Literatura la feminin Interviu

Denisa Comănescu: „Lui Amos Oz nu m-aș sfii să-i dau oricând un telefon”

Cu ocazia aniversării a 10 ani de Humanitas Fiction (şi anul trecut a 10 ani de colecţie „Raftul Denisei”), am stat de vorbă cu Denisa Comănescu, directorul general Humanitas Fiction şi iniţiatoare a colecţiei care-i poartă numele („Raftul Denisei”). Denisa Comănescu ne vorbeşte nu numai despre istoria, catalogul de titluri şi colecţiile editurii pe care o conduce, dar şi despre cele mai importante tendinţe ale ficţiunii contemporane internaţionale. (Adina Diniţoiu)

 

Dragă Denisa, anul acesta s-au împlinit 10 ani de Humanitas Fiction (şi anul trecut 10 ani de colecţie „Raftul Denisei”). Poţi face un bilanţ cu ocazia acestei – importante – aniversări?

Editura Humanitas Fiction s-a înfiinţat la un an după ce a apărut „Raftul Denisei”. M-am alăturat echipei editoriale de la Humanitas chiar de ziua mea, în februarie 2006, la propunerea dlui Gabriel Liiceanu; iniţial, am fost numită director pentru literatura străină. Primul lucru pe care l-am făcut a fost, la începutul lui mai, să lansez – cu şapte titluri – colecţia „Raftul Denisei”, o colecţie dedicată literaturii universale, în primul rând contemporane, dar şi literaturii secolului XX, cu clasicii modernităţii şi marii scriitori de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

În 2007, după publicarea a peste 60 de titluri, a luat ființă Editura Humanitas Fiction odată cu Grupul Humanitas. Coloana vertebrală a Editurii Humanitas Fiction a fost şi continuă să fie colecţia „Raftul Denisei”, din care s-au desprins mai multe serii de autor: seria de autor Eric Emmanuel Schmitt, seria Isabel Allende, seria Herta Müller sau Amos Oz. Mai târziu am proiectat serii de autor de sine stătătoare, cum ar fi seria Fernando Pessoa, James Joyce, T.S. Eliot, Ezra Pound sau Kafka. Am republicat titluri puternice din vechile colecții de literatură străină din Humanitas, respectiv „Raftul întâi” și „Cartea de pe noptieră”. Humanitas Fiction a apărut în 2007 pe aceste premise şi e o editură dedicată exclusiv literaturii străine. Cred că în general e dificil pentru o editură să se axeze numai pe literatură, şi în particular numai pe literatură străină – pentru că trebuie să convingă publicul (acelaşi) să devină interesat de toate titlurile ei, pe când o editură care are un profil alcătuit din tematici diverse are public divers. Aşa că Humanitas Fiction are ca misie permanentă să reuşească să-şi atragă cititorii. Pentru a impune noua editură pe piață am publicat de la început un număr mare de titluri pe an. În 2007 – editura s-a înfiinţat la sfârşitul lui august –, am publicat 40 de titluri, iar în 2008 – în jur de 70 de titluri noi (plus reeditările); în 2009, a venit criza şi am redus drastic numărul de titluri. Apoi am ajuns la o medie care se dovedeşte a fi profitabilă – între 40 şi 50 de titluri noi pe ani –, şi care îmi convine şi mie ca director general; plus reeditările şi prelungirile de tiraj, sunt peste 100 de titluri publicate pe an. Aşa încât anul acesta, când am sărbătorit 10 ani de existenţă a Editurii Humanitas Fiction, o mică statistică arată aproape 600 de titluri noi publicate, într-un tiraj care ajunge la peste 2.800.000 de exemplare. E o performanţă, mai ales ţinând cont de faptul că Humanitas Fiction este o editură înfloritoare, cărţile se cumpără, colecţia „Raftul Denisei” e iubită şi bine-cunoscută în ţară, ba chiar şi românilor din străinătate. Încerc tot timpul să păstrez un echilibru între titlurile high literature (literatură înaltă) şi titlurile de literatură bună bestseller. Nu aleg niciodată un titlu care să fie numai profitabil, ci mă gândesc mereu şi la valoarea literară. Mi se poate spune: bine, dar publici Coelho. Sigur că da. Paul Coelho a fost publicat întâi de Editura Humanitas şi, în momentul în care a luat fiinţă Humanitas Fiction, a trecut aici (fiind autor străin). El aduce, o dată la doi sau trei ani, un roman de care nu mi-e ruşine – a avut romane foarte bune precum „Alchimistul”, altele medii –, asigurând baza economică pentru publicarea unor autori mai de nişă, cum ar fi, de exemplu, genialul scriitor J.M. Coetzee.

Ezra Pound se vinde?

Poezia lui s-a vândut bine, ceea ce m-a bucurat. E vorba de volumul de „Opere. Poezii (1908-1920)”, un volum masiv, foarte coerent, cu un amplu comentariu critic şi biografic semnat de Horia Roman Patapievici, ce realizează o punere în context şi în epocă, şi ni-l face mult mai accesibil astăzi pe poet. Traducerile sunt semnate o mică parte de Mircea Ivănescu (cele publicate anterior și ce am putut recupera din cuferele autorului cu ajutorul poetului Teodor Dună) şi de Radu Vancu.

Seria Pessoa (excelentă) se vinde?

Pessoa, tradus de Dinu Flămând, a fost o mare revelaţie pentru cititorii români, „Cartea neliniştirii” este un bestseller al Editurii Humanitas Fiction, la fel poezia lui. S-au vândut mai slab eseurile lui, dedicate literaturii, dar şi – culmea – cele dedicate vieţii sociale şi politice (poate că lumea încă nu le-a descoperit) – câte asemănări între Portugalia de atunci şi ceea ce se întâmplă astăzi în România! Apoi sunt eseurile lui de istorie a rozicrucienilor, foarte interesante şi subtile.

La Humanitas Fiction, în 2012, am simțit nevoia să deschid o colecție de poezie, care se numește chiar „Poezia”, independent de seriile de autor dedicate unor mari poeți. În această colecție au apărut Carlos Drummond de Andrade, Ingeborg Bachmann, Ernst Jandl, Tadeus Różewicz, Michel Houellebecq, Bob Dylan, adesea transpuse în română de mari poeți-traducători. E o colecție de nișă, care se vinde greu. E vorba de niște antologii care merită să fie cunoscute de un public mai larg, mai ales că volumele au prețuri rezonabile.

 

În ceea ce privește selecția titlurilor din colecţia „Raftul Denisei” – le aleg cu profesionalismul și flerul uneia care trăiește prin citit și răscitit, dar țin cont și de vandabilitate, înot de performanță, dar și de supraviețuire totodată. Altfel, nimic nu mă împiedică să public autorii pe care îi consider importanți, de la cărți de debut, până la cărți de senectute, care cred eu că sunt esențiale pentru cititorii din ziua de azi. Am avut și am multe satisfacții cu autorii propuși. Sunt autori debutanți, de exemplu, care nu fuseseră cumpărați de o altă țară când i-am cumpărat eu, și care s-au afirmat apoi pe plan internațional, având o cotă foarte înaltă. Un exemplu ar fi Evgheni Vodolazkin. Traducerea în limba română a romanului „Laur” a fost a doua care a apărut în lume, cartea fiind publicată cu foarte puțin timp înainte în italiană. A fost o revelație, deși a mai trecut ceva vreme până când s-a impus la nivel internațional. La noi a devenit imediat bestseller. Romanul „Laur”, un roman foarte bun, a luat, ce e drept, în Rusia, cam toate marile premii, dar Evgheni Vodolazkin nu era tradus. În România, cartea s-a citit pe nerăsuflate. Am ajuns, în momentul de față, la câteva zeci de mii de exemplare. E un roman care spune mai multe povești care se dovedesc a fi ale unui singur personaj din Evul Mediu, cu bătaie lungă spre lumea noastră,  iar cititorul român e un cititor dornic de povești.

Mă bucur foarte tare că am publicat tetralogia lui John Updike, cu personajul mitic Rabbit. Cele patru volume, traduse excelent în limba română de profesioniști ca Antoaneta Ralian și George Volceanov, nu s-au bucurat, din păcate, de audiență. Un scriitor de anvergură și o mare tetralogie, însă în România nu există încă un interes prea mare pentru romanele care surprind diverse probleme sociale. Nici problemele politice nu interesează mai mult. Unele întâmplări recente, însă, par a mă contrazice, și sper să mă contrazică în continuare.

Nikos Kazantzakis a apărut la Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, cu toate romanele scrise în limba greacă. Va fi publicat şi un roman scris în franceză. Cu această ocazie, Humanitas i-a publicat jurnalele de călătorie. E un scriitor care s-a impus, și nu numai cu „Zorba Grecul”, ci cu întreaga lui operă.

Mi-a plăcut să citesc marile romane ale secolului XX în mai multe traduceri, în mai multe versiuni, și cred că versiunea din „Maestrul și Margareta” din 2008, aparținând unui mare traducător din rusă, decedat de ceva ani, Ioan Covaci, care este, de asemenea, un bestseller constant al „Raftului Denisei”, e o versiune foarte bună.

 

Un alt mare scriitor, de care sunt foarte legată, este J.M. Coetzee. I-am publicat până acum 13 romane și urmează să-i public încă trei. E un stilist extraordinar și, în același timp, e preocupat de derapajele mentale, de psihologie. E un scriitor mai dificil, de aceea publicul care îl gustă nu e atât de numeros. Câteva dintre romanele sale au tot fost reeditate. Cel mai cunoscut dintre ele, un roman pe care îl consider capodopera sa, este „Dezonoare”, după care s-a făcut și filmul cu John Malkovich. Chiar după Gaudeamus-ul din acest an, a apărut o nouă ediție, cu o nouă copertă, a romanului „Dezonoare” și un roman despre demență într-o Africă de Sud a crizei interrasiale. Romanul despre Dostoievski, „Maestrul din Petersburg”, e un roman care ne dezvăluie un Dostoievski vulnerabil, suferind în urma morții fiului său. Coetzee este un maestru al stărilor sufletești extreme, dilatate.

Mă bucură că „japonezii mei”, cum le spun, au prins foarte bine. Am publicat, de exemplu, toate romanele lui Yasunari Kawabata. Am publicat romanele lui Yukio Mishima, preferatul meu. În prima parte a anului 2018, voi publica un roman descoperit recent de o actualitate uluitoare. Tot în 2018, încep editarea povestirilor sale, care sunt foarte interesante. Am publicat și alți autori japonezi, poate ceva mai puțin cunoscuți la noi, ca Sawako Ariyoshi, care au scris în prima jumătate a secolului XX. Printre autorii japonezi mai tineri publicați la Humanitas Fiction, se numără Yōko Ogawa, autoarea romanului „Profesorul și menajera”, ecranizat în 2006 de regizorul Takashi Koizumi, roman care, în România, a depășit 6.000 de exemplare vândute.

 

O mare descoperire a fost, pentru mine, romanul chinez. Asia vine peste noi, dar vine într-un mod cultural. Mo Yan a fost primul mare scriitor chinez contemporan pe care l-am citit. L-am și publicat în 2008, cu formidabilul roman „Sorgul roșu”, ecranizat de regizorul Zhang Yimou (Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin din 1988) și chiar în momentul în care lua Premiul Nobel pentru Literatură, în 2012, îi publicam un alt mare roman, „Obosit de viață, obosit de moarte”. Până acum, i-au apărut la Humanitas Fiction șase romane și un volum de proză scurtă. Se află în pregătire un alt mare roman al lui și un alt volum de proză scurtă. În China există o tripletă de aur – scriitori care s-au afirmat în plan internațional, care au luat multe premii și au fost traduși, după romanele cărora s-au făcut filme, premiate la rândul lor. Pe lângă Mo Yan, un alt autor chinez publicat la Humanitas Fiction cu două romane, „Cronica unui negustor de sânge” și „În viață”, este Yu Hua. Cele două romane au fost ecranizate, iar cu „În viață” același Zhang Yimou a obținut Marele Premiu al Juriului la Cannes în 1994. Tot din această tripletă face parte și Su Tong, care a și fost la București în 2016, unde și-a lansat romanul multipremiat „Lumea de orez”.

Pentru 2018, Humanitas Fiction are o surpriză: o nouă descoperire, un scriitor chinez care acum este în plină ascensiune în Occident, dar nu-i spun încă numele, din superstiție.

Ce direcţii/tendințe sesizezi în ficţiunea internaţională de azi?

Una dintre tendințele evidente este transgresarea granițelor dintre genurile literare. În momentul de față se scrie roman-reportaj, linia de demarcație dintre nonficțional și roman este foarte subțire. Publicul este amator de povești, dar care să pornească de la un sâmbure de realitate. De aceea se ficționalizează atâtea biografii, de la balerine la scriitoare, de la muze ale unor pictori până la pictorițe cunoscute, de la curtezane până la femei de litere. Viețile scriitorilor prind mai greu ficționalizate. Am avut experiența asta. Am publicat două romane foarte bune. Unul era centrat pe ultimul an din viața lui Tolstoi, „Ultima gară” de Jay Parini, ecranizat  în 2009 de Michael Hoffman, film care nu a rulat în România. Un alt roman a fost „Rătăcirile lui Herman Melville” de același Jay Parini, roman care, de asemenea, nu a prins la publicul românesc. Dar cine mai citește astăzi despre balena lui Melville?

Există, apoi, o prezență constantă a romanului istoric, din ce în ce mai agreat, legat în special de istoria recentă: perioada anilor ’30, perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și perioada postbelică. De succes sunt și romanele care surprind perioada marilor dictaturi. În România, romanele pure despre război sunt mai puțin gustate. Ca să prindă, aceste romane trebuie să aibă un story, iar războiul să fie doar fundalul, decorul. Un exemplu este „Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr, un roman care a luat Pemiul Pulitzer în 2015, şi care vorbește despre destinul unei fete oarbe din Franța în timpul ocupației germane. Un roman foarte bine scris, a devenit bestseller internaţional, iar la noi sunt vândute peste 20.000 de exemplare în momentul de față.

Apoi e romanul care vine din Asia, din Extremul Orient, dar și din Orientul Apropiat, roman în plină ascensiune, precum și romanul african. De semnalat e și fenomenul thrillerul nordic, a cărui cotă, în momentul de față, a început să scadă.

În ultimii doi ani, pe piața americană mai ales, dar și pe cea din Marea Britanie, am observat că domină thriller-ul cu o anumită tematică, și anume incestul sau pedofilia. E vorba despre romane, americane în special, care au devenit peste noapte bestselleruri, care au fost ecranizate. Ele spun ceva despre societatea în care trăim.

Mi se pare că a crescut interesul şi pentru romanul francez.

Într-adevăr, se traduce și în România mai multă literatură franceză și se vinde mai bine. Interesul pentru literatura franceză este mai mare. Înainte de tragicele evenimente (atacurile teroriste), cu vreo zece ani în urmă, dacă aș fi publicat, să spunem, romanul lui Catherine Cusset, „Celălalt pe care-l adoram”, și dacă ea l-ar fi scris atunci, și nu în 2016, cred că nu s-ar fi vândut. Publicându-l acum, s-au vândut deja primele 2.000 de exemplare în nici două luni.

Dintre autorii pe care i-ai publicat şi care au venit la Bucureşti, care te-au impresionat în mod special, care au reprezentat nişte întâlniri de neuitat?

Am avut multe întâlniri semnificative cu autorii pe care i-am publicat și îi public. Nu pot să trec peste întâlnirea cu António Lobo Antunes, scriitorul portughez care este nominalizat din ce în ce mai asiduu la Premiul Nobel pentru Literatură. Ne-am înțeles foarte bine, deși mi-era chiar teamă de el. Văzusem pe YouTube videoclipuri cu el, îl citisem, știam că e foarte serios, și stilul lui fără punctuație, cu o frază, cu un flux care par decupate, fragmentare, în fiecare roman, mă făcea să mi-l imaginez drept o persoană distantă, ceea ce s-a dovedit cu totul fals. Dinu Flămând, care l-a vizitat, mi-a povestit că Lobo Antunes iese în fiecare zi la o cârciumioară apropiată de locuința lui, unde își ia masa de prânz cu un pahar de vin și unde, cunoscut fiind în cartier, conversează cu toată lumea.

Foarte apropiat îmi este Amos Oz. Lui nu m-aș sfii să-i dau oricând un telefon. A fost în România de trei, patru ori. Îmi amintesc anul în care Amos Oz a luat Premiul „Ovidius” al Uniunii Scriitorilor, la Neptun, premiu luat și de Orhan Pamuk sau Vargas Llosa – Amos Oz a avut un comportament care m-a uluit. A cerut programul și a vrut să fie prezent la câte manifestări literare i-a fost lui posibil. Nu mi s-a mai întâmplat asta cu un alt scriitor străin invitat la un festival de acest fel. Avea interesul de a-i cunoaște pe autorii invitați, de a-i asculta, chiar dacă nu înțelegea ce se citea. O curiozitate efervescentă. La o lansare de carte din București, m-a rugat să-l duc să vadă unde a fost Blocul Carlton, care a căzut la cutremurul din ’40. L-am întrebat de ce – mi-a răspuns că l-a rugat soacra lui, care provine din Bucovina.

Mi-a plăcut foarte mult de Alessandro Baricco, un om fascinant. Un scriitor cu un stil ultrarafinat, un om de televiziune nemaipomenit. Face emisiuni, de pildă, în situri arheologice – unde vorbește despre „Eneida” și Odiseea”. Cântă la pian, organizează mari recitaluri de poezie. E un creator care se manifestă în multe domenii. Ne-am înțeles perfect din primul moment când a sosit la București, poate și datorită faptului că am reușit să-l conving să vină aici printr-o româncă, măritată cu un italian care a fost coleg de clasă primară cu el și cu care a rămas prieten și în ziua de azi.

Au fost câțiva autori care au ținut, atunci când am plecat de la Polirom, să meargă cu mine mai departe, iar printre ei se numără Amos Oz, Herta Müller și Ismail Kadare (prin traducătorul lui, Marius Dobrescu, care mi-a rămas un traducător fidel).

Crezi că premiile prestigioase impun tendinţe, te ghidezi după ele?

În America, dacă iei Premiul Pulitzer, poți să ajungi să publici și să vinzi sute de mii de exemplare. Același fenomen se întâmplă cu Goncourt, în Franța. De exemplu, am publicat acum „Ruta subterană” („Underground Railroad”) de Colson Whitehead, romanul care în 2016 a fost considerat cel mai bun roman american, recomandat de Obama și Oprah. A cumulat mai multe premii decât oricare alt roman american, printre care National Book Award în 2016 și Pulitzer Prize în 2017. E un roman complicat, cu un stil nu ușor accesibil. Colson Whitehead este autorul a șase romane, fiecare dintre ele primind numeroase premii. La anul, voi publica un alt roman al său, „The Intuitionist”, având ca fundal lifturile din Manhattan.

Dar nu întotdeauna premiile reprezintă o siguranță în ceea ce privește vânzările. Îmi amintesc că, acum doi ani, am cumpărat Goncourt-ul și nu a avut nicio relevanță în vânzări. Ce-i drept, scriitoarea respectivă, Lydie Salvayre, nu era cunoscută în România. Niciodată nu poți să fii sigur la noi.

Am cumpărat, înainte ca romanul să câștige Man Booker Prize-ul, „Lincoln in the Bardo” de scriitorul american George Saunders. Mă bucur când reușesc „să ghicesc” că volumul ales de mine va avea un parcurs strălucitor pe linia premiilor, deși nu vânez premiile. Și, în general, în momentul în care sunt licitațiile cu mai multe edituri pentru un roman care a luat un premiu, mă gândesc foarte bine dacă intru în licitație sau nu. În general, agenții literari știu că nu prea intru în licitații. Mi-ar fi plăcut să fi cumpărat mai înainte drepturile de traducere, și romanul respectiv să cunoască o mare carieră, să ia un premiu. Dar nici acesta nu e, pentru mine, un lucru foarte important. Am cumpărat, de exemplu, romanul „Lincoln in the Bardo” de George Saunders cu mult înainte de Man Booker Prize. Am văzut acum două săptămâni că ceea ce am crezut eu despre roman – că este foarte bun – s-a dovedit a fi și părerea juriului de la Man Booker Prize 2017. Dar, repet, nu întotdeauna un premiu asigură vânzarea. În România, Nobelul e important, Goncourt-ul e important, Pulitzer-ul e important, dar poate nu atât de importante cum sunt în țările occidentale și în Statele Unite ale Americii.

 

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu