Cronici

La marginea lumii cineva te ţine de mână

Scris din perspectiva unei fetiţe de 13 ani, cel de-al doilea roman al Dumitriţei Stoica, „La marginea lumii”,  recuperează inocenţa unei vârste şi, implicit, a unei lumi întregi: un sat de câmpie din România anilor ’70, în care părinţii muncesc fie la „ceape”, fie, făcând naveta, undeva în oraş, profesorii vin cu trenul şi merg cu elevii în „practica” de la începutul toamnei, la câmp, copiii se joacă pe malul apei sau pe „stradă”, oamenii îşi văd de necazurile şi de treburile lor zilnice, încercând, cu toţii, să supravieţuiască, fără să pară că mai aşteaptă ceva surprinzător de la viaţă. Fetiţa-narator este un alter-ego al autoarei: Vasile I. Dumitra, un copil inteligent, cu o anumită detaşare de lucruri şi chiar de oameni, inclusiv de părinţi, împrumută cărţi de la bibliotecă şi citeşte mult, peste nivelul vârstei – Gogol, Dante –, începe să scrie într-un caiet acest jurnal, din septembrie până în martie, aproape un an şcolar.

În centrul vieţii ei se află prietena Daria şi şcoala cu toate momentele şi figurile ei. Daria nu are alţi prieteni, locuieşte într-o colibă la marginea bălţii, lipseşte de la şcoală, nu învaţă, are în grijă un măgar, suportă violenţa tatălui. Împreună, cele două inventează un joc, al cărui nume dă titlul cărţii: „M-a tras după ea prin bălării într-un loc aproape de râu şi mi-a zis să o ţin de mână, apoi s-a aşezat chiar pe marginea malului nisipos, într-un picior, şi pe celălalt l-a întins deasupra apei şi a închis ochii. Mi-a zis să-i închid şi eu, e o întrecere şi câştigă cine stă cel mai mult cu ochii închişi. Stăteam cu ochii închişi şi parcă era mai multă linişte decât înainte, auzeam apa cum clipoceşte câteodată, foşnetul ierburilor, al arbuştilor şi al insectelor din jur, câte-un orăcăit de broască sau voci depărtate de oameni. Avea mâna caldă şi mă ţinea strâns, n-aş fi putut să-i dau drumul, putea să mă tragă cu ea în apă dacă aluneca, era mai uşor să cazi decât să urci malul în care paşii oamenilor şi ploile săpaseră câteva trepte. Îmi imaginam cum plonjam împreună, fără să scoatem un sunet, fiindcă era prea multă linişte şi nu mai puteam să strigăm şi tot cădeam până am rămas fără aer şi am deschis ochii tremurând. (…) La marginea lumii m-am simţit eu acolo, ţinând-o pe Daria de mână şi aşteptând cu inima cât un purice să cadă în apă, la o margine de lume unde suntem doar noi două, au dispărut şi mamele şi taţii şi ceilalţi şi e tăcere că nici nu mai ştii dacă chiar ţi-e frică sau poate ţi-e bine şi-ai vrea să nu se mai termine”.

Dumitra are succes la şcoală, „doamna” îi apreciază compunerile, una dintre ele va sta chiar la panoul de onoare, spre stânjeneala fetei, care credea că, inspirându-se din lecturile ei, copiase în descrierea apusului de soare, participă la concursuri – cum ar fi „Cel mai bun cititor al revistei «Cutezătorii»”, este şefa detaşamentului de pionieri, scrie în jurnalul detaşamentului, recită poezii de George Coşbuc. O parte importantă a cărţii reface, chiar dacă în fundal, lumea satului „epocii de aur”, cu toate clişeele, sloganurile şi maculatura ei. Candoarea naratorului aşază, însă, distanţă faţă de acele aspecte ale vieţii pe care mulţi dintre noi le-am trăit la fel ca Dumitra, firesc, fără implicare şi fără încrâncenare. Iată o serbare şcolară: „A cântat întâi corul, condus de bibliotecară. Era foarte serioasă, îmbrăcată într-o rochie nouă, neagră şi cu părul ei creţ, prins într-un coc, stătea dreaptă în faţa corului şi se uita la copii cu o privire aprigă, dând din mâini. Corul a cântat «Foaie verde lămâiţă», «Mulţumim din inimă partidului», «Ano, lugojano» şi  «Internaţionala». Mi-a plăcut foarte mult şi mi-am propus să mă duc şi eu la căminul cultural în fiecare duminică, să cânt în cor”. Efectul ironic-comic, uşor amar,  al unor asemenea consideraţii este al cititorului matur, care înţelege sau îşi aminteşte mascarada epocii. La fel se întâmplă în cazul notaţiilor care prezintă viaţa grea a mamei, o femeie ce munceşte mult şi este nevoită să aducă de la „ceape” cât grâu şi porumb poate sustrage într-o sacoşă, ca să crească puţine păsări.

Finalul reuşit al cărţii sugerează călătoria inversă, spre lăuntru, a fetiţei care trece cu teamă spre pubertate: „Apoi ne-am întors şi-a zis să mergem la casa Dariei, să vedem cum mai arată, pământul era mai uscat înăuntru decât afară şi-am găsit şi-o rogojină, poate a mai venit Năstase şi-a dormit acolo, erau şi resturi de la un foc, ne-am aşezat pe jos, parcă obosisem şi nu mai aveam chef să vorbesc, oamenii vorbesc atât de mult, şi Petre vorbeşte tot timpul, câteodată îl ceartă doamnele pe la ore, dacă o să mai fim prieteni o să îl învăţ să tacă şi, când ne-am aşezat pe jos, se uita aşa mine şi m-am uitat şi eu, apoi a început să mă mângâie, îi simţeam mâinile pe urechi şi pe gât şi-am închis ochii, mă întreba dacă îmi e frică, am spus că da, îmi e frică, şi-a zis nu trebuie, uite câtă linişte e aici (…) mi-am imaginat că suntem la marginea apei, eu stau cu un picior deasupra şi el mă ţine să nu cad, auzim cum curge apa şi tot freamătul din jur şi din adâncuri şi-apoi alunecăm amândoi, nu e ca atunci când zbori, e ca şi cum cobori în lăuntrul tău şi se face tot mai cald şi tot mai întuneric”.

Dumitriţa Stoica, „La marginea lumii”, roman, Editura Cartea Românească, 2018, 190 p.

Recomandare Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu