Interviu

Lionel Duroy: „Resimt adesea dorinţa de a dispărea” (II)

În perioada 1-6 octombrie, scriitorul francez Lionel Duroy a venit în România ca invitat al FILIT 2019, al Institutului Francez din România și al Editurii Humanitas Fiction. Marți, 1 octombrie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu a avut loc – în prezenţa autorului – lansarea romanului său Eugenia (Editura Humanitas Fiction, 2019, Colecţia „Raftul Denisei”, traducere de Simona Modreanu), la care au participat Mihaela Dedeoglu, jurnalist cultural, și Adina Dinițoiu, critic literar – întâlnire moderată de Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction. Publicat în 2018 la Éditions Julliard, romanul „Eugenia” de Lionel Duroy impresionează prin faptul că readuce în prim-plan vocea lui Mihail Sebastian – cea din „Jurnal”, în principal, dar şi din „De două mii de ani”, din „Accidentul”, din „Steaua fără nume” etc. –, readucându-l în atenţia francezilor pe Sebastian, dar şi prin modul curajos şi foarte documentat în care ilustrează anii ’30-’40 româneşti, dominaţi de ascensiunea extremei drepte şi culminînd cu pogromul de la Iaşi din 1941. Vă propun mai jos partea a doua a interviului pe care l-am realizat cu Lionel Duroy la Bucureşti, după lansarea romanului – e vorba de al doilea interviu pe care mi l-a acordat scriitorul, la distanţă de un an. Primul interviu a apărut anul trecut în revista „Observator cultural” (22.06.2018) înainte de traducerea cărţii în româneşte, şi poate fi citit aici şi aici. Prima parte a interviului de pe Literomania poate fi citită aici. (Adina Diniţoiu) 

 

Resimt adesea dorinţa de a dispărea

Interviu cu scriitorul francez Lionel Duroy 

 

La lansarea cărţii de la Librăria Humanitas Cişmigiu, a fost un moment emoţionant: aţi avut în public un supravieţuitor (trecut de 90 de ani) al pogromului de la Iaşi. Aţi spus că este al patrulea supravieţuitor pe care l-aţi întâlnit. Cum i-aţi cunoscut pe ceilalţi trei, la Iaşi sau la Bucureşti?

Nu am întâlnit nici un supravieţuitor la Iaşi, nici la Bucureşti, ci în Franţa. Chiar m-am gândit la lansare că poate la Iaşi nu mai există nici un supravieţuitor, poate că supravieţuitorii au părăsit oraşul. La Iaşi erau 50.000 de evrei în iunie ’41, iar azi mi se spune că n-au mai rămas decât şapte familii (dar poate e o greşeală), şi sunt oameni foarte în vârstă. Am încercat să stabilesc o întâlnire cu rabinul de la Iaşi, dar până la urmă, n-am reuşit să ne vedem şi să stăm de vorbă despre supravieţuitorii pogromului. Am întâlnit un supravieţuitor o dată, cu prilejul unei conferinţe la Études orientales, în Franţa (era prezentă şi Monica Salvan). Atunci s-a ridicat în sală un domn, de care m-am apropiat ulterior, şi care mi-a dat coordonatele unui alt supravieţuitor – mi-a oferit o carte-mărturie, scrisă de acesta din urmă, care se refugiase în Brazilia, unde şi-a publicat şi mărturia, de altfel (în franceză). Am mai primit o scrisoare, împreună cu un CD, de la fiica unui alt supravieţuitor. Înaintea morţii, îl filmase pe tatăl ei povestind despre pogromul de la Iaşi şi trenurile morţii (se aflase într-un astfel de tren). De aceea, domnul prezent la lansare m-a emoţionat profund, m-a lăsat practic fără cuvinte! Când te apleci asupra unui astfel de subiect teribil şi consulţi atâtea documente, e impresionant să întâlneşti – chiar la lansare – un supravieţuitor în carne şi oase! Am încercat atâta vreme să reconstitui evenimentele după documente, şi când apare aşa cineva care îţi confirmă paginile scrise, e bulversant!

Daţi dovadă în roman de o adevărată precizie geografică în ce priveşte străzile Iaşiului, geografia lui. Aţi comparat-o cu geografia actuală, există reminiscenţe ale epocii sau e totul schimbat?

Nu, nu e totul schimbat. Dacă mergeţi pe strada unde se afla chestura (unde au fost aduse convoaiele de evrei, pentru a fi împuşcaţi), veţi observa că strada e identică. Am fotografii cu convoaiele de evrei sosind, şi fotografii cu trupurile lor zăcând, după ce au fost împuşcaţi. Iar casele din fundal sunt aceleaşi! Sunt extrem de atent la detalii! Am văzut că şi felinarele erau în acelaşi loc. Apoi este strada Lăpuşneanu, strada principală, foarte luxoasă, cu marile magazine din Iaşi. Acolo am plasat familia Eugeniei, care deţinea un magazin de vinuri şi băuturi spirtoase, în faţa unei farmacii (deţinute de o familie de evrei). Strada Lăpuşneanu a fost complet distrusă pe aproape jumătate din întinderea ei, de către regimul comunist, pentru a face o intersecţie imensă în mijlocul oraşului, cu un tunel care trece pe sub şosea. E tulburător când vezi fotografii ale străzii din anii ’40: acolo pare imensă. În roman am folosit un plan al oraşului din 1940. Astăzi strada Lăpuşneanu are în jur de 150 de metri lungime şi nu mai seamănă deloc cu cea din epocă. Dar, cu toate acestea, în centrul oraşului regăseşti principalele case şi hoteluri, Hotelul Traian, de pildă, există şi astăzi.

Aţi fost jurnalist multă vreme (şi jurnalist de război), dar la un moment dat v-aţi consacrat cu totul literaturii (visul dvs. din tinereţe) şi aţi scris foarte multe romane. „Eugenia” e unul dintre cele mai importante – şi mai apreciate – romane ale dvs., aşa este?

Pot să spun că este unul dintre romanele mele preferate, alături de „Le chagrin”. Sunt două romane groase, la care am muncit extrem de mult. Sunt mândru de „Eugenia”, a fost o provocare pentru mine să scriu această carte – iar reuşita se datorează, de pildă, şi domnului prezent la lansare, neverosimilul (aproape) supravieţuitor al pogromului care a reprezentat un test de autenticitate pentru scrisul meu. E a treia oară când mi s-a spus: e incredibil cum aţi putut reda atmosfera acelor teribili ani din România, mergând până la reconstituirea pogromului de la Iaşi! E, într-adevăr, o provocare dificilă să scrii despre un asemenea masacru, fără să cazi în patetism, în voyeurism etc., iar când am ajuns la episodul trenurilor morţii, m-am oprit, pur şi simplu, nu am intrat în detalii. Dar am vrut să scriu cartea asta, să atac acest subiect teribil.

La 20 de ani nu voiam să fiu jurnalist, ci scriitor, dar am început ca jurnalist. Foarte târziu am putut să trăiesc din scrisul meu. Când am scris primele romane, trăiam din salariul de jurnalist. Provin dintr-o familie săracă, am patru copii, deci a trebuit să mă întreţin – inclusiv familia – din scrisul meu; de aceea am scris multe biografii (la comandă). Odată cu romanul „Le chagrin”, cărţile mele s-au vândut bine şi am putut trăi din scris. Aşa se întâmplă mereu cu artiştii şi scriitorii: începi să câştigi bani când îmbătrâneşti, şi când nu-ţi mai folosesc la nimic (râde), aşa că îi dau copiilor mei (să-i ajut să demareze în viaţă). Eu n-am nevoie de nimic: am o maşină veche, de ocazie, şi mi-am terminat de plătit casa modestă în care locuiesc, în Provence; şi probabil că o să-mi cumpăr o altă bicicletă (a opta).

Foto de Mihaela Petre de la lansarea romanului „Eugenia”. De la stânga la dreapta: Mihaela Dedeoglu, Adina Dinițoiu, Lionel Duroy, Nadine Vlădescu și Denisa Comănescu.

Foto de Mihaela Petre de la lansarea romanului „Eugenia”. De la stânga la dreapta: Mihaela Dedeoglu, Adina Dinițoiu, Lionel Duroy, Nadine Vlădescu și Denisa Comănescu.

Spuneţi-ne câteva cuvinte despre noul dvs. roman, aflat actualmente în librării, şi despre care veţi vorbi curând în emisiunea literară a lui François Busnel („La Grande librairie”).

E un roman de 240 de pagini, pe care l-am scris doar în trei luni, fiindcă îmi stătea pe inimă. În toate cărţile mele există o parte biografică considerabilă. Chiar după primul meu roman, toţi fraţii şi toate surorile mele mi-au întors spatele. În 1990 am publicat „Priez pour nous” , primul meu roman important – şi cei nouă fraţi şi surori mi-au spus că nu vor să mă mai vadă niciodată. 20 de ani mai târziu, am scris „Le Chagrin”, un roman de mari dimensiuni, un roman la care ţin, şi brusc, după 28 de ani, fraţii şi surorile mele au decis să mă vadă. A fost impresionant, pentru că atunci când ne despărţisem eram tineri, şi ne revedeam cu părul încărunţit şi chipul brăzdat de riduri… Ei nu-i cunosc pe copiii mei, eu nu-i cunosc pe copiii lor… 28 de ani sunt o viaţă de om. Dar am fost fericit să-i revăd, fiindcă am avut o copilărie foarte haotică şi violentă, dar, cu toate acestea, chiar ţinem unii la alţii. Deci am simţit nevoia să scriu un fel de roman testamentar, care se numeşte „Nous étions nés pour être heureux”, în care adun laolaltă cele 19 persoane care contează cel mai mult pentru mine: fraţii şi surorile mele, copiii şi nepoţii mei, câteva dintre femeile pe care le-am iubit; cred că ăsta e visul oricărui scriitor când începe să îmbătrânească, adică să-şi spună: mi-ar plăcea să reunesc în jurul aceleiaşi mese, de-a lungul unei zile, toate persoanele care au contat pentru mine în viaţă. Ce îşi vor spune? Asta e de fapt întrebarea. Ţin la acest roman pentru că am pus în el tot ceea ce reţin din viaţă (din iubirea pentru fraţi şi surori, pentru copiii mei, pentru femeile din viaţa mea), cred că e un text frumos, care pune punct istoriei familiale.

Şi despre ce veţi scrie acum?

O să mă instalez într-o ţară care nu există, undeva în afara Terrei (pe lună nu putem ajunge, nu?). M-a atras mereu ideea de dispariţie, de a dispărea. Adesea, când scriam „Le Chagrin”, de pildă, mergeam să dorm singur la hotel, ca un mod de a dispărea. Să nu mai fiu acolo, să nu mai ştiu nimic. Resimt adesea dorinţa de a dispărea. Mă voi instala simbolic într-o ţară care nu are o existenţă legală (un fel de Transnistrie). Când eşti într-o ţară ca asta, eşti ca într-un hotel la Paris. Uneori chiar merg incognito la Paris, nu anunţ pe nimeni de sosirea mea, şi stau la hotel. Dar de ceva vreme, devine supărător, fiindcă încep să fiu recunoscut pe stradă, datorită emisiunilor de televiziune (râde). Dar într-o ţară no man’s land cu siguranţă aş fi incognito.

Interviu realizat de Adina Diniţoiu

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu