Atelier Literatura la feminin

Istorii orale (IX)

Cu ochii-n lumină

– Alaltăseară am înțeles ce spune, acum, nu… Le-am zis, mă, aprindeți-i niște lumânări, să nu mai stăm, dracului, să ducem și cocoși la biserică trei ani la rând!
– Nu mai vorbește?
– Nu mai vorbește. Stă cu mâna dreaptă sub cap, pe spate și mai spune câte ceva.
– Mai înțelegi… da’ nu prea mai înțelegi.
– Trebuie să cumpărăm niștea candele d-alea…
– Cine, dracu’, să ducă cocoș dacă mi-i mănâncă dihoru’, de unde să duc cocoș?
– Cumperi cocoș alb, numai alb primește popa.
– Da, da, mi-e că… mhî, mhă… duc dihoru’ la biserică să-i mănânce p-ăia din altar… A murit bărbatu’ lu’ Gina, accident dă muncă… a suportat înmormântarea firma. Zece milioane i-a cerut. Gina, părinte, am știut io că moare tânăr? De unde să-ți dau zece milioane? Dacă nu vrei să te jecmănesc pe tine, trimite firma la mine…
– Chiar așa?! Așa… fără rușine?
– Înmărmurită a rămas. La înmormântare am dus coroana cu unu’ Mircea, doi popi când i-a cântat în casă, pă drum, un popă, în poarta bisericii, alt popă, zic, bă Mirceo, câți popi avem, bre, cu noi, trei sau patru, că acasă era doi, pe drum, unu și, uite, a mai apărut unu în poarta bisericii. Nu e, bre, e tot ăla de-acasă, da’ a ajuns cu mașina la biserică. Cântă acasă, se suie în mașină până la biserică, cântă la biserică, se suie în mașină până la cimitir, pi, futu-ți agheazma ta de popă, pă ce vrei tu zece milioane, că te plimbi cu mașina și-ți trebuie de motorină?! Păi dacă trebuie să te plimbi după mort, te plimbi!
– Până la urmă a plătit firma?
– Nu, s-a dus cumnata lu’ Gina cu șase milioane, părinte, atâta s-a strâns, dacă nu vrei, nu ți-i dau nici p-ăștia. I-a luat, da’ i-a dat chitanță pentru două. Io, dacă moare mama, nu-i dau decât unu. Să vedem dacă are curaj să zică ceva. Nașa Leana mi-a zis să fac o candelă d-aia, cu ulei…
– Da, da’ n-avem fitil.
– Îți dau io, fată, ață… dă bumbac.
– Ai?
– Dîî, am, nu mi-am făcut maiou din ea?! O faci în trei, în patru și-o sucești așa…
– Nu merge sucită, trebuie împletită.
– De ce, mă, împletită, ce-ai?
– Pentru că nu trage sucită, trebuie împletită, arde doar sus!
– Mai bine dă, dracu’, o sută de lei și ia o lumânare mare de la Dana, și i-o aprinzi mereu… E la borcan.
– Iete, una, două, stau să-i aprinz lumânarea! Mai bine îi pun lumânarea de la botez.
– Io lu’ mama i-am luat lumânare d-aia… dăcât dă drumu’ la linguriță…
– Nu, bre, aia e electronică, nu merge…
– Nu e la curent, mă, e d-aia pă led, optzeci de mii am dat pe ea!
– Pi tot aia e…
– A, deci nu e cu flacără… Vorbești serios?!
– Flacără trebuie.
– Păi da, ce fel de lumânare e aia fără flacără? Fără ceară, fără miros. Crezi că e valabilă?
– Nu e, fată, la noi, du-te și-ntreabă-l pe popă! E valabilă la Ploiești, e valabilă la București, da’ nu la noi.
– Cum să aprinzi la căpătâiul unui muribund o lumânare cu led? Ha, ha… V-ați tâmpit de tot. O bagi în priză și-aștepți!
– Ei, uite-așa, s-aprinde și aia… Și veioza… Și veioză dacă ai, zice că ai lumină.
– A, bun, tot mă gândeam io să țin o lanternă aprinsă în geantă când plec d-acasă… Nu se știe niciodată când dai de necaz.
– Eee… Se schimbă timpurile, ce știi mata? Îl știi pe Titi al lu’ nea Gheorghe?
– Da, cum să nu! N-am copilărit împreună? E drept, nu l-am mai văzut de vreo cincizeci de ani, da’ nu l-am uitat. Mergeam, când se coceau caisele, la Maia. Cu el, cu Nelu, cu Vili, cu Costică… Treceam gârla noaptea. Mă lua câte unu’ în cârcă, mi-era frică, nu știam să înot. Am auzit c-a murit anul trecut.
– Da, săracu’, a murit.
– A fost bolnav?
– N-a fost bolnav, da’ l-a părăsit și nevasta, și copiii.
– Cum așa?! Era un băiat frumos și bun, așa îl știu.
– Ee, dădică, cine dracu’ are nevoie de un băiat frumos și bun?! Altceva trebuie…
– Un cioc bun, mhî, mhă…, hă, hă… și multe parale.
– Să-nțeleg că n-avea nici una, nici alta.
– Înțelegi bine, hî, hî…
– Se ducea o vecină să-i mai ducă de mâncare. În ziua aia a ciocănit la ușă, da’ nu i-a răspuns nimeni. Se auzea muzică populară și-a intrat, nu era încuiat, credea că s-o fi îmbătat, că mai bea așa singur, ce să facă? Ca omu’… Televizoru’ aprins, și el mort, în pat. Era pe Etno, dat tare.
– Băi, să știi c-a murit cu ochii în fusta la alea de la taraf. D-aia a fost luminat, mhî, mhă, hă, hă… A scăpat vecina de dat cocoși!
– Păi da, preotu’ d-acolo, din parohia lui, mai domn dăcât al nostru… A zis c-a murit cu lumină.

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu