Cartea săptămânii

Ispita Binelui

În 2016, în urma atentatelor teroriste din Franța, „Le Monde” a organizat o dezbatere despre viitorul Europei, în care, așa cum explică și Nicolas Truong, jurnalist la „Le Monde” și moderatorul dezbaterii, cei doi invitați, Boris Cyrulnik și Tzvetan Todorov, au dialogat „despre capacitatea oamenilor de a rezista «barbariei» sau de a-i cădea pradă”. Dezbaterea a fost publicată mai apoi într-un volum de mici dimensiuni numit „La tentation du bien est beaucoup plus dangereuse que celle du mal” (Éditions de l’Aube, 2017), volum apărut în 2018 și în română, la Editura Spandugino, cu titlul „Ispita Binelui este mult mai periculoasă decât ispita Răului” (traducere din franceză de Doina Jela).

Deși de dimensiunile unei broșuri, volumul, prin vocile celor doi actanți, nu dezamăgește. Problema Răului este abordată de pe poziții etice, filosofice și psihologice, pe un ton moderat, cu argumente bazate pe rațiune și bun-simț. Nu sunt evitate nici aluziile la evenimentele care au bulversat Franța anilor 2015- 2016. Tzvetan Todorov și Boris Cyrulnik nu au fost invitați întâmplător de „Le Monde”. Cei doi, trebuie spus, au cunoscut foarte bine cele două fețe prin care Răul s-a manifestat în secolul XX: nazismul și comunismul.

Todorov, unul dintre reprezentanții de seamă ai structuralismului, așadar un nume cunoscut mai ales filologilor, a părăsit Bulgaria comunistă în 1963, la numai 24 de ani, când a cerut azil politic în Franța. Orientarea sa spre structuralism, adică spre partea tehnică a literaturii, care nu mizează pe ceea ce spune o operă literară, ci pe cum o spune, se explică prin încercarea de a evita schemele ideologice prin care, în Europa de Est, era filtrat ceea ce mai rămăsese din literatură în urma repetatelor epurări desfășurate sub ochii vigilenți ai cenzurii comuniste. „Tocmai această nevoie de a evita ideologia – recunoaște Todorov – se află la originea interesului meu, imediat după sosirea în Franța, pentru formaliștii ruși.” La un moment dat, se va îndepărta de structuralism, în parte din teama că operele literare vor fi înlocuite, cel puțin pe plan universitar, cu metadiscursul despre ele („Dacă aș fi învățat-o pe fiica mea doar să deosebească metafora de metonimie, ar fi putut să fie definitiv dezgustată de poezie!”, mărturisește Todorov), iar atenția sa se îndreaptă înspre etică. Literatura, crede Todorov, nu este doar discurs, ci și un mediu de vehiculare al valorilor umaniste (și umane, aș mai adăuga). Devine un critic al totalitarismelor de orice fel, dar și al societății occidentale, în fața căreia orice și oricine este diferit riscă să fie considerat „barbar”. În 2000, în volumul „Mémoire du mal, tentation du bien. Enquête sur le siècle”, Todorov afirma următoarele (ideea care se desprinde din rândurile de mai jos se păstrează și în cele spuse în dialogul din 2016): „Dorința de a eradica nedreptatea de pe suprafața pământului, sau chiar numai violările drepturilor omului, de a instaura o nouă ordine mondială din care ar fi alungate războaiele și violențele este un proiect care se întâlnește cu utopiile totalitare în tentativa lor de a face umanitatea mai bună și de a instaura paradisul pe pământ… Este posibilă rezistența la rău, fără a sucomba ispitei binelui”.

Boris Cyrulnik, născut în 1937, este un neuropsihiatru foarte cunoscut mai ales pentru conceptul de „reziliență” (de consultat, în acest sens, volumul apărut, de asemenea, la Editura Spandugino, „Reziliența. Convorbire cu Boris Cyrulnik”). Pe scurt, conceptul de „reziliență”, concept aflat, pare-se, în centrul a câtorva controverse, se referă la capacitatea ființei umane de a se reface în urma unor traume. Este vorba, altfel spus, despre capacitatea omului de a redescoperi bucuria de a trăi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, părinții săi au fost deportați și uciși într-un lagăr de concentrare nazist. Boris Cyrulnik, la numai șase ani, a fost arestat, dar a reușit să supraviețuiască terorii naziste. Iată cum descrie el însuși această experiență în dialogul din 2016: „Am regăsit după război o mătușă, care m-a luat la ea, și un unchi care intrase în Rezistență la vărsta de șaptesprezece ani. Dar în timpul războiului, eu credeam că toată familia mea a murit. Singur, lipsit de un mediu structurant, lipsit de familie, am înțeles că eram condamnat la moarte. Arestat la vârsta de șase ani jumătate de naziști, am înțeles limpede că mă arestaseră ca să mă ucidă. Aveam nevoie de eroi, fiindcă eram singur. Nu aveam o imagine care să mă ajute să mă identific, nici măcar una antinomică. Chiar și a te opune la ceva înseamnă a avea o poziție. Eu nu aveam pe nimeni, decât golul, nu știam nici măcar că sunt evreu, am aflat-o în ziua în care am fost arestat și am aflat că acest cuvânt reprezenta o condamnare la moarte…”.

În această situație, cum faci față Răului? Cum îl înfrunți? Prin diabolizarea celor care nu sunt decât instrumente ale Răului? Răspunsul lui Boris Cyrulnik la întrebările de mai sus este grăitor nu numai pentru experiența proprie, amintind și de alte reacții asemănătoare din partea celor care au cunoscut experiența lagărelor naziste, și aici mă refer, de exemplu, la Victor Frankl sau Germaine Tillion, personaj care l-a fascinat și pe Tzvetan Todorov. Răspunsul nu va fi găsit niciodată în diabolizare, ci, dimpotrivă, în umanizarea „barbarului”, în deschiderea spre celălalt, fără resentimente, fără prejudecăți (un demers dificil, dar nu imposibil, după cum o dovedesc și exemplele tocmai enumerate):

„…viața își are nebunia ei, este un roman. Când eram închis, un soldat german în uniformă neagră a venit și s-a așezat lângă mine, într-o seară. Îmi vorbea în germană și îmi arăta fotografiile unui băiețel. Și am înțeles – fără să-i cunosc limba – că semănam cu fiul lui. Omul acesta avea nevoie să vorbească despre familia și despre copilul lui, pe care nu-i mai vedea, asta-i făcea bine. Se poate spune că mi-am început cariera de psihoterapeut în acea seară! De ce a venit el să-mi vorbească? Am înțeles lucrul acesta citind-o pe Germaine Tillion, care povestește că atunci când noile gardience SS, femei, ajungeau la Ravensbrück, erau năucite de atrocitatea locului. Dar încă din a patra zi devenau tot atât de crude ca și cele vechi. Și în «conferințele» pe care le ținea seara lui Geneviève de Gaulle și lui Anise Postel-Vinay, Germaine Tillion vorbea adesea despre umanizarea gardienilor din lagăre. Ea spunea: «Ne bucuram să vedem un gardian făcându-i curte unei femei din SS, asta însemna că era și el o ființă umană». Nu voia să-i diabolizeze pe cei care o condamnaseră cândva la moarte, voia să descopere universul lor mental. Și citind-o pe Germaine Tillion, mi-am spus: «Iată, aveam de-a face cu oameni, nu cu monștri.» Fiindcă să înțelegi nu înseamnă să scuzi, ci să controlezi situația”.

Tzvetan Todorov, completându-l pe Cyrulnik, vorbește despre „maniheismul judecății”, despre acea împărțire strictă a omenilor în buni și în răi, și despre inevitabila autoincludere a noastră în categoria celor buni (de unde și ispita Binelui – eu sunt un om bun, eu am mereu dreptate, așadar am dreptul să-l distrug pe celălalt, pe „barbar”; el nu e o ființă umană, este un „barbar”, și prin urmare am dreptul să-i fac absolut tot ceea ce doresc, pentru că eu nu greșesc): „Nu există două specii de ființe umane, unii care riscă să greșească și alții, din care facem noi parte, cărora lucrul acesta nu li se va întâmpla niciodată. Pe de altă parte, dacă ne-am deschide către o compasiune universală, n-am putea trăi, ar trebui sa-i ajutăm pe toți oamenii fără adăpost, pe toți cerșetorii pe care-i întâlnim pe stradă și să împărțim cu ei tot ce avem; or, lucrul acesta nu-l facem și nu-l putem face – decât dacă suntem niște sfinți. Există un fel de echilibru care trebuie să se stabilească între protejarea sinelui și mișcarea spre celălalt. Dar a ignora existența celuilalt înseamnă a înceta să fii o ființă umană deplină”.

Cu aceste rânduri semnate de Tzvetan Todorov închei prezentarea volumului din 2017, „Ispita Binelui este mult mai periculoasă decât ispita Răului”, pentru că orice cuvânt în plus nu ar mai aduce, cred eu, nicio lămurire. În cele din urmă, cuvintele sunt doar cuvinte!

Boris Cyrulnik, Tzvetan Todorov, „Ispita Binelui este mult mai periculoasă decât ispita Răului”, traducere de Doina Jela, Editura Spandugino, București, 2018, 56 p.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu