Blitz-proze

Lacrima lui Mihai Viteazul

Picamer și bordurieni  

Ca în tot orașul nostru aflat pe malul Someșului și botezat (sincer, nu-mi mai amintesc exact cînd și de ce) Cluj-Napoca, și pe strada mea s-au executat lucrări de anvergură. Edilii aleși au simțit că e timpul să facă ceva măreț. Precum Hlestakov, personajul gogolian care, în timp ce taie frunze la cîini, își șoptește în barbă, simt că e timpul să fac ceva măreț! Dar ai noștri au depășit faza asta și chiar s-au apucat de lucru. Micuța mea stradă numită Einstein ( un prieten face mereu aceeași poantă veche, mai bine locuiai pe Zweistein…) a fost răscolită pînă-n măruntaie. S-au coborît toate cablurile în adîncuri, s-a răsturnat pămînt, apoi s-au întins straturi groase de asfalt, ca într-un uriaș tort asezonat cu guri de canal de diverse mărimi. Pe margini, borduri postrevoluționare îți fac cu ochiul. În sfîrșit, s-a terminat, mi-am zis, va fi liniște, după luni de năuceală. Dar într-o dimineață, taman în fața intrării în gangul nostru, un picamer uriaș începu să găurească obrazul proaspăt al străzii. Casa în care locuiesc, construită în 1906, se cutremura cuprinsă de panică. Deja o și vedeam cum crapă, ca un vas de ceramică lovit de-un ciocan. Am zbierat la picamerist, agitîndu-mi brațele. Ședea în cabină, cu țigara în colțul gurii. Într-un tîrziu, mă descoperi țopăind pe trotuar ca o marionetă cuprinsă de draci.

– E vreo problemă? întreabă picameristul printre rotocoale de fum, după ce opri sfredelul gigant.

– Abia ați terminat de asfaltat, am zis, încercînd să mă potolesc.

– Nu eu, altă echipă. Sarcina mea este să găuresc.

– Incredibil! E de-a dreptul bătaie de joc!

– Execut un ordin. Trebuie să decupez o porțiune de doi metri lungime, unu și juma metri lățime și doi adîncime.

-De ce?

– Habar nu am, răspunse cu sinceritate picameristul, poate au uitat să înnoade vreun cablu.

– Și dacă se crapă casa? Că-i veche de peste o sută de ani.

Picameristul se uită la casă, clătină ambiguu din cap, ridică din umeri și oftă din rărunchi.

– Tot ce se poate. E veche coșmelia, zise, bună de muzeu. Mai corect ar fi dacă s-ar construi în locul ei un bloc modern cu vreo treizeci de etaje, din sticlă și aluminiu. Să strălucească în soare!

Ideea cu blocul din sticlă și aluminiu ridicat la capătul unei străzi cu case de la începutul secolului trecut mă făcu să întrerup, brusc, dialogul cu blazatul picamerist. Nu avea sens și nici finalitate. I-am întors spatele și m-am grăbit să iau colțul pe strada Cloșca. Mai aveam de parcurs vreo 50 de metri, după care o coteam pe larga stradă Horia. Ceea ce remarcasem, de multă vreme, era că, la fiecare colț, lipseau bordurile. Șirul lor se întrerupea ori de cîte ori trebuia modificată linia dreaptă.

La al doilea colț, așezați pe cîte un morman de dale, rezemați de zidul restaurantului Capriccio, trei muncitori fumează, beau cafele și sporovăiesc în tihnă. Îi întîlnesc de luni de zile, deja ne cunoaștem. Le zîmbesc larg, îmi flutur mîna dreaptă și rostesc cuvinte în tonalități zglobii.

-Salut, băieți, deja sînteți în pauză?

Bordurienii, cum i-am botezat eu, îmi rînjesc familiar, mai sorb din cafea, apoi unul explică.

– Nici nu am început. Nu știm cum să luăm curba.

– În linie dreaptă ne-a fost mai uşor, aici trebuie măsurat, tăiat, că am făcut un trotuar al naibii de larg și strada s-a îngustat al naibii de mult, ar fi încăput doar mașinuțele plozilor!!

Izbucnesc toți trei în rîs, eu zîmbesc a nedumerire și primesc explicații în continuare.

– Avem unul singur priceput în chestiile astea. Noi sîntem zilieri. Priceputul  e pe traseu, le arată celorlalte echipe, da-l așteptăm să vină și aici. Avem răbdare cît trenul!

Am vrut să-l rog să-mi împrumute și mie vreo două trei vagoane din trenul acela, dar am renunțat. Era prea de dimineață pentru replici subtile. Mi-am fluturat, din nou, mîna și am cotit-o pe strada Horea pășind pe dalele fixate, aleatoriu, de aceiași bordurieni. De cîte ori o cotesc de pe Cloșca și ajung pe Horea, mă cuprinde o stare de răzvrătire, de răscoală, de revoltă nedefinită. Mai că-mi vine să pun mîna pe un par… Dar pari nu sînt decît prin sate, iar starea respectivă ține numai cîteva momente.

Între timp, a venit iarna.

 

Lacrima lui Mihai Viteazul

Pășesc pe dalele proaspătului trotuar al proaspetei străzi Horea. S-a muncit la strada asta aproape un an de zile. Cosmetizare, chirurgie estetică. La vremuri noi, o față nouă! Ici acolo mai trebuie petecită. Ici colo s-au deplasat cîteva dale. Unele au săltat puțintel, altele nu au avut chef să se lipească între ele. Să nu fiu cîrcotaș, bine-i și așa. E și pistă pentru biciclete, cred că-mi voi cumpăra una la vară să mă plimb de la gară și pînă la pod apoi viceversa, cel puțin treizeci de minute mișcare pe zi, se zice, îți menține sănătatea, forma, pofta de viață. În cazul cînd ai sănătate, formă și… poftă de viață. Dar comentariile-s  nepotrivite, taman cînd orașul își arată noul chip.

Îmi vine să salt pe dale, să execut figuri de șotron, dar mă abțin. În primul rînd sînt lunecoase, că-i iarnă, iar în al doilea rînd m-ar putea recunoaște careva. Om serios, se copilărește în văzul lumii. Sînt toate șansele să fiu recunoscut, doar exist pe facebook, cu date, cu poze, din  față, din profil, cum rîd, mă hlizesc, meditez, visez, iubesc, doresc, halesc, chiar și cum dorm cu cățelușa pe aceeași pernă, tot tacîmul. Acest Fb este, pînă la urmă, un perfid instrument de urmărire acceptată a propriei tale persoane. Ba îți oferă și caraghioasa impresie că poți deveni, pentru cîteva momente, buricul pămîntului. Prin urmare, nu salt pe dalele de curînd înfipte în obrazul trotuarului, nu țopăi, nu fac piruete, doar mă mișc în ritm alert, cu gîndul la un ceai verde pe suprafața căruia îmi place să presar cîteva fire de scorțișoară. Locul cu pricina se află aproape de locuința mea, doar ce traversez podul peste Someș și intru în cafeneaua River. Un local unde am ajuns să ne cam (re)cunoaștem toți cei care zacem aici în fiecare dimineață.

Traversez strada, dintr-un colț într-altul. Trec pe lîngă o clădire care mereu îmi trezește amintiri, fie ele și scurte, ca niște minuscule fulgere. Blițuri ale memoriei. Crîșma lui Mongolu, numeam, pe vremea studenției, crama de la demisol. Există și acum, dar respiră în alte tonalități și derulează alte povești.

Pășesc pe pod și încetinesc ritmul. Privesc scurgerea nepăsătoare a Someșului. Apa a fost întotdeauna o atracție pentru mine. A fost și este. O iubire declarată. O atracției irezistibilă. O pasiune. Ca de obicei, un cîrd de rațe sălbatice se zbenguiește printre valurile molcome, ignorînd frigul. Mi-ar plăcea să fiu alături de ele, să simt bucuria pură, nemachiată, a unei vieți trăite pe suprafața apei… Dar am ajuns la celălalt capăt al podului și sînt trezit, brutal, la realitate. Individul, slab, neras, supt în obraji îmi sare-n față. Pur și simplu îmi taie calea și-mi vîră-n ochi un buchet uscat de flori, iar cu cealaltă mînă cere un leu. Din gura fără dinți scoate sunete plîngărețe. Scena asta se repetă zilnic, cu același individ. Nici trupele NATO nu l-ar putea alunga de acolo. Fac un pas la stînga, să-l ocolesc. Face și el, cu mîinile întinse, aproape să mă lovească peste bărbie cu snopul acela murdar. Încerc un pas la dreapta. El mă imită și am penibila impresie că mă aflu în fața unei oglinzi. E o scenă ca în Stan și Bran, dar fără haz. Agresivitatea lui îmi pune nervii la încercare. În clipele acelea, aș fi capabil să-i dau un cap în gură. Dar gingiile-i goale mă fac să mă răzgîndesc. Replica se naște instantaneu. Zic, șuierător:

– Mă băiatule, dă-mi cinci lei să beau un ceai!

Clipește, perplex, se holbează la mine cîteva momente speriat că aș fi capabil să-i fur buchetul, apoi se repede asupra altui trecător.

Intru în cafenea și mă instalez la tejghea, în fața geamului ca într-o vitrină. Mi se aduce ceaiul, aroma lui mă îmblînzește, mă destinde. Adesea îmi place să șed pe scaunul înalt și să privesc forfota străzii. Încerc să nu trag cu urechea la ce se pălăvrăgește în spatele meu. Încerc, dar nu reușesc. Aud un individ cum își recită ultima creație poetică: De la pod și pîn la gară/ M-am plimbat c-o domnișoară/ Domnișoara avea țîțe/ Ce săltau ca două mîțe… Rîsete admirative.

Mă concentrez asupra statuii lui Mihai Viteazul scăldată-n lumina soarelui. O văd, prin geamul larg al cafenelei. Am impresia că domnitorul mi-a făcut, complice, cu ochiul. Apoi descopăr, mirat, cum i se scurge o lacrimă pe obraz. Una lacrima sul viso… Ce l-a apucat? A devenit sentimental, de cînd zace încremenit pe cal? Poate și-a amintit de Basta…

Lacrima i se prelinge, încet, pe obrazul cenușiu, ca o rîmă leneșă, colorată-n alb și negru. Brusc, m-am luminat. Nu era lacrimă, ci un nevinovat produs natural scăpat de sub coada porumbelului care poposise pe căciula viteazului. 

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu