Cartea săptămânii Cronici

Liban –„împărăția pământului”

Publicat în 2010, în arabă, limba în care, de altfel, a și fost scris, romanul „Împărăția pământului” (titlul cu care a apărut în română, în 2018, la Pandora M, în traducerea Laurei Sitaru, o traducere, trebuie menționat, din arabă) i-a adus autoarei, Hoda Barakat, o nominalizare la International Man Booker Prize. Romanul a apărut în traducere franceză la Actes Sud.

„Împărăția pământului” este o densă cronică a unei familii maronite (Muzawwaq) dintr-un cătun din Munții Libanului. Ca în orice cronică de familie, istoria familiei Muzawwaq este parte dintr-o istorie mai mare, și anume din istoria comunității maronite din Liban, de la început de secol XX (din vremea mandatului francez) până în anii ’70, când a început violentul război civil, apărut pe fundalul tensiunilor dintre Falangele Libaneze și palestinienii expulzați din Iordania.

Pe jumătate cronică de familie, pe jumătate roman istoric, „Împărăția pământului” are ceva din realismul magic al cronicilor de familie marqueziene sau din cele imaginate de Ismail Kadare. Are ceva din superba muzicalitate a pieselor religioase siriace, dar și din magia poveștilor orientale. Nu întâmplător toți bărbații din familia Muzawwaq au darul de a fermeca prin cânt pe oricine îi ascultă. Este un dar special, un har care îi plasează dincolo de realitatea mundană, dincolo de „împărăția pământului” – o anticipare a celeilalte împărății, cea a Cerurilor:

„Vocea lui era blândă, ca vocea tatălui său și a tuturor bărbaților din neamul Muzawwaq. În zadar încercase preotul să-l convingă să cânte sinaxarul în biserică, nu voia să facă asta nici duminicile, nici de zilele sfinților, căci slujbele i se păreau prea lungi, iar el nu avea răbdare. În fața unui pahar de araq însă, pe înserat, Muzawwaq obișnuia să cânte cu vocea lui joasă, de plângeau femeile și lăcrimau bărbații, unii dintre aceștia ajungând chiar să-și blesteme sfinții în euforia care îi cuprindea… Dacă nu ar fi fost puternici și curajoși de felul lor, bărbații din neamul Muzawwaq s-ar fi rușinat de vocea lor și de cât de tare le plăcea să cânte. Dumnezeu i-a făcut puternici, iar ei au pus acest dar în slujba Lui, chiar dacă, de generații, nu s-au remarcat prin participarea la slujbe sau prin supunerea față de prelați.”

 

Povestea este relatată, la început, din perspectiva unui narator anonim, apoi din perspectiva celor doi copii ai lui Muzawwaq, Salma și Tannus. Prins de o furtună de zăpadă în Munții Libanului, Muzawwaq moare lăsând în urmă o familie numeroasă. După moartea soției lui Muzawwaq, Salma și Tannus sunt cei care încearcă să asigure un viitor celor din familie. Așa cum Muzawwaq a fost surprins și ucis de o furtună de zăpadă, și familia sa este prinsă în furtunile unei istorii agitate, din care Libanul s-a zbătut să iasă teafăr. Comunitatea maronită din cătunul din Munții Libanului este testată de istorie prin încercări dure, sângeroase. Înconjurate de inamici, nevoite tot timpul să-și apere pământurile, comunitățile maronite nu ezită să verse și sângele celor de aceeași confesiune cu ele. Întrebarea lui Tannus devine întrebarea care stă la baza romanului semnat de Hoda Barakat: „– De ce suntem înconjurați mereu de dușmani care ne amenință pământurile și credința?”.

În roman, unul dintre frații de la mănăstirea unde Tannus s-a retras pentru câțiva ani îi răspunde acestuia în detaliu la întrebarea de mai sus, trecând prin aproape toată istoria maroniților. Pentru cei care nu știu prea multe despre maroniți, redau mai jos răspunsul cu pricina, în care istoria se împletește cu legenda, așa cum se întâmplă și în cazul familiei Muzawwaq:

„–…Primii noștri sfinți și patriarhi au venit din Antiohia, când Antiohia era în vremea ei de glorie, și li se spunea prinți ai Antiohiei și întregului Orient. Pe-atunci, Orientul se întindea de la Ierusalim și Alexandria până la Moscova. Însă maroniții au fugit din Antiohia, întrucât începuseră să-i omoare monofiziții. Cum știi de la părintele stareț, monofiziții cred, spre deosebire de noi, că Dumnezeu are o singură natură, divină. Nu este om și Dumnezeu deopotrivă. Ca alții pe care nu-i numesc aici, monofiziții nu sunt oameni de încredere. Niște trădători! Le-au întins o capcană maroniților care veneau să se reconcilieze cu ei… trei sute cincizeci de oameni au fost omorâți! Un masacru din care nu a scăpat nimeni. La vremea aceea, împăratul bizantin s-a îndepărtat de dogma noastră calcedoniană și s-a aliat cu împăratul Anastas împotriva Sfântului Maron și a adepților săi. Așa a fost mereu. Se fac alianțe împotriva noastră, se schimbă politicile, iar noi cădem victime fără măcar să știm. Tot așa ni s-a întâmplat cu francezii, aproape că ne-au șters de pe fața pământului. La început ne-au apărat și ne-au ajutat să ne întărim, iar noi ne-am aliat cu ei în văzul tuturor. Apoi, s-au împăcat cu arabii, iar când regiunea a încăput pe mâinile otomanilor, musulmanii au venit la putere, ne-au umilit și masacrat. Ce vrei să-ți mai spun despre Antiohia? E o poveste lungă… Neamul Maridizilor – le spune așa pentru că erau oameni zdraveni, puternici – au venit aici din munții Taurus. Un cavaler de-al lor era cât doi oameni obișnuiți. Îi atacau pe ommeyazi, apoi fugeau și găseau adăpost în munții noștri unde nu-i ajungea nimeni. A auzit despre ei Papa de la Roma, care a spus: «Maroniții ăștia sunt niște eroi din tată în fiu! Apără toată creștinătatea orientală și nu sunt decât o mână de oameni!». Astfel, călugări de peste tot au început să se îndrepte către Muntele nostru, iar printre ei unii cu adevărat sfinți. Am ajuns un neam de ispravă despre care vorbea lumea…”.

Având în trecut legături strânse cu Vaticanul, maroniții sunt, în timpul Primului Război Mondial, prinși între două tabere: pe de o parte, francezii, pe de altă parte italienii, mai exact Vaticanul. Pentru că vizita o mănăstire de maici italiene, Salmei i se cere să oprească aceste vizite. Și o va face, ascultând de cele spuse de fratele ei, Saba:

„–…Da, maicile sunt creștine, dar nu sunt maronite. Chiar în acest moment, țara lor și chiar papa de la Roma sunt în război cu maroniții și patriarhul nostru, pentru că se luptă cu francezii, cei care ne apără pe noi. Gândește-te puțin, Salma! Ți-au vorbit vorbit vreodată maicile tale despre Sfântul Marun?”.

Poveștile și legendele se întrețes cu traiul de zi cu zi al comunității maronite, așa cum stă bine unui roman aflat sub semnul realismului magic (de altfel, dintr-o notă de subsol a romanului aflăm că, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, au emigrat în America de Sud, continentul realismului magic, foarte mulți arabi creștini).

Într-o noapte, spune una dintre legendele locului, tatăl lui Muzawwaq, bunicul Sabei și al lui Tannus, a adăpostit un uriaș care i-a lăsat drept mulțumire o carte din care nu trebuia să citească decât atunci când va fi singur. Mai mult, dacă îi va fi teamă de cele ce se vor întîmpla odată cu deschiderea cărții, să nu rostească „Pe sfânta cruce”. Bunicul Muzawwaq a început să citească, dar, înfricoșat de întâmplările stranii provocate, pare-se, de carte, nu a putut să nu rostească expresia interzisă, iar cartea s-a transformat în scrum. Uriașul, credea bunicul Muzawwaq, „nu era altul decât fiul împăratului djinilor, iar cartea pe care i-o lăsase era pentru invocarea spiritelor”. Din acea noapte, bunicul Muzawwaq și-a părăsit familia și a început să colinde mănăstirile, iar apoi s-a retras într-o peșteră unde s-a rugat neîncetat.

Romanul semnat de Hoda Barakat, de o frumusețe stranie, ușor nostalgic, în care istoria devine legendă, iar legenda istorie, este și o incursiune în minunățiile limbii siriace (urmașa limbii aramaice). În prezent, doar aproximativ un milion de persoane mai vorbesc această limbă în care bărbații Muzawwaq își cântau bucuriile și necazurile. Este o limbă aflată în agonie, pe cale de a se stinge. Ea este asemenea cântecelor de pe urmă ale bărbaților Muzawwaq, în care cuvintele nu mai puteau fi înțelese: „Toți bărbații din neamul Muzawwaq cărora le-au murit nevestele înaintea lor au făcut la fel… s-au așezat în pragul casei și au cântat până au murit… Cântecele de pe urmă erau stinse, nimeni nu reușea să le înțeleagă cuvintele, poate și din cauza vocii abia auzite a cântărețului, care se pierdea puțin câte puțin, ca o candelă care a rămas fără ulei și cu fitilul uscat”.

Hoda Barakat, „Împărăția pământului”, traducere din limba arabă și note de Laura Sitaru, Editura Pandora M/Editura Trei, 2018, 272 p.

Recomandare Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu