Atelier Literatura la feminin

Inelul cu capac

O dată pe anotimp, mătușa Salomeea mă invita să stăm la un ceai.

Ezitam de fiecare dată să merg, deși mă duceam pînă la urmă, asta numai după ce găseam inelul potrivit, firește. La mine să nu vii fără inel pe deget. Nu veneam. Am plimbat pe sub privirea-i tot felul de inele: groase, opulente ca niște sigilii medievale sau împlătoșate pe tot degetul ca pavezele de tras cu arcul, subțiri și străveziu-filigranate, cu pietre sau capete de animale mitologice sau de păsări totemice. Beam ceai din pahare drepte cu suport de metal filigranat și țineam cuburile de zahăr pe limbă, să se dizolve la înghițiturile de licoare galben-arămie.

Trăiam într-o lume a mătușilor, e adevărat, eram obișnuită să fiu printre ele. Deși nu cred să fi știut vreodată pe deplin cîte îmi erau mătuși adevărate, sînge din sînge, și cîte dobîndite, prin alianțe, prin ceai sau cafea sau prin tîrguri de vechituri, le vizitam cu regularitate. Dintre toate, doar la mătușa Salomeea veneam cu greutate și, chiar dacă o știam din copilărie, vizita la ea era ca un bilet de examen. Vrei să tragi biletul cît mai repede ca să afli despre ce urmează să vorbești, dar parcă ai și întîrzia, parcă nu ești întru totul pregătit. În plus, nu știi niciodată ce-ți cade pe bilet, poți să știi sau nu, să-ți placă sau nu, iar profesorul examinator e bătrîn, are hachițe, ba mai mult, îl suspectezi că e meteodependent și că dezvoltă, după capriciu, antipatii instantanee și simpatii instabile.

Nu știu exact care era motivul pentru care ezitam, dar de dus în vizită, mă duceam.

Sora cea mai mică a bunicului fost negustor de dulciuri, de la care învățase obiceiul nesmintit al băutului de ceai cu zahărul între dinți, frate de care-și amintea cu o strîmbătură caraghioasă și neverosimilă, aș fi zis, de-a dreptul socialistă, aș mai fi adăugat – era un rictus care se repeta ori de cîte ori vorbea despre el, cel puțin inadecvat, aș fi comentat, unu, ați fost frați, ce dumnezeu, și doi, doar ai trăit bine-mersi de pe urma cîștigului „speculantului burghez”și trei, nu poți să-l dușmănești la nesfîrșit că nu te-a lăsat să faci o mezalianță, a murit, gata –, mătușa Salomeea părea că a înțepenit în timp sau că așteaptă ceva sau pe cineva. Intrările mele o găseau întotdeauna fumînd, ascunsă în fotoliul așezat cu fața la fereastra salonului și cu spatele la ușă, plictisită și rece încă de la primele vorbe. De la ușă, îi vedeam numai mîna cu portțigaretul ieșind din dreapta fotoliului, ca un catarg miniatural și anacronic. Apoi mă apropiam de ea și-mi doream să nu fi venit. Dacă nu știu azi ce-mi cade pe bilet? îmi ziceam.

Prima vizită pe care i-am făcut-o după moartea bunicii a fost cea în care s-au reglat regulile jocului. Am intrat și, pentru prima dată, mi-a venit să mor odată cu scîrțîitul ușii. Înăuntru mirosea a flori uscate și mere putrezite, a tutun de narghilea și a tafta sau a catifea, nu mai țin bine minte. Mi-a făcut semn cu portțigaretul să mă apropii.

Ai venit totuși…, a spus. Am venit totuși, am spus. Apoi a întins brațul stîng și mi-a făcut semn din ochi să-mi așez mîna pe palma ei deschisă. A studiat-o și mi-a zis: La mine să nu vii fără inel pe deget. Ea purta unul singur pe degetul arătător al mîinii cu care fuma, un inel de argint înnegrit, care întruchipa un vasilisc cu pliscul prelungit pînă la a doua falangă. Mi-a dat drumul la mînă și apoi m-a măturat cu privirea de sus în jos. A închis ochii și a reluat: Și nici îmbrăcată așa, ca o joimăriță.

Nu știam decît vag ce este o joimăriță, acasă m-am uitat în dicționar și în Vulcănescu și nu mi s-a părut deloc că aș fi avut ceva comun cu sora despletită și edentată a folcloricelor pieze rele, Muma Pădurii și Marseara, deși cu cea din urmă mai fusesem asociată în cîteva rînduri. În adolescență, mama îmi spunea deseori cînd veneam acasă tîrziu, foarte tîrziu, nepermis de tîrziu, pe cuvînt, ești ca o Marseară, mai dormi și tu, ca fetele, nu mai umbla atît

Am bănuit, de data asta, că mătușa Salomeea nu fusese de acord cu bocancii și fusta lungă și neagră, și poate nici cu tricoul lălîu și tunsoarea tifos. Cît despre inele, asta mă făcuse cumva să rîd în sinea-mi, încă o țineam bine minte pe buna, care, în ultimii ani de viață, cînd pierduse legătura cu timpurile, îmi spunea, la fiecare ieșire în oraș, pune pălăria și mănușile, unde pleci așa?

 

Cît timp trăia bunica, mergeam la Salomeea împreună și era mult mai ușor, nu trebuia să stau prea mult cu mătușa care-mi dădea un neînțeles frison la-ntîmpinare. Mi se trăgea de la uitătura rece și sticloasă (buna Dida spunea, cînd ne pregăteam de vizită și era în toane bune, Hai la Salomică-ochi-de-sticlă), cel mai probabil. Altfel, odată ajunse în casa înaltă și întunecată a mătușii Salomeea, era chiar distractiv. Salutam (vezi să fie tare și clar, să nu bolborosești), o sărutam pe obraji (vezi să nu uiți, să fie de trei ori, să nu te grăbești!), mai stăteam puțin și stoic lîngă ea, preț de două bătăi scurte și uscate pe obraz (să nu te necăjești, e un gest de simpatie), și pe urmă aveam voie să mă joc cu șalurile. Nu plecam din cameră, dar era ca și cînd, camera era lungă și largă, înaltă și întunecoasă ca o burtă de balenă, așa că mătușile nu mă deranjau deloc. Vorbeau și beau cafele, iar eu întindeam insațiabil toate șalurile lumii găsite în armoarul (cum greșit i se spunea, nu-i așa, uitam mereu să-ntreb cum de nu fermoar, cum știam eu că e bine, în fine) din fundul camerei. Mă înfășuram pe rînd sau cu două-trei deodată, cîntam și baletam în mătăsuri pe toate scenele lumii, păzită din semiîntuneric de vreo șase pisici haine și negre în cerul gurii (nu ca ale bunicii, blajine, bune și torcătoare), știam prea bine asta, doar le visasem de atîtea ori.

Cel mai frumos a fost cînd, într-o zi, am descoperit (o singură dată l-am văzut, atunci și numai atunci, pe urmă a dispărut ca și cînd n-ar fi fost) o comoară. Era o robă luuungă de tot, atingerea era mai fină decît orice simțisem pînă atunci, era ca fața petalelor de pansele. Buna mi-a zis mai tîrziu că trebuie să fi fost un halat de mătase, o rochie de interior cum se purta odată, mai ales dacă zici că avea un șnur de mătase cu doi canafi uriași…

Ce nu i-am spus bunei atunci a fost că într-unul dintre buzunare am găsit un inel. L-am dibuit orbește, l-am scos și am dat să-l pun pe deget, nu prea se potrivea nicăieri, parcă un pic cu degetul mare. Nu mai văzusem niciodată pînă atunci un astfel de inel, nici nu știam că există. Era un inel cu turlă sau cu un fel de cetate rotundă supraetajată concentric și învîrfuită de o turlă dintr-o piatră verde pal, un fel de fortăreață cu ziduri groase de apărare de jur împrejur. Ar putea fi, la fel de bine, și un tort cu șase sau șapte straturi, cu modele diferite la fiecare. Într-o laterală dantelată, unul dintre bumbi era mai vizibil. L-am apucat, am tras și… ultimele patru etaje ale turlei s-au dat peste cap și au rămas prinse doar în balamaua din partea opusă. Cetatea se decapitase, vedeam acum în interiorul ei. E un inel cu capac, mi-am zis, un inel-cutie. Înăuntru, în burtă, ținea un lemn mic, uscat și stelat. Mirosea iute ca siropul de tuse pe care mi-l tot înghesuia mama pe gît primăvara, cînd răceam des. Am închis capacul și am ascuns inelul în buzunarul de la rochie.

L-am purtat de-atunci aproape mereu, mai puțin cînd mă duceam în vizită la Salomeea.

De-a lungul anilor, am depozitat în spațiul secret de sub capacul inelului, pe rînd, întîi o inimă mică de rubin, apoi cîte o pilulă: întîi, una contraceptivă, apoi una contra migrenei, una antidepresivă, una antireumatică…, ultima, laxativă.

De fiecare dată cînd o vizitam pe mătușa Salomeea, mă străduiam să nu fiu joimăriță chiar de tot, chiar dacă-i furasem inelul, așa că veneam îmbrăcată cu rochie dreaptă și guler rotund sau dantelat, și cu pieptănătură de pension. De fiecare dată, după regula jocului înțeles de mine, aduceam alt inel. Niciodată nu l-am înfățișat pe cel secret, despre care, între timp, aflasem că i s-ar spune inelul otrăvii.

Nu am știut niciodată dacă am trecut cu bine examenele mătușii Salomeea. Studia cîteva clipe inelul, apoi mă cerceta rapid pe de-a-ntregul, plescăia sau mormăia și cam atît.

Ai venit totuși…, îmi spunea mereu și părea de fiecare dată nemulțumită și plictisită.

Am venit totuși…, răspundeam mereu și cred că păream de fiecare dată timidă și bleagă.

Într-un an, la una dintre vizite, m-am hotărît să-i dau înapoi inelul pe care-l găsisem, cu vreo zece ani în urmă, într-o robă din dulapul ei.

I l-am pus în palmă. L-a privit orb. Apoi s-a uitat îndelung pe fereastră. Nu am mai băut ceai. Am stat așa, una lîngă alta, și am tăcut împreună. Mi s-a părut că murise sau că adormise, cînd, într-un tîrziu, a deschis capacul inelului care stătuse peste zece ani la mine:

E gol. Nu e nimeni înăuntru?Nici tu iubire, nici tu otravă?

Apoi a ridicat pliscul vasiliscului de pe inelul aflat pe inelarul mîinii ei drepte. Înăuntru, în spațiul secret al inelului ei cu capac, era o fotografie mică și ștearsă, cu un cap de bărbat tînăr și mai degrabă blond.

Nu a așteptat să răspund. Păstrează-le. Ți le dăruiesc acum pe amîndouă.

Pe amîndouă, așa a spus.

Să am unul pentru iubire, și altul pentru otravă, m-am gîndit.

Și pentru prima oară, mi-a fost chiar simpatică.

 

Despre autor

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti” (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (Editura Corint, 2013), „Bacalaureat la limba română” (Editura Corint, 2014). În 2018, a publicat, la Editura Polirom, romanul „Casting pentru ursitoare". A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat „Învăţăturile Oharei pentru elevii săi”, o carte de bio-ficţiune, în 2012. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (Casa de Pariuri Literare, coord. un cristian). De asemenea, tot în 2019, a apărut și volumul „Întâlnirile unei profesoare rătăcite" (Casa de Pariuri Literare).

Scrie un comentariu