Interviu

„Închide ochii, deschide palmele, prinde” (II) – Maria Margareta Labiș, sora poetului Nicolae Labiș, despre fratele ei

M.I.: Dacă vă gândiți aşa, la Nicolae Labiş copil, cum era? Vă uitaţi un pic în spate. Era un copil vesel sau era un soi de mic înțelept? Se zice că mai apar, câteodată, copii care par mai înţelepţi decât oamenii mari. Cum vă apare Labiş acum?

M.M.L.: Oscila. Era între şi între. El are şi o fotografie în care singur se arăta cu degetul, dar acolo, în fotografia târzie de la Şcoala de Literatură, era dedublarea între greșeală, sau păcat, şi comportament… La Şcoala de Literatură, dar încă din liceu, era foarte serios. De la 11 ani! El a plecat la 11 ani, după ce a făcut şcoala sub supravegherea mamei. A plecat aproape ca Ion Creangă: într-o haraba, în care nu era un bărbat, ci o femeie, care s-a închinat în cele patru zări şi a spus: „Doamnă, nu fiţi îngrijorată de drumul acesta, că o să ajungă un om mare”. N-am să uit, că eram lângă ea.

M.I.: Ce ziceau sătenii? Pentru că şi asta e interesant. Sunt copilaşi la care ţăranii spun „uită-te la ăsta, ăsta va fi om mare”.

M.M.L.: Pentru ei era un actor. La 11 ani, după ce a venit în prima vacanţă de la Fălticeni, a regizat Shakespeare. „Femeia îndărătnică”, cu elevii şi studenţii din sat.

M.I.: Care veniseră în vacanţă.

M.M.L.: Care veniseră în vacanţă, şi nu a fost ideea lor. A fost ideea fratelui meu.

M.I.: Unde a dat spectacolul?

M.M.L.: În Poiana Mărului.

M.I.: Pe cine a moştenit?

M.M.L.: Pe amândoi părinţii. Mama se trage, pe arbore genealogic, din Creangă. Dar nu că se trage neapărat pe filieră de rudenie. Mă gândesc la ce a spus Călinescu, că a apărut Creangă acolo unde cuvântul e bătrân şi vorba încărcată de înţelesuri. Mama e născută în Topoliţa, locul unde era teiul cu pricina. Şi chiar teiul acela a fost în curtea unei rude mai îndepărtate de-a mamei.

M.I.: Teiul cu pupăza, nu?

M.M.L.: Da, teiul cu pupăza. Şi revenind: a împrumutat inteligenţa de la mama (bunicul, mort în primul război mondial, era de o inteligenţă sclipitoare), care a fost cea mai bună şi aşa a dat-o bunicul la şcoală. A spus: „Eu n-am putut să învăţ, dar pe fetele mele am să le port cu pălărie”. Adică o să le dea la şcoală. Şi din partea tatălui a moştenit spiritul meditativ, pasiunea pentru lectură şi pentru muzică, pentru că tata, deşi era învăţător, cânta şi la vioară. Înainte, în şcoala pedagogică se învăţa un instrument. Toţi trebuiau să cunoască un instrument. Dar, pentru că am vorbit de bunicul şi pentru că am vorbit de întâmplarea cu telegrama, şi de tata, fratele meu, sub imboldul timpului care cerea anumite teme, cum ar fi lupta pentru pace, foarte curios, creează ceva care-i deosebit pentru acea vreme, între un mesaj de actualitate și „Blestemele” preluate de la Arghezi, de la Eminescu şi din întreaga noastră literatură. A creat o poezie emoţionantă pentru vârsta aceea a lui – avea aproape 20 de ani. Poezia se numeşte „Blesteme”. Este o cale de la blestemele lui Arghezi, care suna, în aşa-numita formulă a esteticii urâtului, cam aşa: „O unghie pe săptămână/Să-ţi coacă la câte o mână,/Şi-n zilele de sărbătoare/Un deget şi de la picioare”. Deci e o diferenţă.

„El are şi o fotografie în care singur se arăta cu degetul…”

M.I.: Labiş, Şcoala de Literatură. Haideţi să reluăm de aici…

M.M.L.: Nu, pentru că vreau să vă spun mai întâi că a fost elev la Fălticeni, a avut norocul să-l aibă profesor pe Vasile Popa, care l-a proclamat poetul oficial al şcolii. Era iubit, era luat pe braţe de elevii mai mari. L-a orientat spre poezie. Şi i-a dat cărţi spre lectură, şi aşa, fără prea multă îndrumare, adică fără critica de la profesori, el a reuşit să ia premiul I pe ţară, în 1951, la primul concurs „Mihai Eminescu”. Şi ce a fost important: a fost selectat pentru că a fost o uimire pentru toţi. A fost toată teza în versuri.

M.I.: Era postmodern. Ca și cum atunci, în 1951, ar fi scris Nedelciu nişte proze în versuri…

M.M.L.: Se trecea de la comentariu la versuri şi i-a uimit pe profesori. A fost selectat (deşi era în clasa a IX-a) să ţină cuvântul la sfârşit, la serbarea de înmânare a premiilor. Şi în „Scânteia tineretului”, care consemna acest eveniment, apare pe prima pagină Labiş primind premiul. Asta a determinat membrii Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, prin Ciopraga, să obţină aprobarea tatălui şi să plece la Iaşi. Acolo, iarăşi, a intrat în baia de lumină şi de cultură a Iaşiului, ei îl cunoşteau ca pe o minune locală, îl stimau. Acolo a debutat în presă cu poezia „Fii dârz şi luptă, Nicolae!”, publicată în „Iaşiul Nou”. A fost selectat la Şcoala de Literatură. S-a dat un concurs, nu a fost selectat oricum. La Şcoala de Literatură, la festivitatea de deschidere, a fost invitat şi Sadoveanu, care patrona spiritual. Era considerat atunci „bunicul Sadoveanu”, era preşedintele Comitetului Internaţional al Luptei pentru Pace, scrisese şi prozele acelea…

M.I.: „Mitrea Cocor”…

M.M.L.: Nu, „Mitrea Cocor” scrisese în ’52. Scrisese „Lumina vine de la ră…”, mă rog. Ce scrisese.

M.I.: Între timp, avea şi el diverse funcţii pe acolo, era la Marea Adunare Naţională…

M.M.L.: Da, dar el avea în spate literatura aceea… avea „Baltagul”, avea „Fraţii Jderi”… Să-i facem şi lui Sadoveanu un pic de dreptate, dacă tot discutăm acum. Eu am vorbit de cel care era contabil al Uniunii Scriitorilor în anii ’50.

M.I.: Traian Iancu?

M.M.L.: Da, Traian Iancu. Sadoveanu primise, la un moment dat, marele premiu al URSS-ului. Erau 100.000 de lei, ceea ce era enorm în anii ’50.

M.I.: Şi Sadoveanu era şi cam zgârcit.

M.M.L.: Zgârcit e puţin spus. Şi el i-a dus la Mănăstirea Neamţului, a dus premiul, omul a numărat banii, o cafea, la revedere. Ca să aflăm după aceea de la Ionel Teodoreanu, fraţii Teodoreanu, că, începând din anii ‘47-‘48, Sadoveanu le dădea salarii. Pentru că ei căzuseră în dizgraţia Partidului Comunist, iar Sadoveanu le-a spus: „Ei, acuma-s eu aici. De aici încolo vă ajut eu”. Şi, lună de lună, Sadoveanu le dădea salarii acestor oameni cu care a fost şi prieten, dar în acelaşi timp toţi erau scriitori. Nu e numai ceea ce se vede, asta am vrut să punctez.

M.I.: Era zgârcit în relaţia cu presa.

M.M.L.: Aia era altceva. Cerea o anumită sumă doar pentru o semnătură.

M.I.: Bun, un pic de dreptate i-am făcut şi lui Sadoveanu.

M.M.L.: Merita mai multă dreptate. Deci, fiind oarecum patron spiritual al acestei Şcoli de Literatură, eu acest lucru n-am de unde să-l ştiu şi nu improvizez sau îmi imaginez, ci mi-a relatat Lucian Raicu, criticul, care a fost prieten şi care s-a purtat într-un mod deosebit cu fratele meu. L-a găzduit într-o perioadă…

M.I.: Un mare critic, un mare scriitor, din păcate, pe care noi l-am pierdut la Paris pe nedrept.

M.M.L.: O mare valoare. S-a temut, a bănuit evenimentele, s-a temut şi a plecat la Paris şi a murit acolo, departe. Păcat, păcat, un mare critic, a scris cea mai importantă monografie, deşi nu spun că era fricos, dar era prudent şi a scris cu mare prudenţă monografia despre fratele meu, dar a surprins în frază, în proces, în tot, ceea ce era esenţial în creaţia lui.

M.I.: Apropo, la Lucian Raicu, prozatorul face front comun cu criticul şi atunci textele pe care el le scrie sunt atât de uşor de citit şi cu atâta drag le citeşti, de parcă ar fi proze, dar de fapt sunt judecăţi de valoare de o mare forţă critică.

M.M.L.: Avea o claritate, o claritate a frazei extraordinară…  Sadoveanu, înainte de festivitate, vreau să vă spun, a întrebat întâi (am aflat tot de la cei de la Uniunea Scriitorilor), a întrebat în birou la directorul şcolii, dacă Labiş este în sală. „Vreau să-l cunosc pe Labiş”. „Păi să vedeţi, că ne grăbim”, au răspuns, s-au eschivat şi l-au orientat spre începerea festivităţii. Dar Sadoveanu n-a uitat şi de la prezidiu, când se pregăteau să se ducă la microfon, gata să se ducă să deschidă, Sadoveanu întreabă: „Labiş, eşti aici?”. Şi s-a ridicat prichindelul din spate. Atunci a zis: „Putem începe”. Asta a relatat şi în monografie şi în „Amintiri” şi mi-a spus-o personal Lucian Raicu, care a fost coleg de grupă, pentru că el era la Critică literară, iar fratele meu era la Poezie, cu Tomozei, cu Ion Gheorghe şi cu alţii, care nu s-au impus în poezia noastră. La Şcoala de Literatură a fost o perioadă prosperă, pentru că el colabora la revistele timpului, dar şi tristă pentru el, tristă pentru destinul lui, pentru faptul că a început să fie urmărit îndeaproape, pentru faptul că el, la îndemnul lui Gheorghe Margarit, asistentul lui Călinescu, un om de o mare cultură, l-a cunoscut pe anticarul Sterescu, de la care (banii pe care-i primea pe poezii îi dădea pe cărţi) lua cărţi. El a dat o sumă foarte mare pe primul volum, volumul princeps „Eminescu”, erau puţine atunci, dar s-a aflat că în acel volum era şi „Doina” şi „Doina” era scoasă, pentru versurile „De la Nistru pân’ la Tisa…”.

M.I.: „…Tot românul plânsu-mi-s-a”.

Nicolae Labiș împreună cu colegii săi de la Școala de Literatură

M.M.L.: Dacă erau numai versurile cu „plânsu-mi-s-a”, poate mai era cum mai era. Dar erau graniţele de la Tisa, deci din Ungaria până în Rusia, în Uniunea Sovietică. Şi atunci i-au înscenat un viol cu viitoarea soţie a lui Nichita Stănescu, cu Doina Ciurea, despre care Ion Gheorghe a spus mai târziu că a fost pusă de anumite organe, „agenturi”, ca să folosim un termen mai glumeţ, pentru a-l compromite pe Labiş şi pentru a-l urmări, mai târziu, pe Nichita. A fost acuzat şi dat afară din UTM. Dacă cineva vrea să afle amănunte poate să citească „Hora morţii”, o carte foarte interesantă  şi bine scrisă de un coleg care n-a ajuns decât un modest ziarist şi un bibliotecar, pentru că era bolnav, suferind de plămâni, ungurul Imre Portik. Şi el relatează toată această înscenare şi se laudă, nu ştiu cât e de adevărat, că el s-a dus la UTM şi ar fi pomenit şi de Sadoveau, iar sub tutela lui Sadoveanu, lui Labiş i s-a redat carnetul UTM şi a fost reabilitat oarecum, pentru că nu mai avea dreptul să publice. Dar după terminarea Şcolii de Literatură a colaborat la ziare. A fost stagiar redactor la „Contemporanul”, după aceea la „Gazeta literară”, organul de presă al Uniunii Scriitorilor, actuala „Românie literară”, revista la care nu i s-a găsit loc la secţia „Poezie”, unde era Camil Baltazar, care nu l-a primit acolo, ci la secţia de „Critică literară”. Toţi începătorii se duceau la el cu poezii, iar el scotea creionul şi le refăcea pe loc şi îi trimitea la etajul de sus, spre publicare. Au povestit mulţi dintre începători acest lucru. S-a înscris şi la Facultatea de Filologie şi când „pasărea cu clonţ de rubin” l-a strivit era student în anul III la Facultatea de Filologie. Se grăbiseră, pentru că începuse să fie urmărit, s-au grăbit să-l exmatriculeze. Nu s-a ştiut, l-au exmatriculat în acte, pentru momentul când venea Securitatea să afle despre el (pentru că în ’56 erau evenimentele din Ungaria, iar el, ca un posibil lider al studenţimii, ar fi putut să ia o anumită atitudine).

Nicolae Labiș și Gheorghe Tomozei

M.I.: Putea fi un element,  cum se spunea, periculos, pentru că vrei, nu vrei, el era născut luptător şi cu poezia…

M.M.L.: Nu, dar ei aflau totul. Îi apăruse, vara, volumul „Primele iubiri” şi dăduse la aceeaşi editură al doilea volum, „Lupta cu inerţia”, unde sunt atitudini categoric înlăturate, unele poezii au fost şi sustrase, ba chiar distruse de cenzura timpului. Mai întâi el a plecat cu marele regizor (pe atunci tânăr) Lucian Pintilie în Deltă. În timp ce ei erau în Deltă (cum de au ajuns ei acolo nu ştiu, eu n-am ştiut că pleacă, deodată am aflat că au plecat, eram studentă în Bucureşti), s-a lansat zvonul că Labiş a murit înecat în Deltă. Am aflat de la o ziaristă de la „Viaţa Românească” (unde el a publicat poezia „Moartea căprioarei” în ’54, deci cu doi ani înainte şi unde el avea un grup de redactori care îl iubeau şi îl stimau foarte mult). M-am dus la ea să-i cer o carte de literatură veche şi ea a spus „am uitat să ţi-o aduc”. Şi „hai cu mine acasă”. Şi a zis „hai mai stai, că părinţii mei…, eu mai sunt la redacţie, dar tu mai stai cu ei”, ei erau  basarabeni, moldoveni refugiaţi din Basarabia. Şi „stai cu părinţii mei că o să le facă plăcere”. Ea aflase zvonul şi, de faţă de părinţii ei, după câteva zile, mi-a spus. A zis, ca să mă pregătească: „Uite ce zvon a apărut, dar dacă o să afli (pentru că eu trebuia să mă duc la şcoală, a fost doar un weekend), să nu te temi, că apare el”. Şi într-adevăr a apărut. Şi a fost ziua mea de majorat. Vreau să vă spun la Casa Scriitorilor, la o masă de două persoane rezervată de el, m-a invitat într-o după-amiază mai devreme (că ştiu că de la 6 la 8 aveam seminar cu Petru Creţia, era seminar de latină). Mi-a zis: „Închide ochii, deschide palma şi prinde”. Şi ce credeţi că mi-a pus prima oară în palmă? Era un plic cu bani cu care trebuia să-mi plătesc un palton a cărui stofă mi-a luat-o o ziaristă de la „Viaţa Românească” tot cu bani de la el. Şi după aceea zice: „Mai închide o dată ochii”. Şi mi-a pus cele trei volume ale lui Perpessicius, „Eminescu”, transcriere. Mi-a dat indicaţiile respective, cum să le citesc şi să am grijă să citesc şi să pătrund în poezia lui Eminescu, să citesc şi partea de critică a lui Perpessicius. Impresionată. Iar doamna Candra de la bufet ne-a adus o sticlă, pe care o păstra ea, cu un vin care era ca un caramel, ca un magiun, abia curgea din sticlă, vechi, şi zice: „De ziua ta. Dar numai puţin, că e foarte tare şi dacă te duci la şcoală, să nu te ameţeşti”. Şi am gustat din vinul acela extraordinar, a pus dopul din nou şi i l-a dat din nou doamnei, ca să-l păstreze până la ziua sa, de 2 decembrie. Eu am plecat la facultate, iar Petru Creţia, văzând ce am primit eu cadou, a zis: „Ce ai în mână?”. Şi atunci ora de latină s-a transformat într-o incursiune în opera lui Eminescu. La vârsta pe care o aveam eu, de 18 ani, l-am cunoscut pe Petru Creţia în ipostaza lui de eminescolog, pentru că mult mai târziu s-a impus. Şi după aceea, în noaptea de 9 spre 10 decembrie a avut loc cumplitul accident. Înainte nimeni n-a scris şi probabil că nici nu vor să creadă ce am spus eu, dar acesta este adevărul în faţa lui Dumnezeu. Nimic n-am inventat, eu sunt un om credincios şi, mai ales, credincioasă memoriei fratelui meu. Şi n-au vrut să creadă că acea femeie, rusoaica, Maria Polevoi, l-a agăţat pe el la Casa Capşa cu mult înainte şi poate că a fost prima femeie din viaţa lui. Poate, nu ştiu, pentru că el mi-a arătat nişte semne pe gât. Mi-a făcut această mărturisire, deşi între noi lucrurile acestea de mare intimitate nu erau… era o pudoare, mă rog. Cu această femeie s-a întâlnit şi în noaptea accidentului, după ce o cunoscuse, într-un grup total străin. După ce a plecat de la Uniunea Scriitorilor, a plecat la un restaurant în subsol, în Pasajul Victoria, acolo unde e Majestic acum. Şi a fost într-un grup total străin. A avut loc accidentul, a fost dus la Spitalul Colțea, neprimit, dus la Spitalul de Urgenţă, plimbat, târâit fără targă, i-a secţionat total măduva. El i-a povestit şi lui Mugur, iar în noaptea morţii mi-a spus că a fost tras şi împins. „Am fost tras de palton şi împins”: au fost aproape ultimele cuvinte. A avut viziunea morţii cu întoarcerea la plaiurile natale… Mie mi-a rămas imaginea cuvintelor lui, pentru că eram singură cu el. Nimeni n-a mai venit în seara aceea. Pe tata îl luase asistenta să se odihnească puţin. După aceea a spus: „Viaţa este frumoasă, numai să ştii s-o trăieşti”. Şi a intrat în comă şi a strigat timp de aproape o jumătate de oră „oxigen, oxigen!”, pentru că a murit prin sufocare şi tuburile de oxigen nu-l mai puteau ajuta.

M.I.: Vă mulţumim mult, Maria Margareta Labiş.

Interviu apărut iniţial în „Informația Zilei de Maramureș”, ianuarie 2016

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu