (29 ianuarie 1950-29 iunie 2019)

Pe 29 iunie 2019, Gheorghe Iova, lider teoretic al optzeciştilor, s-a stins din viaţă. Recunoscut, în anii ’80, în grupul său (al experimentalilor radicali, printre care se numără Gh. Iova, Gh. Ene, Mircea Nedelciu, Gh. Crăciun), Iova şi-a publicat foarte tîrziu cărţile, abia după ’90. Printre ele: „Texteiova”, 1992; „De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii”, 1999; „Acţiunea textuală. Bunul simţ vizionar”, 1999. Reiau mai jos – în memoria sa – scurtul fragment pe care i l-am consacrat în volumul „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii” (Tracus Arte, 2011). (Adina Diniţoiu)

 

Gh. Iova pare – cum dă de înţeles Nedelciu – să propună o teorie personală asupra a ceea ce înseamnă în literatură „a textua”: „Iova va avea o întreagă teorie: textuare, a textua, ceva ce însemna mai degrabă a transcrie, a pune pe hîrtie anumite trăiri ale persoanei care sînt atît intime, cît şi culturale, şi a încerca să laşi textul să se creeze, lăsînd aceste influenţe să străbată liber spre ele, cu mare acribie lingvistică, cu fraze cît mai scurte (aici e influenţa lui Wittgenstein), complete, imposibil de schimbat un cuvînt în ele…”[1].

Or volumul „De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii”[2], apărut în acelaşi an cu cel al lui Gh. Ene (şi la aceeaşi editură), nu practică o scriitură net diferită de a lui Gh. Ene, deşi mai complexă şi cu o „textuare” mai rafinată. Subintitulat „pulberi şi ţăndări ale unor resturi de fragmente ale urmelor pe care le-a lăsat un ROMAN visat de mai multă vreme”, volumul lui Gh. Iova marchează simptomatic eşecul romanului experimental. Cartea conţine diverse fragmente (micro)realiste deconstruite, secvenţe biografice, amestecate într-un discurs fragmentar şi textualizant, care sparge de fiecare dată fiecare coagulare de sens: „Se face aşa: locul are un nume. Ne ducem la vine (s.a.). Ne aflăm la vine. La: acolo, aici. Acolo, la vine. Aici, la vine. Vine. Noţiune plurală, bună pentru zilele noastre. Vînă. Vînăt, de culoarea vînei. Vena cavă. Sînge sufocat, asfixiat, neaerisit. Sîngele trebuie scos la aer. Dacă rămîne acolo, e moarte curată. Te cureţi. Sîngele acrit se întoarce la locul lui, la viaţa mea. La vine ceva venea la suprafaţă, izvora pînza freatică. Dar se şi întorcea. Era o suprafaţă care lua. Ducea înăuntru. Izvor cu dus-întors. Pămîntul locului făcea şi el aceeaşi mişcare. Nu-ţi dai seama uşor ce aduce. Nu-ţi dai seama uşor că ia. Nu poţi să spui ce aduce, poţi să spui şi spui că ia. Duce în adînc, suge, înghite. Nu e un de aici încolo, nu e origine. E poarta între. Batantă”[3]. Textul, cu „fraze scurte”, într-adevăr (deşi influenţa lui Wittgenstein nu e prea clară aici), pare că se produce, se creează, cuvînt după cuvînt, însă „marea acribie lingvistică” e problematică şi nu e deloc sigur că e „imposibil de schimbat un cuvînt în ele”.

Iată şi un fragment realist (sugerînd teroarea regimului comunist la nivelul omului mărunt, comerciant în speţă, prin anchetele autorităţilor), o secvenţă de text care sfîrşeşte şi ea în colecţia de cuvinte-obiect, pure sonorităţi care se cheamă unele pe altele: „Imaginea e mare: anchete sumare, că erau ale miliţienilor, ale procurorilor, ale inspectorilor, aveau loc în magazin, aveau loc cu avizul, mă rog, asistenţa solicitată şi acordată de tata. Se închideau în magazin, încuiau uşa.

Pentru că fusese şef pe raion şi avea legături, păstrase legăturile cu depozitele mari, tata aducea mărfuri rare, care nu se găseau pe o rază de zeci de kilometri. Aşa că veneau oameni de peste tot. Veneau să cumpere, veneau să comande. Reveneau, să cumpere.

Ce? Lanterne speciale, azbest, drujbe, burghie electrice, petromaxuri, radiouri, piese de schimb pentru motociclete, biciclete cursiere şi semi-cursiere, trotinete, arme automate ruseşti, de jucărie, sfîrleze şi titireze, păpuşi mari de pluş, păpuşi care spun ceva, jucării cu arc şi cheiţă, ceasuri scumpe, colieere, brăţări, cercei, stofe englezeşti…” şi aşa mai departe, enumerarea continuă pe toată pagina, trimiţînd la o realitate (cotidiană) comunistă tipică, dar dublată în mod evident de jocul lingvistic, de aglomerarea de vocabule mai mult sau mai puţin riguroasă (există întotdeauna şi o (auto)ironie implicită în aceste jocuri lingvistice, care nu face casă bună cu rigoarea). Subtitlul cărţii lui Iova înregistrează o contradicţie, involuntară probabil, care subliniază o dată în plus eşecul acestui tip de roman: „pulberi şi ţăndări ale unor resturi de fragmente ale urmelor” lăsate de „un ROMAN visat de mai multă vreme”. Puzderia de sinonime pentru fragment folosite tautologic sugerează fărîmiţarea excesivă a textelor sale, a nucleelor de coerenţă, aflate în puternică opoziţie cu romanul cu majuscule visat – în fond romanul ca gen clasic (după cum arată majusculele), respins de fiecare dată şi „visat de mai multă vreme”.

Proza aceasta textualizantă – ilustrată în primul rînd de Gh. Iova şi Gh. Ene, dar şi de Gh. Crăciun şi M. Nedelciu, la cel din urmă mă voi opri în ultima parte a capitolului de faţă –are, sigur, multe neajunsuri şi inconsecvenţe. S-ar putea invoca, în punctul cel mai de sus, eşecul ei, fie că acest lucru înseamnă ratarea romanului (precum la Iova), fie sterilitatea, pagina albă (atît de des pomenită de Gh. Iova sau Gh. Ene), impasul care aşteaptă la capăt de drum. Însă experimentalismul acesta este profitabil mai ales la nivelul teoretic, iar în practică educă o conştiinţă a scrisului care dublează procesul de producere a textului (sau, dacă e să-l cităm pe Iova, textualizarea este concomitent teorie şi practică).

Gh. Iova semnează în epocă cîteva texte teoretice demne de interes, care vor culmina cu eseul „vizionar” „Acţiunea textuală. Bunul simţ vizionar”[4], publicat  abia în 1999. Fără să aibă o originalitate clamată adesea (în interviuri) – îi lipseşte o anumită coerenţă a discursului –, el este, totuşi, unul dintre puţinii scriitori ai generaţiei (alături de Gh. Crăciun, care a continuat să publice texte în acest sens pînă în ultimii ani de viaţă) care au acordat o dimensiune speculativă teoriilor lor literare. M. Nedelciu s-ar putea adăuga şi el listei, dar într-o direcţie mai degrabă morală şi socială, a acelei angajări a literaturii, a colaborării cu cititorul şi a rezistenţei la ideologia de stat.

[1] Interviul realizat de Andrei Bodiu, în „Interval” nr. 4/1998.

[2] Editura Paralela 45, 1999, Colecţia „80”, Seria „Proză”.

[3] Idem, pp. 306-307.

[4] Gh. Iova, „Acţiunea textuală. Bunul simţ vizionar”, Editura Paralela 45, Colecţia „80”, Seria „Eseuri”, Piteşti, 1999

Fragment din volumul „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii” de Adina Diniţoiu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011, 526 p.

În colaj foto: Gheorghe Iova, via Paul Vinicius (pe Facebook)

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu