Cartea săptămânii

Îngerul jongler şi arta seducţiei

„Să fim anonimi ca dovlecii
Şi dulci şi suav răpitori
De suflete-nchise-n fecioare.”

Emil Brumaru, „Cântec naiv”

 

Am să încep cu o întrebare: ce este seducţia? Un posibil răspuns ar suna, după mine, cam aşa: seducţia e totul, seducţia e trup, chiar şi în poezie! Mai ales în poezie, unde trupul vorbeşte! Emil Brumaru o confirmă cu fiecare literă folosită în scrierile sale: „Versuri” (1970), „Detectivul Arthur” (1970), „Julien Ospitalierul” (1974), „Cântece naive” (1976), „Adio, Robinson Crusoe” (1978), „Ruina unui samovar” (1983), „Dintr-o scorbură de morcov” (1998), „Poeme alese” (2003), „Submarinul erotic” (2005), „Infernala comedie” (2005). Seducţia înseamnă joacă, iar la Emil Brumaru, ea mai înseamnă naivitate, inocenţă, o joacă serioasă în care sunt implicate chiar şi cele necuvântătoare – obiecte, haine, fructe: „Dacă iei o portocală/ Şi-o dezbraci în pielea goală/ Ca să-i vezi miezul adânc/ Peste care îngeri plâng/ Cu căpşune-n loc de ochi/ Şi aripi din foi de plop/ Se întâmplă să uiţi tot…” („Amnezie”). Ludicul, seducţia, implică ritm, rimă, muzicalitate, aşa după cum bine a intuit Emil Brumaru, medicul poet de la Dolhasca, sat în care acesta a practicat medicina timp de aproape doisprezece ani (1963-1975), perioadă după care s-a lăsat definitv sedus de poezie. „E în mine o poftă nebună de dragoste şi ură!”, mărturiseşte acest poet care practică o poezie a seducţiei, o poezie ritmată şi rimată – o ciudățenie, s-o recunoaștem, într-o perioadă a versului alb, a poeziei experimentale.

Femeia, în poeziile lui Brumaru, este cea care seduce – seducătoarea, zburătoarea. Mai bine spus, trupul femeii, transformat în obiect al dorinței, dar și într-un ideal feminin, niciodată de atins, care depășește carnalul. Cuvintele, în acest context, nu reprezintă decât recunoaşterea înfrângerii, rugămintea celui sedus: „De ce nu vrei să-nnebuneşti la ora cinci/ După-amiază, când e atât de bine,/ Şi-n sufrageriile adânci/ Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”). Dar şi cel sedus trebuie să seducă, la rândul său, pentru a obţine ceea ce-şi doreşte cel mai mult – trupul iubitei: „Rostogolesc din biblii groase mărul/ Spre tine ca veşmintele să-ţi pice” („Şapte cântece naive pentru parfumat gura”). Personajele care populează acest univers sunt personae sub a căror mască poetul intră în jocul seducţiei.

Primul dintre aceste personae, detectivul Arthur, ilustrează cel mai bine tipul seducătorului sedus, un personaj melancolic, elegiac, veşnic îndrăgostit, opusul detectivului standard, cinic, dur, rece. Detectivul Arthur este, mai degrabă, un fel de înger păzitor, un voyeur amabil şi veşnic îndrăgostit: „«Doamnă, şopti detectivul Arthur, permiteţi-mi să mă retrag,/ n-o să vă uit niciodată…»” („Fluturii din pandişpan”). Julien Ospitalierul este, în schimb, personajul claustrat, cel care duce o viaţă retrasă la ţară, tipul misticului (spre deosebire de Arthur, prietenul său, care reprezintă profanul). Dar singurătatea nu-l fereşte de ispite, de imaginile ei (de fapt, în singurătate se nasc fantasmele intense): „Oh, pe plafoane sunt serafi cu vergi/ Ce bat la tălpi bezmetice fecioare/ Şi uneori pe sâni căci au greşit/ Cu ei, dezvirginându-i, iar pe urmă,/ Duioşi, le umplu rănile cu chit/ Şi-nlăcrimaţi le iau din nou la pieptul/ Lor plin de pene şi-n aripi le strâng,/ În timp ce ele cu delicateţe/ Le trag pe frunte nimburile-adânc!” („Primele tangouri ale lui Julien  Ospitalierul”).

În camera lui Julien se află un dulap nărăvaş care nu acceptă să primească nimic în el, asta până când se îndrăgosteşte de Reparata, femeia cu „cei trei sâni mistici” care „răspândeau o lumină de dinainte de potop” (este un mister cum a pătruns această femeie în singurătatea lui Julien!), sedus de „ciorapii de mătase ţiuitoare” pe care Reparata i-a agăţat, indiferentă, de un mâner al lui, „calzi încă, transpiraţi uşor de-o fugă graţioasă prin ierburile lungi ale deziluziei”. Acest dulap dă chiar titlul unui volum de poezie apărut în 1980, „Dulapul îndrăgostit”. Aşadar, dezastrul se produce în singurătate odată cu apariţia seducătoarei, a carnalului care se cere cântat, admirat: „Ţi-i rotunjimea ţâţei geluită/ Şi la mijloc un cafeniu buton, /Şi coapsa cu fierbinţeli de plită/ L-ar fierbe şi pe Solomon/ Pe cercurile ei ca pe un ibric/ Cu lungul său ţurlui cuprins în aburi” („Elogiul Reparatei III”). Această seducţie emanată de carnea feminină aminteşte oarecum, de exemplu, de cea descrisă de Costache Olăreanu în „Avionul de hârtie”, unde corpul feminin, obiectul, e cel care atrage, seduce subiectul, Don Juan-ul. Un Don Juan sedus de Femeie. Rolurile sunt inversate, ca şi în poezia lui Emil Brumaru. Dar Don Juan se lasă sedus tocmai pentru că şi-a depăşit sterilitatea pasiunilor proprii.

Jocul seducţiei din primele volume se transformă treptat într-un joc al obscenităţii flagrante, constatatoare. Corpul feminin îşi păstrează aura seducătoare, dar apar elemente aşa-zis dizgraţioase precum diferite secreţii, excreţii. Limbajul devine uneori foarte explicit, căpătând chiar o tentă stradală, un limbaj însă bine strunit şi încorporat viziunii brumariene despre eros: „Ţi-s bucile crescute frumos cum cozonacii/ Lucraţi în drojdii bune. Şi-s rumenite blând./ Şi pizda ta miroase, când îţi desfaci lin cracii,/ Cadelniţând cu dânsa smirnele calde-n vânt,/ a fir de voinicică păstrată-ntr-o scriptură” („Sonetul 17”). În ciuda tentaţiei, nu se poate vorbi de kitsch în aceste poeme ale lui Emil Brumaru, mai ales dacă ne ghidăm după definiţia dată kitsch-ului de către Milan Kundera în „Insuportabila uşurătate a fiinţei”: „Kitsch-ul este tăgăduirea absolută a existenţei căcatului, atât în sensul literal, cât şi în cel figurat al cuvântului; kitsch-ul exclude din orizontul său tot ceea ce este esenţialmente  inacceptabil în existenţa umană”.

Emil Brumaru, „îngerul jongler”, după cum s-a definit într-unul din poemele sale, reuşeşte să acumuleze în textele sale cam tot ceea ce este omenesc în privinţa erotismului şi a jocului seducţiei, dacă acest lucru este posibil, folosind un limbaj matein – deseori limbajul poemelor brumariene aminteşte, trebuie spus, de manierismul autorului „Crailor de Curtea-Veche”. Iar unele imagini din poemele lui Emil Brumaru, ca şi stilul, amintesc, poate, în cele din urmă, de un Miron Radu Paraschivescu, care scria în ale sale „Cântece ţigăneşti”: „Într-un colţ, când făcea fâţe,/ îi scap mâna pe la ţâţe/ şi treceau prin ea fiori/ ca miresmele prin flori”.

Un poet neconvenţional (deşi poezia sa respectă convenţiile poeziei cu formă fixă, cum ar fi sonetul!) prin modul de a surprinde şi reda seducţia, erotismul, Emil Brumaru este el însuşi un Don Juan sedus. Poemele sale se situează, după cum bine sesiza Alexandru Muşina într-o postfaţă la o antologie de poezie Emil Brumaru, împotriva curentului principal reprezentat de generaţia ’60, ca, de altfel, şi poemele lui Leonid Dimov, Mircea Ivănescu sau Virgil Mazilescu.

 

Emil Brumaru, „Poeme alese 1959-1998”, Editura Aula, Brașov, 2003/ „Opere I. Julien Ospitalierul”, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 522 p.
Text apărut în revista „Astra” nr. 19 (306), iunie 2008

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu