Cartea săptămânii

Istoria deconstruită a literaturii române

„Iluziile literaturii române” de Eugen Negrici – una dintre cărţile de istorie şi critică literară remarcabile apărute la noi după ’90 – a fost recent reeditată la Editura Polirom, la aproape zece ani de la prima publicare (Cartea Românească, 2008). Am citit-o la apariţie cu pasiune (Eugen Negrici fusese şi profesorul meu la Facultatea de Litere din Bucureşti) – admirînd curajul şi luciditatea cu care cunoscutul critic şi istoric literar realiza, în paginile ei, un exerciţiu radical de demitizare, de deconstrucţie a miturilor care fundamentează cultura română, veche şi modernă. Cultura română este o cultură mică (a unei ţări cu o dificilă poziţie geo-strategică), cu multe „complexe” (pentru a-l cita pe teoreticianul Mircea Martin, autorul cărţii „G. Călinescu şi «complexele» literaturii române”), iar G. Călinescu – autorul unei flamboaiante şi hiperbolice istorii a literaturii române (altfel, de mare virtuozitate stilistică) – a hrănit, paradoxal, aceste complexe, creînd „iluziile” durabile ale unei culturi mai vechi, mai rafinate şi mai „monumentale” decât a fost vreodată cultura română, ba chiar inventînd continuităţi acolo unde golurile istorice erau evidente.

Eugen Negrici este, la rîndul său, un rafinat stilist, însă unul de mare luciditate şi lipsă de complezenţă, care opune hiperbolei călinesciene gestul net al demitizării şi demistificării – este aici, într-adevăr, o reacţie directă la mitizările culturale ale lui Călinescu, care au marcat (şi continuă, probabil, s-o facă, prin prezenţa lui la vîrful canonului nostru critic şi literar) multe generaţii în România (şi au hrănit astfel complexe la fel de durabile). Carte pasionantă şi de rară expresivitate, „Iluziile literaturii române” se citeşte nu ca o istorie a literaturii române – nu-şi propune să fie o istorie propriu-zisă (cu aparat bibliografic) – ci ca o confesiune indirectă, implicită, a unui intelectual care a traversat anii pustiitori ai comunismului şi ale cărui iluzii proprii, investiţii enorme pe teritoriul literaturii, s-au văzut spulberate, una după alta, în acea epocă şi, foarte probabil, şi în anii de după Revoluţie.

E vorba de o carte de atitudine, cu o miză foarte importantă, care sacrifică academismul în favoarea elocvenţei. O deconstrucţie radicală, de pe poziţii competente, nelipsită totuşi de nuanţe, care încearcă să circumscrie analizei şi un cadru teoretic (v. introducerea despre accepţiile mitului la care face apel, despre mitogeneză etc.), dar care, în esenţă, mizează pe „somarea” spiritului critic. Radicalizarea lui purificatoare nu s-a produs, din păcate, imediat după Revoluţie şi nici mai tîrziu, aşa încît Eugen Negrici îşi asumă el însuşi, în 2008 (destul de tîrziu deja), acest gest iconoclast. Astăzi, în 2017, am putea spune că gestul lui demitizator şi iconoclast a rămas în continuare unul rar în spaţiul cultural autohton şi – chiar dacă a produs reacţii atunci – nu ştiu cît de mult a schimbat percepţia globală asupra istoriei literare româneşti. Reeditarea acestei cărţi e, cu atît mai mult, importantă, oportună, ba chiar „igienică” pentru spiritul tinerelor generaţii.

Demersul lui Negrici trimite la cel practicat de Eugen Ionescu în faimosul său Nu (citat în carte), dar se revendică în mod esenţial de la E. Lovinescu, văzut ca un „model de gîndire”. De la Lovinescu invocă „rezistenţa faţă de nou a fondului nostru etno-psihic”, adăugînd că această rezistenţă se manifestă discontinuu: „Felul cum a evoluat literatura română demonstrează, însă, faptul că «fondul etno-psihic» se manifestă discontinuu, prin impulsuri compensatorii şi prin brusca activare a miturilor sub înrîurirea unor stări de conştiinţă specifice”.

Or, literatura română însăşi – este una din tezele principale ale cărţii – a înregistrat o evoluţie permanent discontinuă, ruptă, sinuoasă, tragică, în ciuda criticii literare, care a arătat contrariul, sedusă fiind de mituri, ideologii, „factori externi”: „În loc să creăm un instrument nou, adaptat unei literaturi interesante tocmai prin netipicitate, ne-am grăbit şi ne-am străduit să-i inventăm acesteia o procesualitate artistică fără sincope, pe potriva schemelor perceptive şi a dialecticii evolutive a celor patru-cinci istorii literare europene familiare elitei intelectuale autohtone”.

În mod special „literatura română sub comunism” (căreia criticul şi istoricul literar i-a dedicat o excelentă carte, cu titlu omonim) – punctul nevralgic, perioada la care Negrici revine obsesiv, cvasibiografic, în argumentaţia sa – nu are cum să ilustreze o etapă „organică” în evoluţia literaturii, ci din contră o anomalie ce trebuie tratată ca atare. Istoria literară vizată de Negrici este, evident, aceea a lui Călinescu, „cel mai persuasiv dintre regizorii literaturii române” – şi posteritatea ei –, loc al unor mistificări cu o lungă carieră în critica şi mentalul românesc: începînd cu inventarea celor patru mituri fondatoare ale literaturii române, care asigură iluzia nobleţei, vechimii, respectabilităţii, continuînd cu descrierea confuză a unor concepte precum „balcanism”, „literatură feminină” etc. şi sfîrşind cu paginile dedicate unui concept atît de compromis astăzi, „specificul naţional” (în cadrul căruia sintagmele de genul „puritatea sîngelui” ne fac şi astăzi să frisonăm). În ce priveşte „literatura feminină”, E. Negrici îl taxează inclusiv pe Lovinescu, „promotorul modernităţii”, învinuit de „o suficienţă de tip macho, o lipsă de sensibilitate, o simpatie malonestă, indulgentă şi uneori o abia reţinută mefienţă faţă de produsele doamnelor literaturii române”.

Negrici atacă – cu arme redutabile (fiindcă e un specialist) – şi teritoriul literaturii vechi: se războieşte cu toţi cercetătorii literaturii vechi (Al. Duţu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Dan Horia Mazilu) care supralicitează cele trei secole de urme precare ale unei literaturi incipiente în spaţiul românesc, „înmulţind artificial” numărul de curente literare ce şi-ar fi găsit ilustrarea inclusiv la noi: Umanismul, Renaşterea, Barocul. Criticul continuă cu atacul Preromantismului şi Romantismului, la fel de puţin adecvate, consideră el, pentru discutarea începuturilor reale ale literaturii române, în debut de secol XIX, cînd problema esenţială e dată, înainte de toate, de „dificultatea de a produce literatură”. Începuturile noastre literare (de care putem vorbi practic abia în secolul XIX) sînt eclectice, amestec de „clasicism, realism empiric şi romantism insular”. Nu există opoziţii ori succesiuni veritabile între curentele literare, aşa cum nu există „generaţii de creaţie” decît foarte rar, în scurtele perioade de continuitate estetică, romantismul se prelungeşte pînă la Eminescu şi Macedonski (doi reprezentanţi puternici) şi „prin sămănătorişti, pînă la apariţia primilor premoderni”, recte „simboliştii, Arghezi, Blaga” şi „cei mai mulţi poeţi interbelici”.

Criticul are, şi el, parti-pris-urile lui (de generaţie), afirmaţiile sale discutabile. E forţat spus că Blaga, Arghezi, Barbu scriu „poezie premodernă” şi că „neomodernismul” poeţilor generaţiei ’60 reprezintă adevăratul modernism. Tot cum forţat (şi partinic) e să spui şi că „marile construcţii ficţionale” ale romancierilor generaţiei ’70 au fost umbrite şi înăbuşite de generaţia ’80, promotoare a unui postmodernism inconsistent conceptual.

Inegalabile (şi discret biografice) sînt, în schimb, paginile despre literatura deceniilor de comunism, împărţite în cele trei etape: stalinismul integral, liberalizarea strategică din anii ’60 şi „minirevoluţia” culturală ceauşistă, revenind la cenzura drastică. Nemiloasă este şi analiza modului în care anumiţi scriitori interbelici de prestigiu, ca şi alţii mai tineri, sînt recuperaţi de comunism ca „substitute ale autorităţii paterne” – începînd cu Arghezi, continuînd cu Philippide, Bogza, Paler. La fel rediscutarea cazului Eminescu, a polarizării vieţii literare sub ceauşism, cu cele două tabere din jurul lui Marin Preda, respectiv al lui Eugen Barbu (scriitor căruia îi recunoaşte, însă, valoarea literară), a „larilor recuperaţi” de regim, figuri „readuse în cetate” şi zeificate: Blaga, Voiculescu, Eliade, pe care E. Negrici nu ezită să-i deconstruiască, în egală măsură.

Eseu pasionant şi polemic – care invită la replică, la reacţie –, cartea lui Eugen Negrici propune un necesar discurs demitizant şi demistificator – un discurs critic lucid şi intransigent, asumat personal, în care dezabuzarea ori tristeţea tăioasă sînt contrabalansate de umor sau de plăcerea (amuzată a) deconstrucţiei. În aceste vremuri tulburi de recrudescenţă a naţionalismelor şi a extremei drepte, un asemenea discurs devine de-a dreptul igienic.

 

Eugen Negrici, „Iluziile literaturii române”, ediţia a II-a, Editura Polirom, Colecţia „Plural”, Bucureşti, 2017, 296 p. 

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu