Atelier

Johannes Trithemius, Sfântul Ciprian și mitul faustic

Johannes Trithemius este unul dintre marii erudiți ai ocultismului din secolul al XVI-lea, „un fel de Sir James Frazer” al acelei perioade, cum îl numește I.P. Culianu. Cunoscut ca autor al lucrării „Steganographia”lucrare inclusă în 1609 în „Index librorum prohibitorum”, Trithemius a fost un inițiat în cele oculte, pe care, oficial, mai mult sau mai puțin zelos, le-a combătut. A avut, altfel spus, o atitudine duplicitară față de ocultism. La numai 21 de ani devine stareț al mănăstirii benedictine de la Sponheim, unde a strâns un număr impresionant de manuscrise, creând astfel una dintre cele mai mari biblioteci de la începutul secolului al XVI-lea. În 1505, la plecarea sa din mănăstire, biblioteca avea în jur de două mii de volume, iar peste numai câțiva ani, Sponheim va deveni un loc de pelerinaj obligatoriu pentru umaniștii din Germania. Iată cum o descrie însuși Trithemius: „În toată Germania n-am văzut să existe o Bibliotecă atât de rară și de uimitoare – chiar dacă am văzut mai multe – în care să fie o cantitate atât de mare de cărți, deloc vulgare și obișnuite, ci rare, ezoterice, secrete, surprinzătoare și așa cum în altă parte cu greu s-ar putea găsi”. Ce volume conținea o astfel de bibliotecă atât de apreciată? Se bănuiește că multe dintre tomurile acesteia ar fi fost, de fapt, lucrări de ocultism. Catalogul bibliotecii s-a pierdut, iar cărțile vândute sau distruse imediat după moartea lui Trithemius, așa că nu se poate decât specula pe marginea titlurilor.

I.P. Culianu, în volumul „Eros și magie în Renaștere. 1484”, propune, pornind de la lucrarea „Antipalus” (1508) a lui Trithemius, câteva nume de lucrări, frecventate, se pare, de ocultiștii secolelor XV-XVI. De curiozitate, să vedem care ar fi aceste volume:

  • „Claviculae Salomonis”;
  • „Cartea Oficiilor”;
  • „Picatrix”;
  • „Sepher Raziel”;
  • „Cartea lui Hermes”;
  • „Cartea neprihănirii lui Dumnezeu”;
  • „Cartea despre Perfecțiunea lui Saturn”;
  • o carte de demonomagie atribuită Sfântului Ciprian;
  • „Arta calculatorie a lui Virgiliu”;
  • „Cartea lui Simon Magul”;
  • un tratat de necromanție atribuit lui Rupert din Lombardia;
  • „Floarea florilor”;
  • „Almadel”(carte atribuită lui Solomon);
  • „Cartea lui Enoch”;
  • „Cele patru inele ale lui Solomon”;
  • „Oglinda lui Iosif”;
  • „Oglinda lui Alexandru cel Mare”;
  • „Cartea tainelor lui Hermes din Spania”;
  • „Elucidarum”de Pietru d’Abanio;
  • „Secretul filosofilor”;
  • cartea „Lamene” a lui Solomon;
  • „Despre compunerea numelor și a semnelor spiritelor rele”;
  • „Rubeus”un tratat demonomagic;
  • „Despre funcția spiritelor”,lucrare atribuită lui Solomon;
  • „Legăturile spiritelor”;
  • „Pentacula Salomonis”;
  • mai multe lucrări atribuite lui Tozgrec, discipol al lui Solomon (I.P. Culianu a scris o proză în mai multe variante despre acest personaj – v. „Tozgrec”, Polirom, Iași, 2010);
  • „De radiis physicis”de al-Kindî;
  • „Speculum Joseph”de Michael Scott;

Printre manuscrisele adunate cu râvnă de către abatele Johannes Trithemius în biblioteca mănăstirii benedictine de la Sponheim se afla, pare-se, și o carte de demonomagie atribuită Sfântului Ciprian. De numele acestui sfânt, care a fost, în fapt, un puternic vrăjitor, un magician, se leagă și povestea doctorului Faust. Există două variante ale legendei Sfântului Ciprian.

În prima, o variantă grecească, nobilul Aglaidas se îndrăgostește de Justina, o tânără creștină. Justina respinge avansurile nobilului, care, dornic să fie acceptat, apelează la vrăjitorul Ciprian. Demonul invocat de Ciprian eșuează în tentativa sa de a o corupe pe Justina prin asmuțirea împotriva acesteia a unor fantasme senzuale. Văzând că puterea lui Christos, Cel care a apărat-o pe tânără în tot timpul acestui asalt magic, este mai mare decât puterea spiritelor, Ciprian se convertește la creștinism, devenind apoi episcop.

În a doua variantă, însuși Ciprian este îndrăgostit de Justina și încearcă să o câștige prin intervenția unui demon. Ca și în prima variantă, demonul se dovedește neputincios în străduințele sale, iar Ciprian va fi ars pe rug împreună cu femeia de care se îndrăgostise. În „Eros și magie în Renaștere. 1484”, I. P. Culianu, oarecum speculând, este de părere că, în piesele de teatru din secolul al XVII-lea, Ciprian nu este un simbol al Antichității păgâne învinse de creștinism, ci unul al Renașterii învinse de Reformă. Avem în legenda sfântului Ciprian, iată, un motiv caracteristic și poveștii despre Faust: magicianul care recurge la pactul cu diavolul pentru a obține favorurile unei tinere. Motivul pare a transmite un avertisment destul de clar: Crede în Dumnezeu și ferește-te de cercetarea naturii. De asemenea, convertirea lui Ciprian ar putea fi interpretată și într-un registru pragmatic: magul slujește zeului mai puternic. În orice caz, omul Renașterii – magicianul, vrăjitorul, magul – era nu numai îndemnat, ci obligat să abandoneze căile eretice ale ocultismului. Cu alte cuvinte, era silit să renunțe la manipularea fantasmelor, fantasme oricum insignifiante în fața puterii lui Dumnezeu. Cam acesta era mesajul, promovat cu râvnă atât de Reformă, cât și de catolicism, prin care omul renascentist era amenințat cu damnarea veșnică.

Referitor la aspectul persuasiv al celor două legende, I.P. Culianu remarcă, pe bună dreptate, în eseul său din 1987, „Dr. Faust, mare sodomit și necromant. Reflecții asupra mitului”, că mitul faustic este un produs al propagandei evanghelice: „Cartea populară despre Faust din 1587, care este prima versiune a legendei, nefiind deloc un Volksbuch, ci, dimpotrivă, creația unui compilator evanghelic vulgar dar învățat, a fost croită cu meșteșug, producând o expresie perfectă a teologiei evanghelice ortodoxe de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Înainte de a discuta sursele poveștii și stereotipul personajului magicianului, să subliniem acest aspect de obicei trecut cu vederea al mitului faustic: el a fost inițial un produs tipic al propagandei evanghelice. În personajul principal sunt reunite trăsăturile filozofului renascentist. El este condamnat deoarece împinge curiozitatea științifică dincolo de limitele necesității imediate, o tendință blamată la fiecare pas de către autorul moralizator…”.

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu