Avanpremieră

Locuri blînde pentru Aura (fragment)

Colonele,

ninsese tocmai în noaptea în care am ajuns și totul era ireal în cimitir, alb și liniștit și îmi părea că aud felul în care fulgii se loveau de crengi și de pietre. Cerul era în continuare plin de nori și în partea dinspre sat zăream fumul ieșind pe hornuri, răsucindu-se și intersectîndu-se apoi pînă nu se mai putea distinge și casele erau imobile, parcă desenate și părăsite. Nu mai văzusem zăpadă de foarte mulți ani, dar nimic nu era neobișnuit, părea că nu am nicio viață în urmă, ceva se rupsese, intervenise între mine și anii anteriori care nu mai erau ai mei și totul era nou și altfel și afară din timp. Mi-am spus: a trebuit să vin pînă aici. Dar poate ceea ce am vrut să spun era altceva: a trebuit să rămîn ultimul. Și am început să sap. Am simțit repede o amorțeală în mușchi și transpirația a început să se adune sub cămașă. Pămîntul era înghețat și lopata se izbea de el cu un recul ce îmi vibra puternic în oase. M-am oprit de cîteva ori, dar am continuat și mușchii nu s-au mai opus și căldura corpului s-a echilibrat și totul părea că se întîmplă de puțină vreme și apoi a început iar să ningă și cînd stăteam în picioare fulgii îmi loveau pleoapele și cînd eram aplecat mi se topeau pe ceafă. Ninsoarea s-a oprit iarăși, în jur mirosea acum a pămînt și culoarea lui era peste tot, pînă și pe pantalonii mei sub care la început simțisem frigul cu tăietura lui amorțitoare. A apărut un tînăr, l-am văzut deodată lîngă mine, ieșit parcă din zăpadă și a început să sape și el, schimbam puține cuvinte, era greu să vorbești după ce se întîmplase în dimineața aceea, nu puteam să-mi scot din cap primele imagini ale satului, zorii întunecați, felul cum zguduiam porțile și loveam în ferestre pînă o voce mi-a șoptit ce se întîmplase. Nimeni n-a mai apărut, nici ca să ne ajute, nici ca să ne oprească. Dinspre casele din sat venea aceeași tăcere care domnea peste pădure și peste munți și doar o dată am auzit trenul în depărtare, unde se afla gara în care coborîsem din mers cînd mecanicul încetinise după ce îmi arătase forma clădirii, luminată palid în noapte de un felinar singuratic. Nu mă așteptase nimeni, dar evident nimeni nu știa că o să vin. Decît cine trimisese scrisoarea nesemnată care ajunsese la mine și pe care o aveam în continuare în buzunar. Poate tînărul care săpa lîngă mine. Poate vreuna dintre fețele care mă spionau de la ferestre, nedorind să-mi deschidă sau să-mi vorbească, poate vocea care îmi spusese unde să merg și de ce. Pășisem pe strada principală a satului, în lumina puțină a dimineții, simțind că în fiecare casă e cineva care mă privește, care mă urăște, care așteaptă doar un semn ca să mă oprească, mergeam înspre locul unde vocea îmi spusese că se află cadavrul lui Andrei. O scrisoare mă chemase și un mort mă aștepta într-un șopron cu lemne într-o curte cu nuci, aproape de marginea dinspre pădure a satului, o pădure de brazi înzăpeziți și groși între care puteau fi ascunse o mulțime de fețe, de corpuri, de nedoriți, morții vii despre care nu se mai vorbea decît în șoaptă și ale căror fotografii se distingeau, mai mult sau mai puțin, pe afișele lipite în centrul satului. Colonele, am smuls afișul cu imaginea lui Andrei și am văzut că era fotografia lui veche din perioada războiului, deși trecuseră atîția ani, l-am vîrît în buzunar lîngă scrisoare și l-am regăsit doar mai tîrziu, după ce ziua aceea și noaptea care a urmat s-au sfîrșit și mă aflam din nou în gară, așteptînd un tren care să coboare înspre sud, undeva departe, unde nu e zăpadă, într-un oraș în care să pot rămîne o vreme și să îți scriu pentru ultima dată deoarece toți au murit de-acum și așa totul s-a încheiat, nu mai sîntem decît noi, dacă tu mai trăiești, și nu mai e nimeni care să dea mărturie celuilalt cînd unul dintre noi nu va mai fi. Decît poate fotografia din munți, pe care am primit-o de la Pereteatcu și care ar fi trebuit poate să ajungă iar la tine, dar acum e prea tîrziu. Nu mă voi mai întoarce pe insulă. Sînt destule orașe, sînt destule locuri, suficiente umbre în care pot dispărea. Totul e ireal și acum, ca zăpada din cimitir și groapa proaspăt săpată din care pămîntul ieșea greu, dar în care mă adînceam, mai întîi pînă la glezne, apoi pînă la genunchi și înspre seară îndeajuns ca să încapă un mort pe care nu îl mai dorea nimeni și simțeam cumva că e în același timp propria groapă, că într-un fel așa era firesc, poate de aceea alesesem să sap, nu pentru Andrei, nu pentru vreo idee ce continua să mă bîntuie, ci pentru mine, pentru oboseala mea de martor, de supraviețuitor, pentru memoria mea prea rănită ca să mai uite, pentru tot ceea ce am pierdut și pentru tot ceea ce nu mi-a folosit la nimic, pentru că deja totul părea rupt de mine, încheiat, doar un drum cu trenul, doar această scrisoare, doar visul de dinaintea ei, în compartimentul gol și friguros, visul în care mi-a apărut, pentru prima dată după o veșnicie, Nora. Avea fața albă și ochii obosiți din ziua cînd a plecat, cu ridurile unei iubiri eșuate și cu conștiința unei pierderi pe care eu n-o aveam și n-am avut-o multă vreme, cît timp credeam că poți să scapi prin scris, că merită să trăiești și să scrii și lucrurile rămîn atunci cu tine și sînt mai adînci și sînt în sfîrșit adevărate. Dar undeva totul s-a rupt și în vis și eu eram obosit și convins că pierderea nu putea fi salvată de nimic, îi priveam doar fix fața și totul în jur se ștergea, strada, trecătorii, detaliile, intensitatea luminii. M-am trezit cu tîmpla lipită de geamul murdar și rece în timp ce trenul traversa o cîmpie și a început să-mi fie frig, să am frisoane, dîrdîiam și îmi loveam dinții unii de alții, toată răceala se adunase în mine, groapa căscată mai tîrziu în mijlocul zăpezii, viscolul care a început înspre seară cînd am revenit în sat cu tînărul care era lîngă mine și care zicea că nu el e autorul scrisorii și poate și mai mult răceala mortului cînd am intrat din nou în șopron și a trebuit să-l atingem, să-l învelim într-o pătură, să-l așezăm în căruță și apoi am așteptat pînă tînărul a plecat și s-a întors cu un cal și a durat mult, era noapte deja, fără stele, doar cîteva lumini de la case și crengile agitate ale nucilor lovind acoperișul și intrarea șopronului și fulgii viscoliți în toate direcțiile, iar apoi tînărul a sosit ducînd calul de căpăstru și l-am ajutat să-l lege la căruță și era cald, trupul său scotea aburi și el necheza repetat, tropăind în timp ce tînărul îi vorbea continuu și așa am plecat toți trei, noi doi pe jos și cadavrul întins în căruță, trecînd iarăși printre case din care nu ne mai privea nimeni sau doar eu nu îi mai vedeam și mi-am spus: nu mai e mult, dar mai era, și drum și frig și noapte, și atunci ne-am oprit.

Era ultima casă din sat, la margine, cu o curte mică, pustie și tînărul a bătut în geam și nu peste mult eram patru care mergeam peste cîmp, dar era întuneric și nu vedeam ce față se ascunde sub hainele grele și căciula trasă peste frunte. Doar cînd împreună coboram trupul lui Andrei în groapă, mîna celui din urmă sosit m-a atins, și-a apropiat capul și mi-a spus: îți mulțumesc că ai venit – și era vocea unei femei. Mai tîrziu, cînd ne apropiam de gară, și era aproape în zori, tînărul mi-a spus: îl vor dezgropa. Și mă vor căuta, dar eu de-aici plec direct în pădure, unde sînt ceilalți. Și ea? am întrebat. De ea nu vor ști, cel puțin așa sper. Colonele, îl vor dezgropa ca să nu aibă odihnă, ca să-l mănînce vulturii și șobolanii. Ar fi trebuit să fiu revoltat și o clipă corpul a avut o reacție, a dat să se întoarcă, doar atît, un gest, un impuls. Apoi ne-am reluat drumul spre gară pășind prin zăpada acum din nou calmă după ce viscolul încetase. Cineva sau mai mulți vor veni lîngă pămîntul proaspăt, vor cerceta movila din nou înghețată și vor începe să sape – poate o dată cu dimineața – pînă lopețile vor lovi trupul pe care îl vor trage de picioare afară și îl vor agăța de pari la intrarea în sat. Acum cînd îți scriu, totul se va fi întîmplat deja și această distanță e într-un fel ultima mea mărturie, așa cum semnătura mea mai jos va fi ultima mea urmă în scris. Colonele, moartea lui Andrei e și a noastră, nu mai e nimic de spus și nu va mai fi oricum nimeni s-o spună. Dacă ar fi cineva printre noi care să meargă pînă la sfîrșit… Dacă dragostea nu ar fi la rîndul ei un drum fără scăpare prin întuneric… Îmi amintesc chipul Norei întotdeauna la fereastră atunci cînd plecam, de parcă ar fi simțit că într-o zi nu se va mai întîmpla, nu mă voi mai întoarce sau ea va uita să privească. Și acum sînt clipe cînd, ca o bruscă revelație, aflu din nou, de parcă ar fi prima dată, că ea nu va mai face niciodată acest lucru, aflu din nou că tatăl meu a murit, aflu iarăși fiecare absență, vie ca un trup, dar unul care s-a strecurat în mine și mă chinuie. Aș fi vrut să mai rămînă ceva de spus. Dar nu poate fi decît așa. Mormintele sînt totdeauna goale, de aceea dacă i-au dezgropat trupul nimic în realitate nu s-a întîmplat. Ceea ce trebuia făcut am făcut. Am săpat o groapă pentru noi toți și am simțit că trebuia să o fac cu brațele mele și tînărul care a venit lîngă mine simțea poate la fel și femeia care ne-a ajutat să așezăm trupul în pămînt și apoi a fugit repede peste morminte înspre sat, stingîndu-se în întuneric fără să-mi spună de ce îmi scrisese și ce știa despre mine și cine era. Dar nu mă mai întreb. Am plecat din cimitir înspre gară și, deși viscolul se oprise, era frig și umblam în tăcere. O liniște tăioasă ne înconjura, o tensiune din care nu aveam scăpare. A venit un tren, un marfar dinspre munți cărînd cherestea și m-am urcat lîngă mecanic, lăsîndu-l pe tînărul acela singur cu lupta sa, cu poveștile lor, cu istoria pe care nu o scrie nimeni, prezentă doar în morțile și gesturile și cuvintele anonime pe care nu le înțelegem și în care nu ne recunoaștem decît poate tîrziu, prea tîrziu. Mi-am amintit trenul de lîngă mina de aur și anii în care am fost împreună și am adormit lîngă mecanicul ce alimenta cu cărbuni locomotiva. Am visat din nou, de data aceasta pe Andrei, așa cum îl văzusem cîndva după moartea lui Filip în orașul de pe coastă, dar acum era lîngă propriul său cadavru, în șopronul din curtea cu nuci și m-a îmbrățișat la intrare și mi-a spus zîmbind: Nu fi trist! Apoi s-a așezat lîngă mort fără să-l privească și m-a instruit: Va trebui să-l porți pînă la groapă. Ai grijă, vremea s-a scurtat, trebuie să te miști repede. Eu nu pot să te ajut. Rămîn aici să-ți scriu o scrisoare, nu e așa de frig, viscolul nu trece printre scînduri, pereții sînt bine clădiți. O să ți-o trimit, o s-o primești. Și deodată imaginea s-a schimbat și eram sub nuci și el vorbea iarăși: Să mă cauți. Chipul lumii trece. L-am întrebat: cum o să te recunosc? Nu-ți fie teamă. O să-ți scriu, o să știi. M-am trezit căutînd prin buzunare scrisoarea. Eram singur în locomotivă, trenul oprise într-o haltă, am coborît și frigul m-a trezit de tot. Au venit zorii, într-o gară am urcat în alt tren, era mai cald și cobora repede din munți, traversînd unul după altul orașele ce începeau să se trezească. Acum cînd îți scriu mă gîndesc în continuare la îndemnul lui Andrei. L-am purtat pînă la groapă. În oboseala pe care o simt în oase, am senzația că îl port în continuare și sînt nevoit s-o fac și să aștept. Aștept scrisoarea lui dacă a apucat să o scrie, acolo în întunericul din șopron. Poate într-adevăr mă va găsi, așa cum m-a găsit cea care îmi spunea să plec, să vin în satul lui Andrei, scrisoarea ei, a femeii căreia nu îi știu decît umbra, gesturile, șoapta din noapte: silește-te să vii mai înainte de începutul iernii, în tine e nădejdea pentru Andrei. Dar am întîrziat și am nimerit în plină iarnă. Tîrziu. Poate și scrisoarea lui mă va găsi prea tîrziu. Poate va veni abia la sfîrșit. Poate așa cum îți trimit eu această ultimă scrisoare. E semnul celei din urmă încrederi pe care o mai am în cele scrise: că undeva te va găsi. Și de aceea pentru ultima dată semnez. Cu semnul meu, aproape gol acum și nu peste multă vreme fără nicio însemnătate. Am obosit, iată. Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard?

Rămîi cu bine, colonele.

Sînt eu, Ioan.

Fragment din romanul „Locuri blînde pentru Aura” de Horea Poenar, în curs de publicare la Editura Cartea Românească

Romanul va fi lansat la Bookfest, vineri, 1 iunie, de la ora 16.00, la standul editurii.

Despre autor

Horea Poenar

Horea Poenar

Horea Poenar este scriitor, teoretician literar, conf. univ. la Facultatea de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A publicat trei volume de teorie („O plimbare de dimineață pe strada Servandoni”, „Semnul celor patru” și „Teoria peștelui-fantomă”) și o monografie critică despre poetul Cristian Popescu („Filmat de îngeri”). A fost directorul revistei „Echinox” între 2001 și 2009. A primit numeroase premii (printre care Premiul Tudor Vianu pentru teorie literară în 2016) și, începînd cu 2008, e moderator TV al mai multor emisiuni culturale de la TVR.

Scrie un comentariu