„Nu am reușit să citesc „Dumnezeu s-a născut în exil” nici după trei încercări sincere” – am scris în tableta de săptămîna trecută. Mărturisesc că nu e singurul roman cu care am pățit așa. „Război și pace”, veritabilă capodoperă a literaturii universale, așteaptă trist pe raft, în timp ce „Ana Karenina” a fost citit și răscitit. Așa cum și „Tom Jones”, și „Tristram Shandy” așteaptă și speră. Pînă la urmă, Vintilă Horia nu e cîtuși de puțin într-o companie rea.
Altele au răzbit. „Fogság” („Captivitatea”) de György Spiró n-a trecut de prima dată, a doua oară, însă, a trecut cu brio. Sau în literatura română: Breban așteaptă, „Pădurea spînzuraților” a trecut „la toamnă”, cu zece. Și bineînțeles că sînt destule cărți care au trecut din prima și pe care le ador, de la Ștefan Bănulescu la Dostoievski și de la „Ciuma” la „Pe falezele de marmură”.
Vreau să spun cît de mult depinde soarta unei cărți de cititor. Aici, sînt perfect de acord cu teoriile postmoderniste: fără cititor, cartea e un obiect mort de-a binelea, un exponat dintr-un muzeu în care căscăm de plictiseală. Că fără autor nici măcar muzeul nu există, asta e o altă problemă.
Pe de altă parte, nu e frumos să te predai după prima încercare. Poți avea umori, ifose, tabieturi, pot apărea întîmplări personale care să te împiedice să-ţi placă, la prima vedere, cartea respectivă. Trebuie să-i dai șansa întîlnirii echitabile.
Și dacă tot nu reușești, asta nu înseamnă nici că Tolstoi e amator, nici că tu ești tîmpit. Întîlnirile nereușite te lasă cu un gust amar, dar n-o să crezi că ești ultimul dintre bărbați. Îți spui că așa a fost să fie și treci mai departe.
În imagine: secvenţă din serialul „Război şi pace”, adaptarea BBC pentru televiziune.
