Cartea săptămânii

Lupta lui Antunes cu Îngerul

António Lobo Antunes este, într-adevăr, un romancier care și-a creat un stil propriu, inconfundabil. Romanele sale sunt scrise într-o stare de delir, la granița dintre veghe și somn, stare numită de Antunes „delir organizat”. În fapt, se poate spune că António Lobo Antunes este și un poet, în măsura în care considerăm romanele sale niște lungi poeme în proză.

„Pe râurile ce duc…”, roman apărut în 2010 și publicat, la noi, de Humanitas Fiction, în 2018, în traducerea excepțională a lui Dinu Flămând (care semnează și prefața, din care găsiți un fragment și pe Literomania, aici), nu face, la rându-i, excepție de la cele de mai sus, fiind scris, de asemenea, într-o stare de delir, în care imaginile și personajele se intersectează și se întrepătrund într-un mod amețitor. Internat timp de două săptămâni într-un spital din Lisabona, unde este operat de o tumoare canceroasă (o „castană țepoasă” care se plimbă și se multiplică în trupul bolnav), naratorul își rememorează copilăria, retrăind scene și interacționând cu personaje care au părăsit de mult scena lumii reale. Imaginația naratorului readuce la viață un timp apus, un timp în care lumea era altfel, iar Antonio, naratorul, era un copil de câțiva ani, pe care toți îl strigau Antoninho. Pe-atunci era sigur că va trăi o sută de ani, căci era „sănătos ca un cal”. Nici durerea, nici ceea ce se întâmplă cu el în spital nu reușesc să-l scoată din starea de transă în care retrăiește momente din copilăria sa, sfidând legile spațiului și ale timpului:

„e mulțumit idiotul, plin de speranță imbecilul, odată cu durerea care i-a înflorit, și care nu-l mai necăjește căci s-a obișnuit cu ea, chiar și de sporește nu o mai bagă în seamă, și nici dacă devine din nou adult nu o mai ia în seamă, mirosul de wolfram, nu mirosul bolii, răspândit peste tot și de asemenea pingelele și iar pingelele sub un clopot care s-a spart de câteva secole, același care mă însoțește pe balcon, străbate ziarul pe care eu nu-l mai citesc, mă urmărește și mă înșfacă, cum aș putea să-l aud dacă pașii nu mai locuiesc în mine iar eu în mijlocul acestora pășesc de asemenea, și care îmi șușotesc

– S-a terminat”.

 

Rând pe rând se fac auzite vocile bunicilor, a mamei și a tatălui, ale mătușilor și ale unchilor. Apele timpului, întruchipate de apele râului Mondego, devin din ce în ce mai puternice, şi explorarea lor, din ce în ce mai imperioasă, iar schimbările de perspectivă – vocile care locuiesc imaginația naratorului și care își dispută încontinuu întâietatea – devin, la rândul lor, din ce în ce mai rapide și mai amețitoare, așa cum se întâmplă și în paragraful de mai jos:

„și mi-am dat seama că Mondego începea să prindă forță pe măsură ce curgea la vale prin landă căci apele de pe alte stânci se uneau cu ale lui, nu era doar un râu, erau patru sau cinci ce se despărțeau iar apoi se uneau să împingă viața nepotului meu și pe a mea, noi nu mai suntem am fost… iar eu m-am văzut pe pârâiașele din Mondego ce se despart și se unesc neîncetat, m-am văzut eu care sunt mort de atâția ani de zile sau nu eu, ci tot ceea ce exista și nu mai există, plutind pe ape și îndepărtându-mă de voi”.

Râul Mondego, râul copilăriei, cu ai săi afluenți, cu ale sale „pârâiașe”, devine, cum spuneam, un simbol al timpului în sine și se regăsește în pluralul titlului, „Pe râurile ce duc…”. În portugheză, titlul romanului este „Sôbolos Rios Que Vão”, iar pasionații de cultură portugheză știu că acesta este și titlul unui poem de Camões, poem cunoscut și sub titlul „Redondilhas de Babel e Sião”. Poemul lui Camões – de asemenea, o parafrază versificată a Psalmului 137 (136) – „transformă, ne spune Dinu Flămând, lamentația după Ierusalimul pierdut, plus jurământul și blestemul biblic, într-o horațiană evocare a timpului personal și a istoriei în general”.

Timpul prezent este, și în romanul lui Antunes, substituit cu timpul personal, care devine simbolul rezistenței în fața crudei realități a bolii – transfigurarea realității cu ajutorul memoriei este, în fond, o marcă stilistică a romancierului portughez:

„o privire imprecisă spre un colț, în spital ploaia, iar castanii mai mult ca sigur negri, de pe perete o farfurie de faianță decorată cu imaginea Sfintei Fecioare desprinzându-se și căzând la pământ, măcar dacă mama lui și-ar lipi obrazul de fața lui, chiar bătrână, chiar oarbă, cuvântul fiu ar căpăta și el un sens, nu ar fi cuvântul boală, nici cuvântul moarte, în vreme ce el ar lua calea văii odată cu râurile fără să i se pună nicio opreliște, însoțit de acel paso-doble al unui îndepărtat saxofon, în direcția mării”.

Jocul cu timpul, cu memoria este, iar personajul-narator o știe foarte bine, o sfidare a morții. Umbra morții iminente pândește din spatele fiecărui zgomot din spital sau din spatele fiecărui gest și cuvânt al medicilor și asistentelor. Mai mult, amintirea unui coleg de școală, care știa „toate dinastiile, toate cuceririle, toate formele corecte ale adjectivelor” și care, „bolnav cu glandele”, a murit, îi reamintește personajului-narator că totul are un sfârșit: „dar la ce bun să te mai și înfurii, tocmai tu și cu asta basta, până la urmă fiecăruia îi vine rândul, mai repede te poți considera liber, te plimbai pe aici împreună cu alți defuncți căutând ceea ce încetaseși de fapt să mai ai și la ce bun să cauți numai ca să nu găsești, a dispărut ceea ce este al tău sau se descompune în pivniță…”.

„Pe râurile ce duc…” este un roman cutremurător, pe care l-am citit ca pe o reiterare a luptei biblice a lui Iacov cu Îngerul, dar, de data asta, cu un Înger al morții: „Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul zorilor. Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el. Şi i-a zis: «Lasă-Mă să plec, că s-au ivit zorile!». Iacov I-a răspuns: «Nu Te las până nu mă vei binecuvânta». Şi l-a întrebat Acela: «Care îţi este numele?». Şi el a zis: «Iacov!». Zisu-i-a Acela: «De acum nu-ţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!». Şi a întrebat şi Iacov, zicând: «Spune-mi şi Tu numele Tău!». Iar Acela a zis: «Pentru ce întrebi de numele Meu? El e minunat!». Şi l-a binecuvântat acolo”. Am dat acest citat din „Geneză” (32, 24-29) tocmai pentru că ilustrează foarte bine spiritul acestui roman. Asemenea lui Iacov, personajul-narator iese binecuvântat din lupta sa cu moartea, cu sfârșitul.

 

António Lobo Antunes, „Pe râurile ce duc…”, traducere din portugheză și prefață de Dinu Flămând, Colecția „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, București, 2018, 248 p.

Parteneriat media


Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu