Cărți pentru copii fără limită de vârstă

„Jurnalul secret al lui Adrian Mole” de Sue Townsend

 

„… cred că mă transform într-un intelectual. Probabil din cauză că am atâtea pe cap.” (Adrian Mole) 

Deși în librării așteaptă cuminte în secțiunea de cărți pentru copii și tineri, „Jurnalul secret al lui Adrian Mole” are doar o legatură exterioară cu încadrarea lui acolo – vârsta naratorului.

Cartea prezintă, în cheie comică, tribulațiile zilnice ale eroului omonim, un adolescent de aproape 14 ani din Anglia lui Margaret Thatcher, care se confruntă cu provocările obișnuite ale vârstei – parinți insensibili și nevrotici, profesori neînțelegători, bătăușul școlii a cărui țintă devine și de care îl salvează bunica (!), prima dragoste neîmpărtășită. Nimic neobișnuit în aventurile lui Adrian, nimic senzațional în întâmplările pe care le notează în jurnalul păzit cu sfințenie de ochi indiscreți. Cu toate acestea, lumea lui Adrian este mai surprinzătoare și, pe alocuri, mai palpitantă decat romanele cu dragoni, eroi mitologici sau spioni. Și asta se datorează în primul rând felului în care Adrian notează ceea ce i se întâmplă, cu un amestec de candoare copilarească și cinism harșâit de bătrân. Tocmai din acest amestec se naște comicul tandru al cărții, simpatia pe care o trezește personajul, care molipsește întreg universul său (mic, de altfel) și se revarsă din paginile cărții asupra întâmplărilor, fie ele importante sau triviale, din viața cititorului.

Dar să detaliem: Adrian Mole trăiește într-un cartier muncitoresc alături de părinții săi, aflați în pragul unui divorț. Amândoi ignoră cu nonșalanță nevoile (atât materiale, cât și emoționale) ale copilului lor, fiind ocupați cu propriile lor probleme – mama, cu descoperirea recentă a emancipării feministe (motiv pentru care își ia un amant, ilarul și libidinosul domn Lucas, zis și Păpușel); tatăl, cu dificultatea de a-și păstra slujba și apoi de a-și găsi una nouă (stresat de statutul de șomer într-o economie instabilă, tatăl lui Adrian face și el ce poate – doarme mult, fumează și bea și mai mult, se ceartă cu vecinii și cheltuiește fără cap ajutorul de șomaj). Adrian vede clar neajunsurile părinților săi, și la fel de clar înțelege că nu poate conta pe sprijinul lor – ca atunci când compune una din poeziile presărate prin jurnal – „Robinetul”. De fapt, scrie Adrian, poezia „nu e despre un robinet, e foarte profundă, despre viață și treburi de-astea”:

„Robinetul picură și nu pot să dorm,
Până dimineață o să se fac-un lac enorm,
Dacă nu ștergem apa covorul se va strica
Și tata va trebui să se spetească cu munca,
Ar putea s-o mierlească de atâta muncit,
Tată, pune-o garnitură, nu fi tâmpit!”.

Adrian îi arată poezia mamei, și atunci când ea râde (are aceeași reacție ca cititorul), trage concluzia: „Nu e foarte inteligentă. (…) Nu e ca mamele de la televizor”.

Unul dintre cele mai savuroase personaje ale cărții este Bert Baxter, pensionarul octogenar de care are grijă Adrian și cu care se împrietenește. Lui Bert îi plac țigările și sfecla roșie, vorbește fluent Hindi și are un ciobănesc german – Sabre – a cărui ocupație preferată este scoaterea oamenilor din minți. Adrian surprinde laconic esența prieteniei lor (și cumva a oricărei prietenii) într-o poezie pe care i-o dedică lui Bert când acesta este forțat să se mute într-un azil de bătrâni:

„N-avem nimic în comun,
Eu am paisprezece ani și jumătate,
Tu ai optzeci și nouă.
Tu miroși urât, eu nu.
De ce suntem prieteni
E un mister”.

Adrian scrie cu ochi critic despre ce i se întâmplă și acceptă cu seninătate situațiile nefericite prin care trece. De alfel, nici nu prea are de ales, una dintre replicile lui frecvente este: „Ăsta mi-e norocul!”. Asta nu înseamnă că și-a pierdut încrederea (niciodată nu îi lipsește, mai ales încrederea în sine), ci că a învățat să se aștepte întotdeauna la ce este mai rău. Felul în care judecă nefericirea sa din prezent și presupusele ei efecte viitoare, folosind un raționament impecabil, dar bazat pe premise false, stârnește hohote de râs, dar și compasiune din partea cititorului. Nu toate necazurile îi amenință în mod real viața, dar toate sunt majore și pot avea efecte devastatoare, pentru că i se întâmplă lui, lui Adrian. Această exagerare, permisă de narațiunea la persoana I, îl ajută pe cititor să se identifice cu ușurință cu personajul, să îi pese de lumea lui și să îi „facă galerie”.

Așa descrie Adrian momentul în care mama lui decide să se angajeze:

„Mama își caută de lucru!

Sunt șanse să ajung un delincvent care umblă pe străzi și toate alea. Și ce-o să mă fac în vacanțe? Probabil o să stau prin spălătorii toata ziua ca să mă-ncălzesc. O să fiu un copil cu cheia atârnată de gât. Și de câine cine o să aibă grijă? Și ce-o să mănânc toată ziua? O să mănânc numai chipsuri și dulciuri, până o să-mi distrug pielea și o să-mi cadă dinții. Cred că mama e foarte egoistă. Oricum nu o să facă față. Nu e foarte inteligentă și bea prea mult de Crăciun”.

După cum spuneam mai sus, Adrian nu are parte de îndrumare din partea adulților din viața sa, însă asta nu-l oprește să-și formeze opinii despre lumea în care trăiește, să exploreze pe cont propriu și mai ales să citească. Pe parcursul cărții, Adrian devine un cititor avid, pornind de la revelația pe care o are la început despre sine însuși – că este un intelectual:

„Acum știu că sunt un intelectual. (…) Totul se leagă. Famile anapoda, mâncare proastă, faptul că nu-mi place punkul. Cred că o sa-mi fac abonament la bibliotecă și o să văd ce se-ntâmplă. Păcat că nu mai sunt și alți intelectuali pe-aici”.

Dacă prin intelectual înțelegem o persoană care gândește cu propriul cap, Adrian poate fi numit așa. Însă, în carte, creațiile lui literare cel puțin îndoielnice și afectate (pe care ține cu tot dinadinsul să le audă citite la BBC), și o supraevaluare a culturii sale literare fac ca atributul „intelectual” să aibă o conotație peiorativă – Adrian crede despre sine că este un geniu literar neînțeles, dar nu în cazurile în care chiar este unul (de exemplu, ca atunci când scrie în jurnal). La o privire mai atentă, afinitatea sa pentru literatură este în același timp refugiu și modalitate de a se distanța de mediul în care trăiește; Adrian folosește frecvent statutul social al familiei sale ca explicație pentru numeroasele lui neajunsuri (e vina părinților care nu i-au oferit o educație mai bună), dar tot acest statut îi întărește încrederea în sine (este el sărac, dar mai grozav decât cei care au plecat cu șanse mai bune în viață).

„Am avut o discuție lungă cu domnul Dock. I-am explicat că provin dintr-o familie monoparentală și că tatăl meu e șomer și foarte arţăgos. Domnul Dock a zis că nu-i pasă și că pot să fiu progenitura unei mame negre, lesbiene, cu un singur picior și a unui tată arab, lepros, pitic și cocoșat, atâta timp cât eseurile sunt clare, inteligente și neafectate. Cam asta-i treaba cu arta de a fi dascăl!”

Autoarea cărții, Sue Townsend, a recunoscut într-un interviu că personajul este un alter-ego al său – asemenea lui Adrian, s-a născut într-o familie cu posibilități modeste, a fost toată viața o autodidactă și și-a dorit să fie scriitoare încă din copilărie. Mai mult, împarte cu personajul ei preferat ziua de naștere și multe dintre punctele de vedere exprimate de acesta în carte îi aparțin. Sue Townsend crede că există o mulţime de Adrian Mole și în zilele noastre, cei care privesc lucid și cu umor, de pe margine, absurditățile lumii[1].

Nimic mai potrivit în încheiere decât una din glumele involuntare ale lui Adrian Mole:

„Școală. Prima zi din trimestru. Multe teme pentru examenele avansate. N-o să fac față. Sunt eu intelectual, dar nu sunt foarte deștept”.

 

[1] „Q&A with Sue”, în „The Secret Diary and Growing Pains of Adrian Mole Aged 13 ¾”, Penguin Books, 2017.

 

Sue Townsend, „Jurnalul secret al lui Adrian Mole”, traducere și note de Florentina Hojbotă, Editura Art,  Bucureşti, 2016

Despre autor

Monica Șerban

Monica Șerban

Monica Șerban a absolvit Facultatea de Litere a Universității București. Vorbește mereu despre cărți, acum și-a făcut curaj să și scrie.

Scrie un comentariu