Cartea săptămânii

„Inamici publici” sau cartea ca strategie de marketing

Am citit de curând savurosul roman „Misterul Henri Pick” de David Foenkinos (recent apărut la Editura Nemira, 2019, traducere de Cristina Nan) – care demontează cu umor, dar şi satiric, teribila maşinărie de marketing din spatele cărţilor de succes – şi pasajul referitor la romanul „Supunere” al lui Michel Houellebecq (roman care vorbeşte despre o posibilă islamizare a Franţei; apărut imediat după atacurile teroriste de la hebdomadarul satiric „Charlie Hebdo”, din ianuarie 2015) mi-a dat de gândit. Îl reproduc aici: un prieten jurnalist – posibil alter ego al scriitorului – îi declară editoarei Delphine Despero:

„«Supunere» este cel mai mare succes al său. Mai mare decât volumul cu care a cîștigat Premiul Goncourt. Dar e o carte mai slabă. Nu m-a prins. Sincer, pentru cineva căruia îi place Houellebecq, e mult sub scrierile lui de până acum. Deși are un simț excepțional al romanescului, cărții îi cam lipsește povestea. Iar cele câteva pagini bune despre sexualitate sau solitudine sunt subiecte reluate din scrierile lui anterioare și redate într-o formă mai puțin reușită… Dar toată lumea a vrut să o citească, fiindcă ideea este absolut genială. În două zile, întreaga Franță nu mai vorbea decât despre asta. Chiar și președintele a fost întrebat într-un interviu: «Veți citi cartea lui Houellebecq?» Ca promovare, cu greu ai putea face mai mult. E un roman bazat pe polemică, o chestie remarcabilă… Cu «Supunere» – își continuă ziaristul nostru demonstrația –, Houellebecq a depășit stadiul de roman. A intrat, înaintea întregii lumi, într-o nouă eră. Textul nu mai are importanță. Contează doar să dea naștere unei singure idei răsunătoare. O idee care să fie dezbătută pe larg”.

Mi-am adus aminte atunci că, de fapt, Michel Houellebecq intrase deja, de mai multă vreme, într-o „nouă eră” a receptării literare, una „bazată pe polemică”, pentru a-l cita pe Foenkinos – şi anume în 2008, când a publicat un volum de corespondenţă cu… Bernard-Henri Lévi, un alt intelectual mediatic extrem de controversat (intrat, în ultima vreme, într-un con de umbră, dacă nu mă înşel). E vorba de „Ennemis publics”, apărut în 2008 la Flammarion/Grasset, şi publicat, la noi, la Editura Polirom – „Inamici publici”, traducere de Daniel Nicolescu, 2009. Vă propun, aşadar, acest volum drept „carte a săptămânii” în calitatea lui de volum de strategie publicitară, un volum bazat, nu încape îndoială, pe polemică (exterioară textului, legată de imaginea publică a celor doi autori). David Foenkinos are dreptate, pentru că, în acest caz, „textul nu mai are importanță” – prin urmare, tot ceea ce declară epistolierii improvizaţi reprezintă un simplu pretext pentru a stârni spiritele, ca doi „inamici publici” ce se află!

Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Lévi au grijă, de altfel, să pună paie pe foc, apăsând pe toate pedalele, şi atingând toate acuzele care li se aduc, toate clişeele de receptare de care au avut parte de-a lungul timpului – şi totul pentru a irita spiritele şi a vinde! Să nu uităm că suntem în 2008, iar Houellebecq nu a primit încă Premiul Goncourt, pe care-l va obţine în 2010, pentru romanul „Harta şi teritoriul”.

„Inamici publici” conţine 28 de scrisori rezultate în urma unei inedite corespondenţe care a durat din ianuarie pînă în iulie 2008. Pactul comercial care stă la baza epistolarului e cât se poate de transparent şi s-au vehiculat, cum era de aşteptat, tot felul de cifre privind tirajul cărţii şi onorariile autorilor (Flammarion e editura la care publică Houellebecq, iar Grasset – editura care l-a publicat pe BHL)…

Cât despre faimosul „pact autobiografic”, cei doi scriitori îşi propun, desigur, să joace „cartea mărturisirii”/„la carte de l’aveu”, şi drept urmare evocă secvenţe din copilărie, imaginea maternă (mama lui Houellebecq, Lucie Ceccaldi – care a decedat în 2010 de un cancer, la 83 de ani, şi cu care Michel nu a avut o relaţie bună –, a publicat, la rândul ei, tot în 2008, o carte autobiografică, din care fiul nu iese deloc bine), paternă ş.a.m.d., Houellebecq pretextând că vrea să restabilească „adevărul”, în timp ce BHL crede mai degrabă în teoria calomniei, care, odată lansată, nu mai poate fi oprită – ea lasă urme, chiar dacă, la un moment dat, i se pune capăt. Spre deosebire de BHL, Houellebecq nu se sfieşte să dea nume de jurnalişti care l-au denigrat în articole şi biografii improvizate. Ambii epistolieri servesc cititorilor exact ceea ce aşteaptă de la ei, le oferă adică imaginea lor-clişeu: Houellebecq e deprimat şi pesimist, antiumanist (preferă „punctul de vedere al bacteriei”) şi împotriva oricărui fel de angajare, socială, politică etc., în vreme ce BHL e personajul mediatic, „filozof de paradă”, „filozof fără gîndire, dar cu relaţii”, de un convenţional discurs umanitarist-angajat, atingând în treacăt chestiunea evreităţii lui etc. „Totul, aşa cum se spune, ne desparte – cu excepţia unui singur punct, fundamental: suntem, şi unul, şi altul, doi indivizi destul de demni de dispreţ”, declară Michel Houellebecq, cu faţa la public.

Mă opresc aici cu detaliile (deşi Houellebecq îi evocă – printre cei care l-au marcat ca scriitor – pe Blaise Pascal, Auguste Comte, Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski, Kafka ş.a., vorbeşte despre ascendentul poeziei asupra celorlalte genuri literare etc.), fiindcă e limpede că schimbul epistolar e o pură convenţie editorială şi comercială, aproape fără conţinut (se pune accentul pe formă, şi nu pe fond, cum ar spune Foenkinos, în romanul citat). În plus, masca e atât de ostentativă (mai ales la BHL), încât cu greu eşti tentat să iei textul în serios.

„Inamici publici” e, aş zice, un exemplu de manual pentru ceea ce înseamnă strategia de marketing în domeniul editorial – recomand a se citi cu mefienţă, de preferabil pentru a te amuza, iar nu pentru a te enerva!

Michel Houellebecq, Bernard-Henri Lévi, „Inamici publici”, traducere şi note de Daniel Nicolescu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 344 p.

 

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu