Cartea săptămânii

Literatura și (in)fidelitățile teoriei

Sub titlul „Frumoasa necunoscută” se ascunde un studiu îndrăzneț, o sinteză nuanțată și problematizantă a principalelor direcții teoretice și critice ale secolului XX. Cartea semnată de Carmen Mușat are, ca și exegezele sale dedicate romanului românesc publicate la sfârșitul anilor ’90, meritul de a pune în discuție aspecte complicate și controversate ale receptării critice și culturale și de a oferi în același timp răspunsuri, de a deschide drumuri în domeniu. De un rar echilibru teoretic, eseul se dovedește în același timp larg comprehensiv față de contextul în care se dezvoltă actul literar, critic sau teoretic. Excelentă cunoscătoare a bibliografiei teoretice moderne și contemporane, Carmen Mușat privește critic toate excesele și orientările reducționiste în materie de analiză literară și de filosofie legată de limbaje culturale. Dincolo de acestea însă, se desprinde din carte o idee centrală și un efect al perspectivei din care este scrisă: teoria nu mai este un teren arid, sec, parazitar, un metadiscurs obositor, complicat, plictisitor chiar; teoria este viața pe care literatura o trăiește în timp. Prin cititori, prin critici, prin istorii literare, în varii contexte social-politice, prin opțiunile ideologice și mentalitare evidente sau ascunse ale autorilor, prin mode și modele, prin reconstrucția permanentă a canonului. Fascinația față de literatură și interesul față de teorie sunt pilonii de rezistență ai acestei cărți: oglinda care transformă literatura în metadiscurs (in)fidel este la fel de irezistibilă ca obiectul însuși al oglindirii, literatura.

O premisă a cărții este aceea că evoluția teoriei este convergentă cu modernismul, fiindcă „modernismul înseamnă regândirea întregului edificiu cultural”, astfel încât ajunge să se identifice total cu „ascensiunea gândirii critice speculative și secularizate”. Iar „gradul zero al revoluției formale artistice” are loc la începutul secolului XX, odată cu formalismul rus, responsabil de începutul „deconstrucției conceptuale”. Simultan cu avangarda, formalismul rus desparte limbajul poetic de limbajul obișnuit și exclude, în analiza pe care o vrea „științifică”, abordările cultural-istorice și psihologice tradiționale. Opoziția dintre limbajul poetic și cel obișnuit a devenit o temă constantă a teoriei literaturii, observă autoarea, reluată în termeni diferiți de autori precum Șklovski (limbajul prozei versus limbajul poetic), I.A. Richards (limbaj referențial versus limbaj emoțional) sau Tudor Vianu (tranzitiv versus reflexiv). S-a rediscutat și conceptul de realism: Roman Jakobson semnala, în 1921, diferențele de sens care provin din utilizarea cuvântului „realism” de către grupul formaliștilor – pe de o parte, și de către ideologia bolșevică – pe de altă parte. Carmen Mușat introduce deja un termen comparant productiv, pe care foarte puțini teoreticieni l-au explicat cu adevărat: pe fondul social-politic la anilor ’20, în condițiile în care Stalin începe represaliile asupra formaliștilor și câștigă teren literatura propagandistică, rămâne ca arta și teoria ei să se dezvolte în alte zone, să recupereze și să adâncească distanța față de orice „reprezentare” pusă în relație cu realul. Să devină, treptat, doar analiză a limbajului (diferit), doar „știință”, dacă vreți, care a influențat apoi teoreticieni ca Bahtin și o mare direcție precum structuralismul. Cu Primul Război Mondial și cu Revoluția bolșevică, începutul secolului a fost, afirmă autoarea, „un timp fluid”, ca și cel de acum, care a avut ca efect „o accentuată dinamică a deconstrucției și a reconstrucției nu doar la nivel social, ci și conceptual”.

Așadar, toate demersurile teoretice sunt „înrădăcinate în istorie” și, în plus, sunt reverberații ale experienței personale a autorilor. New Criticism-ul american s-a iluzionat încercând să argumenteze o autonomie totală a operei față de autorul ei. Bahtin, unul dintre teoreticienii influențați de Școala Formală rusă, aflat în exil politic în Kazachstan, se întoarce la raporturile dintre textul literar și diferitele contexte, atunci când vorbește despre „cronotop” și despre „limbajul saturat ideologic”, adică reprezentând o concepție despre lume.

Demersurile teoretice sunt reacții la provocările istoriei, susține Carmen Mușat: „Evoluând solidar cu societatea umană, limbajul este punctul în care identitatea colectivă și cea personală converg, iar modul în care cuvintele sunt utilizate în anumite momente istorice reliefează modul decisiv al acestora în definirea condiției umane”. Astfel încât „nu e doar o întâmplare coincidența dintre criza limbajului din primul sfert al secolului XX și rapida prăbușire a principiilor umanismului european, urmată de ascensiunea ideologiilor totalitare”.

Autorul, teoreticianul sunt, de fiecare dată, destine individuale pe un fundal social-politic mai fericit sau mai potrivnic. Analizând lucrările lui Erich Auerbach, în primul rând magistrala „Mimesis”, teoreticiana ia în considerare faptul că această carte a fost scrisă la Istanbul în anii ’40, pentru că autorul, de origine evreiască, fusese nevoit să părăsească Germania nazistă. Sprijinindu-se pe demonstrația profesorului David Damrosch, Carmen Mușat accentuează ideea că Auerbach a dat astfel un răspuns intelectual la disoluția lumii, la uniformizarea ei și la drama personală. Aducând în același volum cărțile fundamentale ale literaturii europene și discutând relația lor cu realitatea, cu mimesis-ul, Auerbach evocă și recreează tradiția majoră, autentică a culturii europene. Continuând demonstrația, Carmen Mușat citează un articol semnat de Galili Shahar, din 2011: „Mimesis indică diferențele și similaritățile, hiatusurile și ceea ce au în comun iudaitatea, creștinismul și elenismul. Aceasta este structura specifică unei tăieturi și unei cusături, structura unei cicatrici, care reflectă dialectica reprezentării în proiectul lui Auerbach. Cicatricea este iscălitura din Mimesis. Este semnul scriiturii germano-iudaice, împovărate de experiența durerii, a crizei, a exilului – Europa 1942”.

Între figurare și desfigurare se află estetica autonomiei depline a lui Paul de Man, iar „ambiguitatea” lui Maurice Blanchot are ca fundal „obsesia purității” pe care Sontag o identificase, în cazul artiștilor, cu o ideologie fascistă, așa cum fuseseră, în tinerețea pe care o voiau uitată, și Blanchot și Paul de Man. Absența, tăcerea, moartea definesc teoria lui Blanchot, regăsindu-se, în alte forme, și la Paul de Man: „«Înstrăinare» (de sine), «refuz» (al confruntării cu o ipostază trecută), «uitare» (a trecutului), «alienare», «anti-memorie» ca sursă a creației – aceștia sunt termenii în care de Man discută, pornind de la Blanchot, relația (imposibilă) dintre autor și opera sa”.

Unul dintre cele mai importante curente de gândire a fost, în secolul trecut, indubitabil, structuralismul. Autoarea se oprește asupra unui teoretician reprezentativ, Tzvetan Todorov, care  a tradus, împreună cu Julia Kristeva, în anii ’70, scrierile formaliștilor ruși, readucând la viață interesul acestora pentru studiul științific al limbajului. Atâta timp cât a rămas într-un stat totalitar, Todorov s-a situat pe o poziție a autonomiei estetice a textului, din dorința evidentă de a păstra distanța față de factorul ideologic nociv. Poetician și lingvist, se bucura de mai multă libertate în Bulgaria comunistă ( mărturisirea lui Toma Pavel este similară: „ca lingvist, mă bucuram de mai multă libertate”, la fel, Eugen Negrici, la Universitatea de la Craiova). Apoi, după plecarea în Franța, interesul semiologului s-a nuanțat treptat: a trecut de la analiza exclusivă a formelor către „legăturile profunde dintre literatură și lume”, susținând „inseparabilitatea valorilor”, etice și estetice. Concluzia lui Carmen Mușat este că gândirea teoretică procesează tensiunea istoriei, și, în plus, istoria și experiența personală sunt, adesea, catalizatori ai gândirii teoretice.

O etapă aberantă a fost cea a anilor ’50, în România, în care ideologia de partid s-a suprapus peste estetic, dând naștere unor pseudo-concepte, suspendând criteriul axiologic și facilitând pervertirea teoriei în propagandă de către anumiți „teoreticieni-ideologi” precum Mihai Beniuc, Savin Bratu, Andrei Băleanu, Ovid S. Crohmălniceanu ș.a.

Discutând apoi ideea „morții autorului” la Barthes, cea autorului ca funcție a discursului de la Foucault și ideea impersonalității lui T.S. Eliot – care a făcut o lungă școală în teoria poeziei moderne –, Carmen Mușat se situează critic față de aceste teorii, considerând că „a scrie este un soi de mise en fiction a unei subiectivități complexe, o ficționalizare a identității eului creator, incluzând aici nu doar diversele ipostaze ale identității sale, ci și variantele posibile ale sinelui său, tot ceea ce, neputând trăi în mod direct, autorul își imaginează că ar putea să i se întâmple”. Este, aici, o frumoasă și complexă definiție a actului creator.

Un capitol consistent și nuanțat are ca obiect canonul literar, cu aplicație pe literatura română. Din perspectiva autoarei, canonul, situându-se în istorie, cuprinde o parte a patrimoniului cultural – care a dat „specificul național” – și o parte supusă schimbărilor, revizuirilor – care ține deci de „spiritul timpului”. Pentru Carmen Mușat, criteriul axiologic, al valorii estetice rămâne fundamental în actul critic, în constituirea canonului. În același timp observă necesitatea revizuirii, mai ales în condițiile în care, în perioada postbelică românească, acesta s-a constituit în condiții de cenzură, propagandă și reacție la cenzură, iar criteriul estetic a avut, poate, semnificații diferite pentru criticii de la noi. Împărtășesc cu autoarea acestui studiu ideea că adevăratul canon, adevărata critică literară nu s-au putut face în perioada postbelică, de până în 1989 – și nici după aceea, un timp – decât din exil, din lumea liberă. Autoritatea indiscutabilă în materie de critică postbelică românească este Monica Lovinescu, scriitoare care a avut posibilitatea analizei lucide, nepervertite, libere, în care esteticul se coroborează cu eticul. Relectura și resituarea estetică a unor autori precum D. R. Popescu sau Mihail Sadoveanu reprezintă acte critice necesare.

Echilibrată, tonică, argumentată, empatică și comprehensivă, cartea scrisă de Carmen Mușat este un studiu care ar trebui să limpezească apele și să deschidă noi direcții în teoria și în critica literară românească. Și nu doar românească.

 

Carmen Mușat, „Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile teoriei”, Editura Polirom, Iaşi, 2017, 254 p.

Credit foto: Mihaela Petre

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu