Interviu

Interviu cu scriitoarea de origine libaneză Hoda Barakat

La sfârşitul lunii octombrie (pe 29 octombrie), am stat de vorbă la Bucureşti cu scriitoarea de origine libaneză Hoda Barakat (n. 1952, Beirut), stabilită în Franţa din 1989, cu un an înainte de sfârşitul războiului civil din Liban (1975-1990). Ea a venit la Bucureşti cu ocazia publicării/lansării în limba română a romanului său „Împărăţia pământului” (Editura Pandora M, traducere din arabă de Laura Sitaru), roman publicat în traducere franceză la Actes Sud („Le royaume de cette terre”, 2012) şi nominalizat la International Man Booker Prize în 2015. Deşi locuieşte la Paris şi e bilingvă, Hoda Barakat continuă să-şi scrie romanele în arabă – ele vorbesc adesea despre trauma războiului şi exil –, fiind considerată una dintre cele mai importante scriitoare contemporane de limbă arabă. Cărţile ei sunt publicate, în traducere franceză, la Editura Actes Sud.  (Adina Diniţoiu)

 

„Tot ce-mi rămâne din ţara mea şi din memoria mea este limba arabă” 

Sunteţi, în Franţa, scriitoare de limbă arabă (publicaţi în traducere la Actes Sud). Aţi plecat din Liban în 1989, chiar cu un an înainte de sfârşitul războiului civil. V-aţi gândit vreodată să vă întoarceţi? Iar dacă nu, de ce scrieţi în continuare în arabă?

Da, aşa s-a întâmplat, dar în perioada aceea fusesem cuprinsă de o angoasă teribilă în privinţa copiilor mei. Mă tot întrebam de ce rămân în Liban, fiindcă aveam o soră care era studentă la Paris şi care mă îndemna tot timpul să vin şi eu acolo. Căpătasem, în Liban, fobia aceasta legată de faptul că voi pierde pe cineva – moartea sosea, în timpul războiului, imprevizibil şi gratuit –, şi mi-am dat seama că nu mai aveam de multă vreme nimic de făcut în ţara aceasta; resimţeam chiar un fel de ură faţă de ea şi voiam să plec, probabil că aş fi plecat şi dacă aş fi ştiut că războiul urma să se termine în curând.

Când s-a terminat războiul, v-aţi gândit să vă întoarceţi?

De fapt, nu, fiindcă războiul nu s-a încheiat cu adevărat nici până astăzi. Pentru a încheia un război, trebuie stabilită o pace, o pace socială – visul pe care l-am cunoscut în Liban şi eu în epoca tinereţii mele –, dar această pace nu s-a realizat, e ca o rană care nu se închide. Nu s-a făcut nimic cu adevărat, în Liban, pentru a se ajunge la o veritabilă pace socială. Fiecare dintre beligeranţi a rămas pe aceeaşi poziţie în care se afla în timpul războiului. Acum războiul e politic, geografic, social – nu mai există conflicte armate, dar războiul mentalităţilor continuă. El capătă mai multă putere şi mai mare amploare odată cu ascensiunea liderilor religioşi.

Kamel Daoud mi-a spus, la Bucureşti, că el îşi scrie cărţile în franceză, deşi continuă să locuiască în Algeria, pentru că acolo limba arabă e confiscată de puterea politică. Pe ce poziţie vă plasaţi dvs.?

Kamel Daoud, deşi locuieşte în Algeria, a ales să scrie în franceză – nu aş vrea să comentez afirmaţia lui. Nu sunt algeriană, sunt libaneză, m-am născut într-o ţară multiconfesională, multiculturală, şi eu n-am trăit niciodată această ascendenţă religioasă a limbii arabe. Eu scriu în arabă liber, nimeni nu-mi confiscă nimic în propria mea scriitură. Eu nu am această problemă şi nu reuşesc să acuz limba arabă în nici o privinţă. M-am născut într-o ţară diferită, într-un context diferit, pot, probabil, să-l înţeleg, dar nu este problema mea.

Scrieţi în arabă la Paris, vă simţiţi în continuare exilată, faceţi parte din literatura franceză sau din cea arabă?

În prezent, nu mai resimt frontierele. Scriu în arabă, dar în Franţa cititorii mei nu au nici o problemă cu faptul că sunt o scriitoare de origine arabă, care scrie în arabă; la drept vorbind, sunt tratată în Franţa ca o scriitoare majoră. Franţa m-a decorat de două ori, e vorba de distincţii de cel mai înalt nivel. Editura mea franceză (Actes Sud) nu mă tratează drept un scriitor arab local, iar presa franceză îmi acordă spaţiul pe care îl acordă scriitorilor importanţi (prima pagină în „Le Monde des livres”, de pildă, şi asta în plin sezon literar). Poate şi pentru că sunt perfect bilingvă, iar tot ce-mi rămâne din ţara mea, din regiunea în care am crescut şi din memoria mea este limba arabă. Nu voi înceta să scriu în arabă, chiar dacă sunt conştientă că, dacă aş fi fost o scriitoare francofonă, aş fi avut o altă „piaţă” literară, aş fi beneficiat de o altă abordare, pentru că Franţa îi susţine mult pe francofoni. Dar eu nu mai am nevoie, de fapt, de asta.

 

Înainte de publicarea cărţilor în franceză, vă daţi acordul asupra traducerii?

Desigur, sunt foarte exigentă cu traducătorii mei! Dat fiind că pot controla foarte bine textul în franceză, le dau mari bătăi de cap traducătorilor (râde). Dar uneori, există şi un avantaj: îi pot ajuta să evite capcane lingvistice, le pot uşura munca. În orice caz, colaborez cu traducătorii mei.

Aţi vorbit de liderii religioşi din ţările arabe. Sunteţi considerată una dintre scriitoarele care vorbesc despre condiţia femeii în ţările arabe?

Nu, deloc. Înţeleg perfect că există o cauză justă pentru care luptă femeile arabe, scriitoarele arabe, însă eu nu am aceeaşi optică. Atunci când scriu, eu nu am sex. Iar personajele feminine din romanele mele ocupă un loc care e mult mai complex; implicaţia condiţiei lor e indirectă, pentru că aceste personaje sunt foarte puternice, foarte prezente. Dar, ca femei arabe, nu suntem obligate să scriem toate în acelaşi fel! Nu acesta e domeniul meu de luptă, eu văd feminitatea şi masculinitatea într-un raport care e mult mai complex. E adevărat că personajele mele sunt adesea bărbaţi, dar ei vorbesc despre femei, despre sexualitate, despre identitatea lor sexuală, bărbaţi care înfăţişează lumea prin intermediul rănilor pe care le-a suferit identitatea lor masculină ş.a.m.d. Deci, nu există o singură voce pentru a vorbi despre femei, iar eu am ales, poate, cărări mai sinuoase, în cărţile mele: jocuri de oglinzi, mise en abîme etc. Pentru mine, scriitura e o compoziţie, ea nu înseamnă să transpui realul, ci să-l remodelezi.

Care e, aşadar, domeniul dvs. de luptă în scris?

E condiţia umană, în raport cu violenţele istoriei, ale comunităţilor, cu singurătatea, cu inocenţa, cu dorinţa de a rezista; scriu despre cum poţi iubi viaţa în condiţii care sunt atât de dificile; scriu, de asemenea, despre străini, despre marginali. Acesta e domeniul meu de luptă.

„Împărăţia pământului” înfăţişează istoria unei comunităţi creştine maronite din Munţii Libanului, începând cu anii ’20 şi până înaintea războiului civil. De ce n-aţi abordat şi perioada propriu-zisă a războiului?

Pentru că în toate celelalte romane ale mele, personajele acţionează chiar în timpul războiului civil. Dar în această carte am vrut să mă întorc la originea acestei rupturi, să văd de ce aceste comunităţi, aceste minorităţi – pe care le regăsim peste tot în ţările arabe – n-au putut să ajungă la o coeziune naţională. De ce n-am reuşit să avem o ţară, să avem o independenţă, de ce societatea în care am trăit s-a fragmentat, s-a rupt, de ce diferitele comunităţi n-au aderat la ideea naţională. Am vrut, aşadar, să văd cum iau naştere violenţele războaielor civile, cum ne identificăm sau nu cu celălalt, cine e celălalt, de ce este el diferit şi când începe să devină cu adevărat diferit de noi. Veţi vedea în roman că primele confruntări violente se produc între două sate creştine maronite, şi apoi între creştini şi musulmani etc. Sunt multe întrebări care nu primesc răspuns în romanul meu; dar ele sunt explorate, prin intermediul vieţii unei familii – un microcosm, pe care-l poţi regăsi peste tot în lumea arabă (kurzii în Irak sau orice altă comunitate într-o ţară care nu şi-a obţinut independenţa, eliberarea sau ieşirea din perioada colonială, cum e cazul ţărilor maghrebiene). Peste tot sunt eşecuri. Eu am încercat să plasez acţiunea în spaţiul geografic al familiei mele, pentru a mă întoarce la cauzele violenţelor, pentru a înţelege ce anume s-a întâmplat.

Pe lângă romane, scrieţi şi piese de teatru? În arabă?

Am scris o piesă direct în franceză, pentru că un mare festival de teatru mi-a cerut un text – o monodramă, „La nuit de la Sultane”. Am scris alte două piese de teatru – una s-a jucat la Beirut şi a avut un foarte mare succes, supratitrată în franceză; o alta – o lectură teatrală în engleză, la Berlin, jucată apoi în franceză. Când mi se cere – o piesă de teatru, intervenţii în presa franceză, de pildă – pot să scriu direct în franceză.

Interviu realizat de Adina Diniţoiu 

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu