Cartea săptămânii

Josquin, un personaj trubaduresc şi picaresc

Cătălin Pavel (n. 1976), arheolog de formaţie, e un tânăr scriitor ajuns deja la al patrulea roman: debutat cu poezie în 2013, a publicat apoi romanele „Aproape a şaptea parte din lume” (Humanitas, 2010, tradus în 2017 în franceză), „Nicio clipă Portasar” (Cartea Românească, 2015) şi „Trecerea” (Cartea Românească, 2016). Cel mai recent roman al său – pe care vi-l propun drept cartea săptămânii – este „Chihlimbar” (Polirom, 2017).

„Chihlimbar” e un roman magic, fantezist şi livresc, scris cu mult talent, cu minuţie şi atenţie la limbaj (din care se „hrăneşte” şi practic se autogenerează ca o broderie sofisticată) – un tip de roman care nu se scrie foarte des în epoca noastră, a vitezei şi a lipsei de răbdare. Ar fi două piste de lectură a romanului – din punctul meu de vedere: cea dintâi, sugerată şi de prezentarea de pe coperta a patra: „o variantă europeană a celor 1.001 de nopţi” (cu specificarea că chiar există recent descoperitul manuscris european al celor 101 de nopţi – pe modelul celor 1.001 de nopţi!), iar cea de-a doua, care mi s-a impus de la primele pagini ale cărţii: anume tipul de roman fantezist, de atmosferă, cu punct de plecare istoric, à la Ştefan Agopian.

Protagonistul romanului – care adună o serie nesfârşită de întâmplări magice, fără cauzalitate sau desfăşurare logică, fără consecvenţă, dacă nu una pur lingvistic-discursivă („acest adaos de întâmplări fără sens” al vieţii – cum spune Magde, fiica protagonistului – dar în care oamenii se recunosc unii pe alţii, de fiecare dată!) – este muzicianul renascentist franco-flamand Josquin des Prez, căruia i se construieşte ficţional o întreagă biografie balcanică (personajul ajunge până în… Dobrogea, ba chiar un ţigan lăutar pe care-l întâlneşte la un moment dat se numeşte… Dimitrie Cantemir). După îndelungi rătăciri, ba chiar şi o arestare (în calitatea lui de străin, care a… furat flori pentru iubită din grădina primarului), Josquin îşi regăseşte – după douăzeci de ani – iubita, pe Ilona, iar după alţi douăzeci de ani – propria-i fată, pe Magde (fiica Ilonei). Personajul e nu numai un „străin”, dar şi un nomad, un personaj picaresc şi, nu în ultimul rând, trubaduresc (Josquin este, în carte, un adevărat trubadur, care cântă l’amour courtois).

Iată o mostră de text, ce surprinde arestarea lui Josquin şi aruncarea lui în temniţă – o secvenţă incantatorie, de mare virtuozitate stilistică, aşa cum este, de fapt, întregul roman: „Aşa fu Josquin arestat în imensitatea lumii. Un alt poştalion îi depăşi printr-o sforţare demnă. Praful de pe drum era cald şi cerul era deschis luminii în care păsările se tolăneau ca nişte bărcuţe, gândi Josquin, se pare. Un grup de pescari strigă la ei bă unde îl duceţi pe omu-ăla, pe cântăreţ, bă turcilor, cât o să vă mai rabde ţara asta, lăsaţi omul că e străin de locu-ăsta, n-a ştiut, apoi plecară liniştiţi acasă. Mai departe, un băiat şi un câine zâmbeau pe malul străzii, şi Josquin se opri şi făcu ca măgarul; copilul se-agită fericit şi câinele dădu din coadă. Muzicantul le lăsă ghitara să aibă grijă de ea, şi băiatul era mulţumit că Josquin se duce undeva, deoarece credea probabil că se duce la rege cu escortă şi e legat pentru că aşa e portul lui. Îi făcu semn cu mâna şi degetele lui atraseră raza soarelui. După care tătarii îl îmbrânciră pe nişte scări şi trântiră după el o uşă capitonată, ca să nu iasă frigul”.

 

Cum se poate vedea şi în acest pasaj, naratorul se joacă cu diverse registre ale limbii şi perspective distincte – e un narator postmodern, ironic şi ludic, care inserează deseori în text limbajul contemporan (v. „o uşă capitonată”) şi aluziile la prezent. De altfel, de pe la jumătatea cărţii, melancolia trubadurescă face loc în mod vizibil efectelor umoristice şi parodice, la care contribuie din plin contrastul dintre limbajul/imaginea de epocă şi inserturile postmoderne. Chiar şi amorul curtenesc se „colorează” aventuros, umoristic, Josquin – care le părăseşte şi apoi le regăseşte pe Ilona şi Magde – împrumutând şi ceva din Don Juan. Punctul culminant al romanului este turnirul de povestiri despre Dumnezeu dinspre final, de la nunta tâlharului Akiba (prietenul lui Josquin, pe care-l întâlneşte în temniţă) cu… fata şefului poliţiei. Povestirile cu pricina sunt splendide, iar alegerea taberei câştigătoare (a miresei vs a mirelui) printr-o bătaie finală e, la rândul său, plină de umor.

Nu lipseşte din carte notaţia autoreferenţială, aluzia la textul care se scrie şi la personajele de hârtie care-l însufleţesc. Josquin însuşi e o veritabilă figură textuală, o amplă metaforă pentru mari teme ale literaturii: iubire (erotism şi iubire paternă) şi moarte, melancolie, singurătate, contemplaţie, sens al vieţii, memorie culturală. Protagonistul e un soi de „nod” al diverselor „reţele” culturale, medievale şi renascentiste, dar şi moderne. „Chihlimbar” e, în acest sens, un palimpsest, încărcat de referinţe culturale şi citate livreşti (muzică şi poezie trubadurescă, amour courtois, întemeierea unui oraş, traversare de medii picarescă, Don Juan, Europa balcanică medievală, Dimitrie Cantemir, Imperiul Otoman etc.). Ieşirea finală din scenă a lui Josquin (o aluzie la moarte) trimite cu gândul la ieşirea din scenă a crailor mateini… Cătălin Pavel se situează, în fond, şi într-o descendenţă mateină, apropiindu-se, în contemporaneitate, de un Ştefan Agopian, sau, de ce nu?, de Diana Adamek (din „Adio, Margot”) ori de Paul Ţanicui (din „Quimera”).

Însăşi metafora titlului, „chihlimbar”, trimite la bijuteria preţioasă, la viaţa prinsă în artificial, la accidentul imortalizat, eternizat, la cristalizarea în imagine, în efigie – este, desigur, o metaforă a literaturii înseşi, imortalizare a vieţii şi a experienţei umane în textul literar, în limbaj. Roman de virtuozitate stilistică, roman livresc şi autoreferenţial, „Chihlimbar” de Cătălin Pavel seduce prin magia frazei, prin umor, dar mai ales prin imaginile sale în ralenti, sustrase curgerii timpului.

 

Cătălin Pavel, „Chihlimbar”, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2017, 270 p.

Ilustraţie din Codex Manesse, Der Schenk von Limburg (cca 1300-1340)

Recomandare Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

1 comentariu

  • Il cunosc pe Cătălin Pavel din articolele sale mereu captivante prin subiectele abordate, pe care le publică în Dilema. Romanul său promite o lectură agreabilă și instructivă.

Scrie un comentariu