Literatura la feminin Avanpremieră

La marginea lumii (fragment)

Tata a intrat să se mai încălzească. Și-a pus mănușile din lână pe sobă să se usuce. Stă pe un scăunel în fața plitei și dă cu vătraiul prin jar să-l întindă mai bine, apoi mai bagă un lemn înăuntru. Zice că sunt niște nămeți că nu e nici dracu’ pe drum și că trebuie să dea zăpada și din fața casei.

– Și eu nu mă mai duc azi la școală?

– Păi cu ce crezi că vin profesorii? Nu mai circulă niciun tren. Da’ poate vin cu elicopteru’, mă-nchin.

– Care elicopter?

– Păi pe la București, p-acolo, lumea circulă cu elicopteru’.

– Nu cred.

– Ce știi tu? Voi nu știți nimic.

– Adică cine nu știe nimic?

– Tu și mă-ta.

– Bine că știi tu tot.

– Te superi degeaba. Nu fuse mă-ta la Marea Adunare Națională și s-a-ntors de-acolo fără basma, cu coc ca o cocoană, și-n elicopter?

– E, a venit cu elicopteru’, nu cred. Râzi de mine.

– Nu râd, vorbesc serios. Ce știi tu? Întreab-o.

Mama intră și-i spune să mai bage niște lemne că vrea să pună de mămăligă. Are o broboadă peste basma și nu i se mai văd decât ochii plini de luminițe și nasul. Și-a-ncheiat bine bunda, cu paltonul nu se-mbracă iarna decât dacă trebuie să plece departe cu trenul sau aici la vreo nuntă sau la vreo înmormântare. Nici n-ar putea să facă treabă îmbrăcată-n palton. O-ntreb ce e cu cocul și cu elicopterul. Odată, i-a adunat Ceaușescu pe deputații județeni și la sfârșit a jucat în horă cu ei, a stat vreo săptămână acolo, la București, și de-atunci tata îi tot scoate ochii că a rămas singur acasă, n-ar fi zis să se ducă, dar l-a rugat primarul s-o lase să fie deputată  și i-a fost rușine să-l refuze. Și ce e cu cocu’ și cu elicopteru’? S-a-ntors cu trenu’  ca toată lumea, cum să o aducă cu elicopteru’? Râde de ea. Și n-a avut niciun coc, că nici n-a vrut să intre în horă cu oameni așa de importanți, ea, o țărancă proastă cu basma pe cap, dar n-au lăsat-o să stea pe margine, au luat-o în horă și chiar i-a zis unul din oamenii ăia importanți că lor așa le place de ea cu basmaua pe cap, că așa trebuie să fie o țărancă.

A dat ochiurile de la plită la o parte și a pus ceaunul de mămăligă. Azi mâncăm mămăligă cu ou și unt și eu nu mă mai duc la școală. Am timp să fac și compunerea. Mai târziu pot să ies cu sania. Mi-a făcut-o tata, are niște tălpi din fier și o sârmă mai lungă în față ca să mă tragă cineva. Când eram mai mică mă trăgea el, dar acum sunt prea mare, merg pe treisprezece ani și nici nu-mi trece prin cap că ar putea să mă mai tragă el, pot să mă dau singură, îmi fac vânt și mă arunc pe burtă pe sanie sau găsesc niște copii să mă tragă. Dimineața geamul era plin de flori, dar acum s-au topit. Ninsoarea s-a oprit și e o liniște de te-apucă somnul.  Trebuie să scriu totuși compunerea. La intrarea în infern e o poartă pe care sunt scrise niște cuvinte, cum ar fi:

             Prin mine treci spre locul de durere,

             prin mine treci spre veșnica jelire,

             prin mine treci spre gloata care piere.

Tata se scutură la intrare de zăpadă, îl aud cum lovește treptele cu bocancii, apoi intră cu tot frigul de-afară și se-așază pe scăunel.

– Mă-ta nu vrea să recunoască, da’ i-a plăcut acolo la București. Îi place să fie șefă.

– Păi, da, am zis eu. Și pe noi ne mai comandă câteodată. Uite, acum te-a trimis să dai zăpada. Nu te-a trimis ea?

– Păi m-a trimis. Mă duceam și fără să mă trimită, da’ n-a scăpat ocazia. Nici n-a deschis bine ochii și s-a gândit că nu mai poate să iasă din casă de atâta zăpadă și că trebuie să mă duc să-i fac pârtie. Nu mai putea să ajungă nici la păsări, nici prin sat. Și-așa o să-i fie cam greu să mai umble.

Vrea să spună că mama a rămas fără plăcerile ei secrete: vorbitul cu găinile, cu porcul și cu oamenii pe care-i întâlnește în drumurile prin sat: la cooperativă și la femeile din echipa ei pe care le anunță unde vor merge și ce vor face în ziua următoare, când au de lucru la ceape. E șefă de echipă de-adevăratelea. Stă mai mult la ceape decât acasă, primăvara, vara și toamna. Iarna n-are cum să se mai ducă decât câteodată, foarte rar și cam suferă. Iarna stăm toți mai mult acasă și dormim. Câteodată mă scol cu ochii umflați de somn, dar mi se dezumflă repede dacă ies afară și alerg prin zăpadă. Mie îmi place cel mai mult dimineața, și iarna, și primăvara, și toamna. În toate anotimpurile. Acum, chiar dacă mă trezesc cu capul înghețat și stau în plapumă până face mama focul și se mai încălzește, când ies afară, în frig mi se trezește mintea: totul pare atât de nou și atât de frumos, mai ales după ce a nins. E ca și cum ai trăi o veșnicie și va rămâne lumea așa albă, curată, cu un aer rece care intră în tine ca vinul de la împărtășanie sau ca apa rece, simți cum alunecă înăuntrul corpului.

Voi, ce intrați, lăsați orice speranță.  Acolo e altfel. Deci mai întâi în compunere spun ce scrie pe poartă. Mai departe este vorba despre niște morți care stau undeva după ea, unde nu începe de fapt infernul, e doar o tindă, nu prea stă nimeni acolo. Virgiliu spune că în tinda asta sunt oamenii care în viață nu fac nici bine, nici rău, sunt leneși și indiferenți și nu vrea să-i primească Dumnezeu nici în iad, nici în purgatoriu, nici în rai, așa că stau într-o tindă. Și sunt pedepsiți să alerge continuu după un steag, dacă tot n-au alergat în viață, măcar acu’. Dar nu cred că trebuie să scriu despre ei în compunere, pentru că trebuie să fac o descriere de tip tablou. Apoi vine râul Aheron care nici el nu e descris, dar cred că are apa mâloasă ca atunci când plouă la munte și vine gârla noastră, mare, cu pământ în ea și cu tot felul de lemne sau bucăți de case și chiar animale moarte, vinete și umflate. Dante adoarme brusc și apoi se trezește pe creasta văii într-o pâclă groasă. Aici e imaginea infernului văzut de sus, unde nu se vede nimic, se aud doar plânsetele și țipetele celor din prăpastie. Și-apoi e vorba de primul cerc, limbul, unde sunt morții din Antichitate, care nu l-au cunoscut pe Isus.  Eu trebuie să mă opresc aici, fiindcă n-am cum să descriu tot infernul, doar atât am citit, până la limb, și-atunci o să descriu intrarea și infernul văzut de sus. Cred că o să fac compunerea acum, chiar dacă tot intră mama și tata, Când deschid ușa intră și aerul rece de-afară.  Mă mai întrerupe și tata, pe care l-a apucat cheful de vorbă.

– Tu ce scrii acolo?

– O compunere.

– Ce compunere?

– Descrierea infernului.

– A cui?

– A infernului.

– A iadului?

– Da.

– Păi ce-ți veni? Altceva nu găsiși?

– E descris într-o carte și-mi place foarte mult.

– N-ar trebui să descrii ce vezi tu?

– Ba da, dar mi-e lene.

– Și cum e infernul? Cu cazane de smoală și draci?

– Da.

– Om fi și noi p-acolo, mă-nchin. Sau nu?

– Încă nu.

– Mai taci, omule, că numai prostii ai în cap, îi spune mama. Lasă copilu’ să scrie.

Infernul

                                    compunere descriptivă inspirată de Divina Comedia de Dante Alighieri

În orice momentul al zilei, dimineața, la prânz sau seara, privit de pe mal de sus, infernul e acoperit de o ceață pâclă densă deasă. Nu se vede decât un întuneric adânc profund. E ca o pâlnie uriașă sau ca un paralelipiped con cu vârful în jos. Din fundul vulcanului se aud până sus voci de oameni morți, plânsete și țipete. Nimeni nu se roagă, fiindcă în infern nu mai e nicio speranță, deoarece pe poarta uriașă din fier ruginit de la intrare scrie: „Voi, care intrați, lăsați orice speranță”. Poarta se-nalță până sus, are formă pătrată  triunghiulară dreptunghiulară și nu are nicio clanță. N-ai cum s-o deschizi. Se deschide singură atunci când trebuie. După ce se deschide, intri și vezi un deal o câmpie fără capăt acoperită de un praf nisip colb gălbui roșcat fără culoare pe care-l poartă vântul de colo-colo și-ți intră în ochi. Apoi e un râu numit Aheron, dar nu poți să te speli pe față în apa lui, fiindcă e tulbure și plină de noroi mâl și de broaște și șerpi. Acolo așteaptă-ntr-o barcă luntrașul Caron, un bătrân cu barbă și cu ochii roșii de oboseală. Stă în fund și capul i-a căzut în piept ca atunci când ațipești în tren și-l ridici când simți că cazi c-o să cazi de pe banchetă și iar adormi, și iar te trezești, până renunți. Dincolo de râu e infernul adevărat care are două culori: negru și roșu. Negru, pentru că nu mai există nici soare, nici lună și stele și roșu, pentru că există multe focuri. Pe fiecare treaptă a infernului noaptea e luminată străpunsă de câte-un foc rug uriaș pe care sunt arși păcătoșii la nesfârșit. Direct în foc sau în cazane cu smoală.

 În concluzie, infernul este un loc înspăimântător. Când te gândești la el sau ți-l imaginezi te-apucă groaza.

Mămăliga s-a făcut. Mama a adus masa mică din bucătărie și m-a trimis să iau eu scăunelele pe care le-a făcut tata cu mâna lui; p-alea cumpărate le folosim doar când avem musafiri. Apoi mi-a zis să mă duc să-i spun lu’ tătelu care nu mai termină cu datul zăpezii să vină să mâncăm. Mie nu-mi place să-i zic așa, dar ca să nu se supere mama îi mai zic câteodată să mă audă ea. Oricum, noi doi nu prea ne spunem pe nume și când zic tată mi se pare că e vorba de altcineva. Numai mamei îi spunem pe nume toată ziua și noi, și ceilalți oameni. Eu îi spun mamă și nu mi se pare deloc ciudat, tata îi spune femeie sau Mariuțo și cei mai mulți îi spun Miuța. Tătelu’ a făcut pârtie pe drum pe lângă gard, stă sprijinit în lopată și vorbește cu un vecin. Pe lângă garduri au săpat un tunel, zăpada le ajunge până la gât. Mai târziu o să mă duc și eu prin tunel până la Săndina să ieșim cu săniile. Nu putem să ajungem la lac, să ne dăm pe gheață, dar putem să umblăm prin tunel, ca-ntr-un film. I-am zis că m-a trimis mama să-l iau la masă și el a zis că vine, dar mai stă puțin cu nea Gheorghe că au o treabă. Păi să nu mai stea că se răcește mămăliga. N-a mai stat decât foarte puțin, a venit după mine și când a ajuns la treptele din fața ușii a-nceput să tropăie din nou, să se scuture de zăpadă. Apoi am mâncat și a zis că poate de-abia mâine o să meargă din nou trenurile și o să ajungă și el la serviciu (el zice servici ca toată lumea) seara, oricum nu au nevoie de el acum, acolo, dacă nu mai circulă, și chiar dac-ar avea, nu poate să ajungă pe jos, să meargă așa, prin zăpadă, 51 de kilometri. El e manevrant la C.F.R. Triaj, leagă vagoanele și le verifică, ce să mai lege? Și poate că la noapte o să fie viscol.

Fragment din romanul „La marginea lumii”, aflat în curs de apariţie la Editura Cartea Românească

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica (n. La 10 aprilie 1959, în Adâncata, Ialomița) este absolventă a Facultății de Litere din Universitatea București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. Actualmente este profesoară la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri în diverse reviste culturale. În 2011 i-a apărut romanul „Nu mă atinge” la Editura Humanitas. A publicat, de asemenea, proză scurtă în „Literomania”, la rubrica „Flash fiction stories”.

Scrie un comentariu