In memoriam Interviu

„Închide ochii, deschide palmele, prinde” – Maria Margareta Labiș, sora poetului Nicolae Labiș, despre fratele ei (I)

nicolae labis-literomania

Marian Ilea: E o ocazie fericită să ne întâlnim cu doamna Maria Margareta Labiş, sora poetului Nicolae Labiş, un poet pe care eu îl cunosc foarte bine de pe vremea când, în clasa a II-a (cred că mulţi dintre noi am trăit experienţa asta), recitam extrem de bine blindat la nivelul înţelegerii „Moartea căprioarei”.

„Moartea căprioarei” este un poem ce se citeşte cu plăcere în clasa a II-a, se citeşte cu foarte mare plăcere şi în clasa a XII-a, cu mai mare plăcere după ce se termină facultatea. Se citeşte şi atunci când ți se naşte primul copil, când ţi se naşte al doilea copil, când ajungi la vârsta maturităţii, iar apoi se citeşte cu mare plăcere când eşti de vârsta a treia. „Moartea căprioarei” este o poezie pe care eu o iubesc foarte mult, şi în momentul când iubeşti foarte mult un text nu-l comentezi. Nu se pretează la comentarii şi nici măcar la plezirismul, care ar fi până la urmă o tentaţie… Foarte multe spune poetul acolo, doamna Margareta Labiş, vă mărturisesc, nu mă aşteptam, când eram în clasa a II-a, să stau la o şuetă cu sora poetului Nicolae Labiş.

 

Maria Margareta Labiş: Pentru că dumneavoastră aţi început cu „Moartea căprioarei”, vreau să vă spun că de-a lungul vieţii mele, care prin bunăvoinţa lui Dumnezeu a ajuns la o vârstă venerabilă, am purtat crucea de lumină a amintirii fratelui meu şi am căutat să-l aduc în memoria cititorilor, în memoria celor care l-au cunoscut şi l-au iubit. De aceea, pentru că aţi făcut introducerea cu „Moartea căprioarei”, vreau să intrăm chiar în textul poetic, după care vă propun o scurtă incursiune în viaţa literară a fratelui meu, poetul Nicolae Labiş.

M.I.: Stimată doamnă, cât de greu e să fii sora lui Nicolae Labiş? Să nu-mi spuneţi că e frumos, că e uşor, că nu e greu…

M.M.L: Nu. Nu aţi remarcat ce am spus, că de-a lungul vieţii, de la 18 ani, port această cruce de lumină şi de durere a amintirii fratelui meu…

M.I: Cât de frumos era atunci când eraţi copii?

M.M.L: Ooh, am atâtea amintiri frumoase…

M.I: Haideţi să le depănăm împreună. Mă gândesc cum erau sărbătorile de iarnă în familia Labiş…

M.M.L: Fratele meu şi-a luat zborul poeziei din vatra folclorică a satului, din frumuseţile naturii veşnic încântătoare a Ţării de Sus, de la poalele Stânişoarei şi, bine-nţeles, puţin mai târziu, din cărţile şi din bibliotecile pe care cu nesaţ le-a răsfoit, le-a citit, le-a căutat şi cunoscut mai târziu.

M.I: Încerc să mi-l imaginez pe Nicolae Labiş mic. Ce făceaţi pe acolo? Mergeaţi la săniuş, făceaţi năzbâtii, vă mai băteaţi?

M.M.L: Noi ne-am petrecut copilăria în curtea şcolii, pentru că ne-am născut în casa şcolii, după vechile dogme stabilite ale marelui Spiru Haret. Şcolile de ţară construite în perioada lui aveau o casă destinată învăţătorului şi acolo ne-am născut. Familia noastră erau toţi copiii de la şcoala de la care, de fapt, de la unul dintre ei, fratele meu la 5 ani a învăţat să citească, fără ca părinţii să-i permită. Pedagogia lor de învăţător dobândită în şcolile de atunci susţinea că nu e bine ca un copil să înveţe să citească înainte de vârsta şcolii, dar el a învăţat să citească. S-a alăturat cetei mici de copii care colinda de Anul Nou (care era marea sărbătoare a zonei) sau de Sfântul Vasile, la noi în Bucovina copiii urau pe la case, iar el a început să compună alături de copii versuri, pluguşoare adecvate gospodăriei care îi primea cu drag, oameni pe care noi îi cunoşteam. A fost chiar conducătorul cetei, mai târziu, în clasele primare. Şcoala primară a făcut-o în Poiana Mărului, mama fiindu-i învăţătoare. Dar poate mă veţi întreba, şi nu vă las să puneţi această întrebare, ce l-a atras, care a fost primul imbold pentru poezie, pentru scris.

M.I. : Vreau să vă întreb: acolo, în Poiana Mărului, în jurul şcolii, în comunitatea rurală sunt şi acum şi erau şi atunci oameni de-a dreptul înţelepţi care se adunau şi stăteau în poveşti? Eu i-am prins la Ieud. Stăteai şi nu te săturai să-i auzi. Labiş avea un reper de genul acesta?

M.M.L: Bine-nţeles că avea. El declara în poezia „Începutul”: „Bătăile versului am deprins a deprinde / nu din cărţi, ci din horă, din danţ, / rimele din bocete şi colinde / Din doinele seara, cântate pe şant (…) / Şi bătrânii din sat când muriră / toate iubirile moştenire mi-au dat”. Bătrânii veneau la tata şi la mama, bătrânii se adunau la serbările şi la horile care aveau loc în curtea şcolii, pentru că era spaţiul cel mai larg. Acolo era şi scrânciobul de Paşti, adică roata aceea în care se dădeau tinerii. Şi el a putut să cunoască, a putut să culeagă folclor de la fetele care cântau doinele de jale după război, pentru că iubiţii lor, părinţii sau bunicii muriseră mai devreme în încrâncenarea respectivă.

M.I : Prima iubire în ce clasă a fost?

M.M.L: Până la prima iubire…

M.I: O iubire între un copil şi o fetiţă?

M.M.L: N-a fost.

M.I: Bileţele?

M.M.L: N-au fost. Fără iubiri. Mama îl aşezase în clasă înainte de a fi la şcoală, şi tata i-a facut o băncuţă specială, ca să nu deranjeze procesul de învăţământ. Şi acolo el stătea şi desena. Avea un talent deosebit. Autoportretul grafică „Flăcări negre”, făcut de el în ’54, la lumina unei lumânări, şi multe schiţe de grafică demonstrează asta. Şi-a ilustrat şi un volum făcut de el la Mălini, într-o vacanţă de vară, intitulat „În  sătucul dintre brazi”. Toată ilustraţia a fost făcută de el, şi legarea, şi capsarea. Foarte interesant desena.

M.I: Pornise pe un fel de cărţi de artă, cum se fac şi acum.

M.M.L: Da. Şi el stătea acolo singur şi asculta citindu-se (că erau clase paralele, fiind doar doi învăţători şi patru clase). Când erau clasele mari se citeau poezii. Mama punea copiii să şi recite, atunci el, chiar de la sfârşitul clasei I, a recitat şi a început să scrie. La sfârşitul clasei I a vrut să recite o poezie scrisă de el şi mama nu l-a lăsat. Erau poezii cu subiecte animaliere, despre calul Roibu, pe al cărui galop îl lua tata în şea şi îl plimba până la poalele muntelui. Galopul acestui cal  se  conturează cu semnificaţii metaforice, simbolice, şi în tulburătoarea poezie biografică „Tropotul lung şi mereu al galopului meu”. Poezia începe: „Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună! / Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună. (…)  Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună, / Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună / Tropotul lung şi mereu al galopului meu”. Dar să revenim la începuturi.

M.I: Ce diferenţă de vârstă era? Ce făceaţi împreună? Făceaţi năzbâtii?

M.M.L: Tot felul de năzbâtii făceam. Erau trei ani între noi. Am învăţat şi fotbal de la el. Dar el era serios atras spre lectură, foarte curios. La început îi citeau părinţii, îi citeau poveşti. La trei ani s-au gândit să-l pregătească. Ştiţi că există o invidie, când copilul cel mai mare e invidios pe cel mic, pe dragostea şi grija cu care părinţii îl ocrotesc pe pruncul din leagăn. Şi atunci ei s-au gândit să-l pregătească pentru copilul care va veni. Şi atunci, mama, sfătuită de babele din sat, care i-au prezis prin metodele băbeşti că va avea o fată, l-a pregătit că va avea o surioară. Că va veni o fetiţă şi va trebui să aibă grjă de ea, pentru ca nu cumva să ne-o răpească un uliu foarte mare, care ne mai fură nouă găini şi pe care el era foarte supărat şi trăgea cu praştia după el. Bine-nţeles, fără să-l nimerească, dar cu care ocazie se mai spărgea câte un geam, mai lovea câte un copil sau chiar pe tata sau pe mama.

Şi atunci în capul lui s-a născut prima lui povestioară, „Margareta în pom”. Vine uliul, o fură din leagăn şi pentru că era dolofană şi n-a putut să o ducă, s-a oprit în cireşul din faţa casei. Acolo, în cireş, s-a dus cu praştia, care acum era fermecată, şi acolo l-a lovit, a scăpat copila, el a prins-o şi-a adus-o din nou în leagăn şi-a salvat-o. Dar, de fapt, imboldul pentru poezie a fost mai târziu, la vreo cinci ani, când tata, cam prin ’40, înainte de a fi luat pe front, a cumpărat un radio. Pentru că banii începuseră să se devalorizeze, s-a gândit să cumpere ceva pentru casă. Era o persoană foarte înclinată spre modernitate, civilizaţie şi a cumpărat un aparat de radio şi o maşină de cusut. Aparatul era pentru tata şi fratele meu, iar maşina de cusut pentru mama şi pentru mine. Şi când a pus prima oară radioul în priză, cine credeţi că vorbea la postul Bucureşti? Moş Andrei. Era un reporter, nu era deloc moş, era tânăr şi frumos, care făcea nişte emisiuni pentru copii şi tocmai atunci dădea un premiu. Şi copilul a început cu întrebările, de unde vorbeşte, ce se întâmplă, iar mama i-a spus: „Uite, dacă vei fi cuminte şi dacă vei învăţa bine când vei fi la şcoală, Moş Andrei o să-ţi dea şi ţie un premiu şi o să te cheme la Bucureşti”. Şi copilul a avut această dorinţă de a ajunge la Bucureşti. Şi de cum a ajuns la şcoală, cum a început să compună poezioare. Dar mama era de principiul că trebuie să fie bun la toate obiectele, era foarte severă, mai severă cu el decât cu alţi copii, şi nu-i permitea să nu se pregătească, să nu aibă caiete exemplare, ori să nu se pregătească la toate obiectele. Ăsta a fost, să spunem, primul imbold. Dar prima poezie recitată de el în public a fost în timpul refugiului. Nu înainte de a vă spune că învăţătorii pregătesc serbări, iar la aceste serbări şi eu, de câţiva anişori, şi fratele meu, înainte de a fi în clasele I, II, III, IV, recita la aceste serbări şi era spre deliciul ţăranilor, care ziceau „să mai vină coptiluţu’ şi să ne mai recite”. Ştiţi ce poezie le plăcea? „Noi vrem pământ” de Coşbuc. Şi o recita serios, cum era botoşel, o recita serios şi era o încântare pentru săteni să asculte această poezie. Şi în refugiu, tata a fost luat pe front înainte, iar noi am fost refugiaţi cu premilitarii, fără tata, iar mama a primit vestea că tata a fost rănit şi că era în spital. Era deja spre sfârşitul primei perioade grele. Tata a luptat la Cotul Donului, acolo a fost îngropat de un obuz, a salvat un neamţ care a fost şi el îngropat de acelaşi obuz. Acesta i-a dat o puşcă… E o poveste întreagă. Tata, care era mai puţin îngropat, a reuşit să se salveze şi apoi l-a salvat şi pe neamţul acela. Şi după ce l-a salvat, s-au îmbrăţişat, că erau oameni. Îmi imaginez scena tulburătoare. Dar o altă schijă l-a rănit grav pe neamţ şi el atunci i-a dat fotografia şi adresa familiei pentru ca tata să scrie familiei. Atunci i-a dat şi puşca şi binoclul militar. Binoclul a rămas, dar puşca i-a fost confiscată tatei, dupa întâmplarea cu vânătoarea povestită în „Moartea căprioarei”. Şi după ce au aflat unde ţinea tata puşca respectivă, fiind şi director de şcoală, au venit direct şi au confiscat-o.

M.I: În refugiu unde aţi fost?

M.M.L: În refugiu am plecat lângă Câmpulung Muscel, actual comuna Mihăeşti. Atunci se chema Valea Popii, iar satul Văcarea. De acolo am foarte frumoase amintiri. Am stat într-o căsuţă în care ne-a primit un moş, moş Mitu şi Ţăţăleanca. Şi fratele meu glumea şi zicea (el era în clasa a III-a) „Parcă suntem în bojdeuca lui Creangă”. Era o căsuţă cu paie, cu lut pe jos şi mama singură acolo. Şi după ce s-au întors armele către Apus şi frontul a trecut pe teritoriul ţării noastre, tata, la Câmpia Turzii, a fost rănit. Nu foarte grav, dar la mâna dreaptă. A fost spitalizat şi ne-a scris o scrisoare şi fratele meu era sub impresia acestei scrisori. El a fost tare supărat pe învăţătoarea care era naşa mea şi şefa învăţătoarelor şi care, printr-un siretlic, şi-a adus de pe acelaşi front (cei din comuna Mălini au fost în acelaşi regiment. Şi cu tata, în acelaşi regiment, era şi nașul meu) soţul. Printr-un şiretlic l-a chemat de pe front. Ar fi folosit şi mama şiretlicul, dar tata era în spital, nu putea veni. Şi atunci, supărat, fratele meu a scris şi din respect, pentru că era naşa şi era un fel de şefă, și era şi deşteaptă, şi autoritară, dar şi din invidie, din regretul că tata n-a putut veni, pentru că era serbarea de despărţire, că noi trebuia să ne întoarcem din refugiu. În primul rând stătea naşa mea şi-l ţinea de braţ pe naşul, că erau tineri, din dragoste şi din fericire, şi noi, copiii (eu încă nu eram la şcoală, el era în clasa a treia) susţineam serbarea. Şi atunci, între două numere ale spectacolului de copii, el apare şi spune: „«Telegrama», poezie de subsemnatul”. Şi ţin minte că s-a comentat între noi trei acasă: „Cum de ai putut să spui aşa ceva, mamă?”. S-a comentat cum este schiţată naşa mea. Prima muză publică a fratelui meu era această învăţătoare, cu un nume deloc poetic. N-a fost vreo muză-zână. O chema Garoafa Plăcintă. Vă daţi seama ce nume avea. Nici nu era foarte frumoasă, era corpolentă, aşa, cât un munte, cu un neg mare pe faţă. Şi el povesteşte cum, prin şiretlic, şi-a adus soţul prin telegramă, şi o descrie: „Frumoasă şi grasă este Garofina, de i s-a dus pomina”. Pentru că toată lumea ştia că nu-i frumoasă, era ironic. Şi ea ştia. „Căci în bătălie, soţul ei iubit, a plecat la luptă, dar azi, a venit”. Iar la sfârşit, reda, foarte frumos, textul telegramei imaginat de el: “Vino  în spital, sunt bolnavă rău, mor de dorul tău”.  Şiretlicul era că e bolnavă şi atunci era umanizarea, umanismul ăsta al şefilor.

M.I: Şi după aia a fost luat la întrebări de ce a făcut asta, cum a fost posibil?

M.M.L: Nu. A fost întrebat de ce e frumoasă şi grasă de i s-a dus pomina?

M.I.: Şi ce a răspuns?

M.M.L: N-a zis nimic. A tăcut din gură.

M.I.: A zis „Bă, nu înţelegeţi voi”?

M.M.L: Mama i-a spus, nu eu (şi eu am fost de partea mamei, pentru că era naşa mea şi o iubeam). Dar apropo de „tu nu înţelegi, tu eşti mică”, copii fiind, aveam obiceiul de a ne face daruri. Nu numai când era un eveniment, pomul de Crăciun, şi când tata pe fereastră se strecura îmbrăcat câteodată în Moş Crăciun, câteodată nu, dar de zilele noastre aniversare noi voiam daruri şi aveam obiceiul să spunem „Închide ochii, deschide palmele şi prinde” şi ne dădeam tot felul. În refugiu, în anul în care a scris această poezioară epigramă, de Sfânta Maria, n-am să uit, în livada casei unde eram, a venit şi a zis „Închide ochii, deschide palmele şi prinde”. Şi când am prins era o frunză mare de brusture. Am simţit. Şi era un băţ. Am crezut că e o şopârlă moartă, un şarpe, ceva să mă sperie cum ne făceam cu cărăbuşii. Dar el se retrăgea să citească. Şi când îl chema mama la masă, că ea ţinea să fim toţi la masă, el spunea „îndată, îndată, acuşi, acuşi”. Sau când îi dădea treburi prin casă, să aducă un braţ de lemne, el spunea „îndată, îndată, acuşi, acuşi”.

M.I:  Perioada de refugiu a fost cumplită?

M.M.L.: Am rămas la refugiu, când ne pregăteam să ne întoarcem, dar zilele onomastice şi cele de naştere îşi urmau cursul. De Sfânta Maria, fratele meu îmi întinde darul. „Închide ochii, deschide palmele, prinde”. Şi când deschid învelişul de brusture, o păpuşă dintr-un băţ de tei, de salcie, dintr-un lemn moale. Fac paranteză, la noi, în zona noastră, copiii, flăcăii îşi ciopleau singuri jucăriile şi mai târziu trişca din care fluierau, iar mai apoi ciobanii, fluierele, singuri şi le confecţionau. Dar și diferitele obiecte casnice, măsuţe, scaunele, etajere. Şi când m-am uitat, păpuşa făcută de el pe o măciulie de lemn era ridată, ridată, ridată şi pe faţă şi pe frunte, cu ochii aproape închişi, i se vedeau genele tot sculptate, şi îi zic: „De ce mi-ai făcut o păpuşă aşa de bătrână?”. Eu văzusem o Bela care mişca ochii şi am cerut-o mamei, dar mama a zis că n-are bani. El a zis: „Lasă, sora mea, că îţi fac eu o păpuşă”. Şi i-am zis: „Eu am vrut o Bela, cum de mi-ai făcut-o în halul ăsta?”. Şi zice: „Lasă, sora mea, tu eşti mică, tu nu ştii nimic, tu nu înţelegi. Păpuşa asta nu e bătrână, e tristă. Îi e dor de acasă”. Şi pe desenele pe care el le făcea oscilau fie imagini sumbre, întunecate, maronii spre roşu închis, întunecate, cu războiul, fie casa noastră, cu căţelul nostru, cu cireşul.

M.I.: Deja avea nostalgia refugiului. Plecase în refugiu, voia înapoi acasă…

M.M.L.: Da, aşa este. Şi ne-am întors din refugiu, dar ne-am găsit casa fără ferestre. Oamenii ne ascunseseră o parte din mobilă, ne-au ajutat, ne-au dat… Foarte impresionant a fost ajutorul acela pe care ni l-au dat oamenii din sat. Unul o găină, o cloşcă, altul ouă, altul un miel.

M.I.: Deci a trebuit să repuneţi cumva de la zero gospodăria?

M.M.L.: Da. Şi a venit iarăşi Sfânta Maria, dar era secetă. Era deja seceta din ’46. Şi când mi-a zis iar „Închide ochii, deschide palmele”, o păpuşă aproape identică cu cealaltă, în lemn de tei, la fel de ridată, cu lacrimi încrustate pe obraz, la fel de nudă (pentru că nu aveai cum s-o îmbraci, putea s-o îmbrace cu frunze). Şi atunci eu am spus, ca să mă dau mare: „De ce mi-ai făcut o păpuşă tot tristă, că acum ne-am întors acasă”. Iar el mi-a zis: „Tu eşti mică , tu nu înţelegi nimic. Păpuşa asta într-adevăr e tristă, dar nu pentru că îi e dor de acasă, ci pentru că îi e foame”. Şi îmi aduc aminte că în vara lui ’46, într-o după-amiază toridă, un vecin a venit disperat. Un copilaş cu care ne jucam, tot Vasile, tot ţigan ca şi Vasile din „Amintirile” lui Alecsandri, aşa a fost întâmplarea, a venit şi a strigat Margareta, Nelu (că aşa-l alinta mama), veniţi a secat Suha. Şi la capătul satului, unde era bulboana amenajată special de noi, de copiii de la şcoală, cu fratele meu, cu mine, ţinând de şase pe acolo, nu mai era. În locul apei aceleia cu debit mare, Suha, era o mocirlă neagră din care mai sărea câte o codiţă de peştişor şi o ceată de copii ca în filmele neorealiste italiene, suflecaţi şi în izmănuţe, încercau să prindă câte o codiţă de peşte ca să aibă cu ce să-şi asigure cina. Am ajuns noi după ce am trecut drumul. Se mergea câteva sute de metri, n-am să uit, în grabă, că era eveniment, aproape apocaliptic. Şi acuma când vă povestesc simt până la glezne fierbinţeala colbului de pe drum. Că îmi intrau picioruşele până la glezne şi era fierbinte pământul. Şi a prins patru raci pe care mi i-a aruncat în poale, i-am adus cu mândrie. M-au înţepat, m-au rănit, dar eu i-am dus acasă cu străşnicie. Mama i-a fiert. N-am avut nici pâine, nici mămăligă. I-am mâncat, iar eu m-am îmbolnăvit. Ce-oi fi mâncat din ei, nu ştiu. Şi atunci tata a decis să meargă la braconaj, că n-avea permis.

M.I.: Să vâneze căprioara…

M.M.L.: Şi s-a întâmplat cu căprioara. Când s-au întors, seara, mi-aduc aminte că m-a sculat din pat. Eram bolnavă, cu febră mare, şi a zis: „Vino să-ţi arăt ceva”. Şi iarăşi desculţă, în cămăşuţa de noapte, m-am dus în bucătăria de vară şi mi-a descoperit vânatul. Căprioara avea ochii deschişi. „E vie”, am strigat eu, iar el i-a închis ochii. De fapt nu era căprioară, era căprior, totul este metaforă. Pentru că şi în poezie spune „trist străjuiţi de coarne”, nici o ciută nu are coarne, dar e metafora respectivă.

Interviu apărut iniţial în „Informația Zilei de Maramureș”, ianuarie 2016

În imagine: Nicolae Labiș și sora lui, Maria Margareta Labiș

 

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu