Cronici Restituiri

Ineditele lui E. Lovinescu

Editura Cartea Românească a publicat în 2018 un volum de inedite aparţinând lui Eugen Lovinescu, ediţie îngrijită de criticul literar Dan Gulea. Volumul conţine articole, scrisori, autografe, prefeţe, cereri si petiţii, urmate de un eseu semnat de Dan Gulea, intitulat „Eseu despre identitatea literară”.

Figura lui Eugen Lovinescu rămâne, ca într-o efigie, aceea a promotorului modernismului românesc în literatură, cel care, vreme de câteva decenii, a condus cenaclul şi revista „Sburătorul” în propria sa casă, animând dezbateri, lansând şi confirmând talente literare. Deşi era titular al unui doctorat obţinut în Franţa, E. Lovinescu a fost doar profesor de liceu, a predat limba latină şi limba franceză, a scris manuale şi a făcut parte din comisii de bacalaureat. Alături de opera sa de critică literară, a scris periodic articole pentru reviste culturale şi chiar romane. Opus lui G. Călinescu, E. Lovinescu a fost mereu perceput ca o natură clasică, disciplinată, „franţuzească” prin cultivarea măsurii şi a rigorii. După 1990, am putut afla despre soarta tragică a bibliotecii criticului – care a fost confiscată de Securitate şi apoi arsă – graţie cărţilor „Această dragoste care ne leagă” de Doina Jela şi a scrisorilor (publicate de Humanitas) adresate Monicăi Lovinescu de către mama ei, Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu, până când aceasta din urmă a fost închisă pe motive politice şi a murit în detenţie.

Corespondenţa inedită din acest volum, „E.Lovinescu. Inedite: articole, scrisori, autografe, prefeţe, cereri şi petiţii, alte documente (1896-1943)” revelează publicului o adevărată comoară: optzeci de scrisori adresate Hortensiei Papadat-Bengescu. Sunt scrisori care încep în 1919 şi se termină în 1943. Mai există şi scrisori inedite adresate lui Camil Petrescu, numit „don Camillo”, Margaretei (Bebs) Delavrancea sau lui Victor Eftimiu, dar cele trimise autoarei Hallipilor sunt de departe cele mai fascinante. Se cunoaşte rolul criticului în întâmpinarea operei Hortensiei Papadat-Bengescu, dar publicul nu a avut până acum acces la nişte documente private, fie chiar şi dintr-o singură parte, între cei doi. Întârzierea publicării acestor scrisori se datorează faptului că asupra lor a vegheat drastic Monica Lovinescu, fiica criticului, care, în 1995, scria despre Ileana Vrancea, la solicitarea acesteia de a le da spre publicare: „Cum poate să-şi închipuie că aş fi în stare să comentez iubirile tatei, chiar dacă aparţin şi literaturii?”. Textele au stat la Paris până la moartea Monicăi Lovinescu, în 2008, când ajung în arhiva Bibliotecii Academiei Române. Unde sunt descoperite abia zece ani mai târziu. Cât despre scrisorile Hortensiei Papadat-Bengescu către E. Lovinescu, ele nu există în vreo instituţie publică, nu se ştie ce s-a întâmplat cu ele, dacă mai există măcar în posesia descendenţilor ei.

Nu sunt nişte scrisori tipice de dragoste şi e probabil că relaţia lor a fost platonică, dat fiind că scriitoarea era căsătorită încă de la vârsta de douăzeci de ani şi avea patru copii. Lovinescu divorţează după douăzeci de ani de căsătorie cu Ecaterina Bălăcioiu, dar statutul scriitoarei cere multă decenţă în exprimare, ca şi poate conştiinţa fiecăruia că ceea ce scriu, chiar dacă e în regim privat, ar putea deveni într-o zi public.

Lovinescu îi scrie Hortensiei Papadat-Bengescu din Bucureşti, de la Karlsbad, unde face tratamente, de la Fălticeni, unde scrie în voie, în casa părintească, de la Iaşi, din Italia, de la Paris, iar destinatara se află, şi ea, când la Focşani, când la Constanţa, când la Paris, şi expeditorul îşi face mereu griji în privinţa întârzierii scrisorilor, pentru că poşta merge prost şi mai şi rătăceşte câte o scrisoare. El o informează constant pe scriitoare cu privire la ceea ce face, ce scrie, şi îi cere să-i răspundă mai des şi mai ales să lucreze mai mult la opera sa literară. Nepotul lui Lovinescu, Anton Holban, e numit de cei doi „Braganţa”, iar la sfaturile de corecţie a manuscriselor Hortensiei se adaugă articolele laudative ale lui Holban la adresa romanelor scriitoarei, cu atât mai mult cu cât modelul literar al acesteia este propriul său model literar, Marcel Proust.

Nu găsim în aceste scrisori detalii despre viaţa cotidiană a lui Lovinescu şi nici despre lumea literară, ele se referă aproape exclusiv la literatura Hortensiei, la opera pe cale să fie scrisă a lui Lovinescu însuşi şi la… starea vremii! Meteosensibil cum e, Lovinescu dă în permanenţă informaţii despre ploi „diluviene”, care îl indispun, astfel că scrisorile creează o intimitate, o bulă de creaţie, în care cititorul percepe manuscrise, cărţi, sentimentele lui Lovinescu, exprimate fin şi diplomatic prin apelativele „Scumpă doamnă şi amică”, „Doamna mea scumpă”, „Iubită prietenă” (încheind „Cu toată afecţia mea veche”), un joc subtil între pronumele „tu” şi „dvs.”, şi ploi interminabile care îi leagă şi mai mult pe cei doi de biroul de scris. Nicio notaţie despre politică sau despre membrii familiilor lor, cu excepţia Monicăi Lovinescu, pomenită adesea de tatăl ei.

Lovinescu scrie aproape fără încetare, chiar dacă are dureri de cap, scrie articole în presa culturală, scrie la volumele din „Critice”, la traducerea din „Eneida” de Virgiliu, apoi la „Memorii” şi la romanele sale din ciclul dedicat lui Eminescu, apoi la cel numit „Bizu”. Cititorul se va amuza la un copios „Autostradele sunt aici o minune!”, dintr-o misivă din Napoli, apoi la recomandarea „Cu Italia dacă hotărăşti să mergi, să nu uiţi că numai Vaticanul reprezintă câţiva kilometri de mers pe jos… nu mai vorbesc de distanţele între monumente; gândeşte-te bine şi la puterile reale; căci altundeva rămâi pachet la otel – Monica îmi scrie de la Maglavit! – Eu nu sper să văd pe dumnezeu, dar sunt bucuros că o să te văd în curând. Cu afecţie, E.”

Este impresionant felul în care marele critic nu doar că se înclină în faţa talentului Hortensiei, dar e capabil să recunoască valoarea mai slabă a propriilor sale producţii de ficţiune: „Mi-e grozav de ruşine de tot ce am scris, iar romanul meu actual e lamentabil”, „Eu lucrez acum, amplific, sunt mulţumit, dar când îmi arunc ochii peste «Rădăcini» [roman al Hortensiei -n.a., SG], roşesc”. În acelaşi timp, admiraţia pentru literatura Hortensiei nu îi diminuează spiritul critic şi îi face sugestii de corecţie a limbii folosite în manuscrisele romanelor, ca un redactor de carte exigent şi dedicat.

Documentele referitoare la activitatea didactică a lui E. Lovinescu atrag atenţia prin pedanteria stilului, retro dar cu un farmec al său, şi în care găsim observaţii frapante cu privire la calitatea pregătirii elevilor la examenul de bacalaureat, ca şi cum ar fi fost scrise… ieri: „Limba română: aproape toţi candidaţii nu cunosc literatura română, nici măcar autorii aleşi de candidaţi (…) Istoria: cunoştinţe foarte reduse şi confuze, cu multe afirmaţiuni ciudate (…) Filozofia: cunoştinţe nule de sociologie. Se cunosc numai câteva elemente de logică. (…) Matematici şi fizico-chimice: cunoştinţe extrem de slabe, cu toate că sunt materii de specialitate”.

Volumul de inedite debutează cu primele texte semnate de Lovinescu, adolescent fiind, în presa locală, despre fapte diverse, continuă cu scrisorile, apoi cu autografele, două prefeţe, cereri  şi petiţii către ministrul Educaţiei Spiru Haret, printre altele, procese-verbale ale comisiilor de bacalaureat la care a participat criticul, ca profesor de liceu, sunt reproduse acte de stare civilă, dar şi documente oficiale referitoare la afacerile fraţilor Lovinescu. Aceştia, şase din şapte, în frunte cu tatăl lor, Vasile Lovinescu, au o rentabilă afacere în domeniul merceriei, apoi chiar o bombonerie numită „Renaissance”, în fine, „Au printemps de Bucarest”, până când dau faliment.

În eseul cu care se închide volumul, Dan Gulea comentează documentele reproduse, astfel că muncii sale de recuperare din arhive i se adaugă o prezentare foarte clară a tuturor acestor documente care ne restituie faţete ale personalităţii şi vieţii lui E. Lovinescu necunoscute până acum. Dincolo de scrisorile adresate Hortensiei Papadat-Bengescu, aflăm despre antipatia dintre el şi Garabet Ibrăileanu, şi Nicolae Iorga, despre prietenia capricioasă cu Camil Petrescu şi Victor Eftimiu, despre relaţiile sale cu editorii.

Printre documente de epocă, reţinem o frumoasă notaţie în stil flaubertian, dintr-o scrisoare către Hortensia, din 1941: „Nu cunosc viaţa, am nevralgie morală la fiecare mic curent de aer şi sunt fără contact cu realitatea”.

La o sută de ani de la înfiinţarea revistei „Sburătorul”, în aprilie 1919, acest volum ne oferă o restituire neaşteptată pentru lumea editorială actuală.

„E. Lovinescu. Inedite: articole, scrisori, autografe, prefeţe, cereri şi petiţii, alte documente (1896-1943)”, ediţie îngrijită de Dan Gulea, Editura Cartea Românească, 2018, 440 p. 

Parteneriat media

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu