Atelier

Magdău (I)

În atelierul de sculptat, Magdău se învîrtea ca un titirez. „Am vîrsta unui elev în clasa a şaptea plus alţi cinș’patru de ani.” Anul ce va să vină va avea plus cincizeci și cinci de ani. „Clasa a şaptea şi elevul de atunci rămîn neatinşi. Da, domnule!” Magdău vorbea singur. În atelier, iarna, la zece grade cu minus. „De la accidentul ăla, am rămas fără mai multe simţuri: ger, căldură, și cu o moliciune în mîna dreaptă care avea simţul desenului. Bugăt de greu pentru un dreptaci care sculptează după desene făcute de mîna lui. Da’ mă descurc, m-am învăţat să folosesc ochiometria”, zicea Magdău în timp ce-şi confecţiona rame. Pentru diplome. În colţ, deasupra sobei, avea o expoziţie de „icoane pe plită”. Pîlpîia focul. Atîta cît să poată sta tolănite lîngă uşiţa sobei două pisici.

Casa lui Magdău, din lemn, o construise bunicu-său, în vîrf de deal. Se vedea Baia-Sprie pînă hăt departe. De-acolo începea Valea Bună.

„Diplome peste diplome, le fac ramele, adunate în douăzeci de ani de umblet prin festivaluri de astea, de cioplituri. Fără rame, aş putea ţine cu ele un măgar peste iarnă”, şoptea Magdău, ieşind din atelier în casa curată unde îl aştepta Casiana, nevasta.

***

Pe cînd avea încă simţurile neatinse, Magdău sta lungit într-un jilţ făcut de mîna lui dreaptă, și cugeta. Terminase biserica de lemn, lîngă Horezu. Lucrare cu cîntec. Toţi sfinţii români sculptaţi ori numai ciopliţi pe-afară şi pe pereţii dinlăuntru. N-a primit banii care i se cuveneau. A învăţat să-şi cunoască cei o sută douăzeci de sfinţi, și s-a minunat. Munca aia neplătită a fost doar de învăţătură. „Biserică de-aia alta nu-i, mai sînt cîteva da’ au sfinţi lipsă, pe toţi, numai a lui Magdău îi are”, ofta Magdău. „Acolo, în locul de la margine de Horezu, am aflat că există şi am cunoscut o Satană în sutană. Și cu asta m-am ales”, mai şopteşte Magdău, simţind cum îl apucă o moliciune plăcută în jilţ, cînd în soba mare duduiau jumătăţi de buştean.

***

Pentru Magdău tatăl, legea era de două feluri. Aia scrisă, care numea vînătorii „sălbatecii din Valea Bună”, şi aia nescrisă pe care o respectau sălbatecii. Magdău tatăl era unul dintre ei. Ai nevoie de haine, de hrană, ori de băutură? ieşi să vînezi pe Valea Bună, ce te duce către munte pînă pe vîrful Igniş. Fînaţele necurăţate, prin care abia te strecori din pricina arboretului, chemau sălbăticiunile. Magdău tatăl era mai îndepărtat de oameni decît de cerbi, căpriori ori mistreţi. Din ce dădea Valea cea Bună, îl creştea și pe Magdău fecioru-său. Se procopsise cu el în seara în care îi murise femeia. S-a auzit ca un scheunat de căţel şi oftatul femeii. Maştera i-a spus: „S-a făcut schimbul, Magdău, muierea s-a dus şi ţi-a lăsat fecioru’”.

Ducea clăi de fîn în grădina din sus de casă. Clăi aşezate în bătaia puştilor. Fecioru’ nu ducea lipsă de nimic. Duminica mergeau amîndoi la biserică şi apoi la cofetăria din Baia-Sprie.

„Doi Magdăi suntem noi doi!”, se bucura Magdău tatăl. Îşi uitase oful ce l-a avut cînd nevastă-sa s-a dus, poate și fiindcă l-a lăsat cu prichindelul ce-i semăna. A îngropat-o în grădină. A scris pe cruce „Anika”.

În nopţile cu lună plină, Magdău tatăl băga cîinii lui de vînătoare în grajdul vacilor. Să nu se sperie cerbii care veneau la clăi. Să nu-i fugărească pe vale, printre fînaţele cu arboretul mestecat, ca-n joacă. După ce se săturau de alergătură, veneau cu limbile scoase, atîrnînde, limbi subţiri, lungi, roz ori roşii de cîini hămesiţi de foame şi dornici de somn.

Stătea la pîndă din casă ori din şatră și trăgea în cerbi. Zicea el că-şi apără avutul de hoţii pădurilor.

Mai sus de casa lui, la douăzeci de minute de mers pe drumul forestier, era casa Ocolului Silvic, unde trăia elveţianul din Lausanne, venit în Valea Bună în anul o mie nouă sute patruzeci şi trei şi rămas pînă la capătu’ lui de viaţă. Max Moller, brigadierul silvic, i-a spus: „Magdău, aici pe Valea asta-i raiul tău şi va fi de-acuma și raiul meu”. „Nu-mi împart eu raiul cu nimeni, domnule Max”, i-a răspuns Magdău tatăl. La început, pe Max Moller nu l-a plăcut, ce mai voia și elveţianul ăsta, n-avea văile lui în Elveţia? Ce-ar fi zis dacă Magdău tatăl s-ar fi dus să-mpartă cu Max Moller o vale de pe lîngă Lausanne? Încet-încet, s-a obişnuit. A uitat ranchiuna. Și-a împărțit raiul și bine i-a părut. Şi-a spus că Valea Bună e a lui Magdău şi-a lui Max Moller. În anii ’50, Max era doar angajat la Ocolul Silvic, apoi devenise şef. Păzea cu subordonații lui Valea Bună de braconierii ce l-ar fi încurcat pe Magdău la vînat.

Din Elveţia veneau în Valea Bună, în fiecare primăvară, domnii Griesmüller și Rosler. Max Moller îi ducea la Magdău tatăl: „Vînători. Ocupă-te de ei”. Ultima dată Rosler a împuşcat, de spaimă, tocmai ursul mare brun cu alb cu care Moller stătea deseori la taifas. Brigadierul silvic jura că ursu’ ăla îi păzea animalele de alţi urşi ori de lupii și vulpile ce se înghesuiau în Valea Bună. Către toamna aia, Max a rămas fără capre, fără oi, fără găini și a plîns.

În fiecare an, cînd veneau la vînătoare în Valea Bună, Griesmüller și Rosler îi ofereau lui Magdău tatăl o puşcă de vînătoare ultimul model, zicîndu-i doar atît: „cadou meritat”. În prima dimineaţă, Magdău îşi lua elveţienii şi-i ducea direct la locurile rîşilor şi pisicilor sălbatice, avertizîndu-i: „Ăștia și astea, domnilor Griesmüller şi Rosler, îs aici la ei acasă şi nu se-mpuşcă”. Elveţienii fotografiau și mulțumeau rîșilor și pisicilor și îl băteau pe umăr pe Magdău în semn de apreciere. Veneau la rînd la fotografiat stolurile de raţe colorate de pe lacul de sub Igniş, unde obişnuiau să se scalde şi becaţele şi becaţinele. Mai în sus, către munte, Magdău n-avea treabă, apele repezi care se molcomeau mai la vale erau burduşite de lipani şi păstrăvi, pe cer acvilele de munte se roteau în cercuri fără spaime dinaintea vînătorilor, lăsîndu-se și ele fotografiate. „Da, aşa ceva nu se-mpuşcă, Magdău, te uiţi numai şi te bucuri! Dar oare Mümmelmann mai e pe-aici?”, întrebau domnii Griesmüller şi Rosler. Mümmelmann-ii erau iepurii alpini albi. Magdău cunoştea cuvîntul: „Plin, domnilor, puşcă burţile pădurilor de Mümmelmann-i”.

În clasa a şaptea, Magdău fecioru’ era întrebat de profesori şi de colegi dacă Magdău tatăl trage cu puşca în pasca de Sfintele Paști ca să-i meargă bine vînătoarea și dacă din Sfînta Pască prinde să curgă sînge. Magdău fecioru’ habar n-avea. În vacanţa de vară a îndrăznit să-și întrebe părintele: „E drept că…?”. Magdău tatăl l-a ascultat uitîndu-se drept în ochii lui și nu i-a răspuns. L-a luat la plimbare pe cărările Văii Bune. I-a arătat scăldătoarea mistreţilor, l-a învăţat să facă un slop pentru prinsul de jder, ori o sloapă pentru mistreţi, care era ca slopul da’ mai mare. L-a dus apoi la tulucii de urs, la ţapii de pădure. Două luni l-a luat, dimineaţă de dimineaţă, să-i arate, să-l înveţe cum și ce. Magdău fecioru’ a învăţat care-s gloanţele şi cum arată nulaşul, la care-i spuneau în oraş „alic”. La sfîrșit, i-a spus: „Și să nu uiți că nu se puşcă nici un animal care e-nsoţit de pui, băiete”. După care Magdău tatăl şi-a luat de mînă fecioru’ și l-a dus la mormîntul mamei lui. Din toamnă, de cum începuse clasa a opta, în fiecare duminică mergea cu taică-său la biserică, la slujbă.

La prima lui slujbă de Sfîntul Paști, preotul a strigat: „Hristos a înviat!”, Magdău fiul a strigat şi el împreună cu băiesprienii adunaţi în curtea bisericii: „Adevărat a înviat!”. Magdău tatăl a urlat: „Trag cu puşca!”, dar nu l-a auzit nimeni. De parcă ar fi zis şi el: „Adevărat a înviat!”.

Magdău tatăl ţinuse ani buni jurămîntul la botezul vînatului. Se obliga să nu denunţe pe alţii ca el, să nu fure sarsanalele altor vînători, ascunse în borte ori sub stînci. Dacă i-ar fi umblat gura vreunuia, familia celui pîrît ar fi ţinut zile multe de post ori ajun, cu mesele din casă-ntoarse, ca să cadă blăstăm mare pe denunţător. În Baia-Sprie şi pe Valea Bună nu s-a întîmplat niciodată una ca asta. Cazuri au fost în Carpaţii Păduroşi, da’ nu era treaba celor care braconau sub Igniş, la poale de Gutîi ori pe Valea Bună.

„Băiete, să nu fugi de lucrul pe care-l poţi face cu mîinile tale, oricare-ar fi ăla. Asta mai ai de-nvăţat şi te-oi învăţa”, i-a spus Magdău tatăl fiului său.

***

Deseori domnii Griesmüller și Rosler vînau împreună cu prietenul lor Max Moller. Cînd împuşcau un urs, un mistreţ ori un cerb, Magdău tatăl rupea o crenguţă de stejar și i-o întindea lui Moller. Acela o înmuia în sîngele vînatului. O oferea lui Griesmüller, spunîndu-i: „Ia-o ca să te simţi ca acasă!”. Griesmüller scutura de sînge crenguţa. Rupea alta. O înmuia în sîngele vînatului. O oferea lui Rosler, spunîndu-i: „Ia-o, Rosler, ca să te simţi ca acasă!”. Astfel, cei patru vînători erau la ei acasă în Valea Bună. Cocoşii aurii ascunşi în jnepenişul unde trăiau mistreţii dădeau din aripi deasupra vînatului, parcă de supărare. Rosler şi Griesmüller şi-ar fi dorit să împuşte cîţiva. „Nu, p-ăştia nu-i împuşcăm că-s prea rari, mai jos stau cocoşii de alun, cu zecile. Pe-ăia, da, îi luăm în cătarea puştii”, hotăra Magdău tatăl, pregătind targa cu care ducea vînatul.

Avea trei cărări ale lui, pe care le știa ca-n palmă. Avea trei puști de vînătoare primite cadou de la domnii Griesmüller si Rosler. Cînd trecea vînatul pe cărarea de sus, se mişca puşca din stînga unui stativ cu trei locuri în care erau fixate armele. Cînd se mişca puşca din dreapta, vînatul era pe cărarea de jos, iar cînd se mişca arma din centru, Magdău apuca puşca şi ieşea din casă, îndreptîndu-se spre cărarea din mijloc. Între cele trei cărări, învălmăşeala de stînci cu prăpăstii, printre care pantele de legătură din pădurea bătrînă a Văii Bune urcau cu uşurinţă. Pe lumină, îl cunoşteau cerbii, mistreţii ori lupii și fugeau dinaintea lui. Noaptea era mai uşor să pleci la vînătoare. Magdău cîrmea trupul mistreţului fixat pe o targă făcută din ţesături de crenguţe prinse în două crengi mai groase şi lungi. Domnii Griesmüller şi Rosler împingeau trupul inert printre bolovanii cărării. Cînd reapărea casa lui Magdău înaintea ochilor, treaba era aproape gata.

***

În casă era cald. În jilț, Magdău îşi dezmorţea trupul. Casiana, nevasta, trebăluia la plita sobei. După ore bune de stat în frigul atelierului, confecţionînd rame pentru diplome, îl apucase foamea. Cioplitorul îşi privea nevasta. „Faină femeie!”, își zicea. Din jilţ, pe fereastra dinspre deal, întrevedea cele trei morminte acoperite de zăpadă. Se vedeau clar doar vîrfurile crucilor de lemn. „Mama, Magdău tatăl şi domnul Max Moller. Rar se-ntîmplă să-mi apară-n somn morţii. Doar cînd au ceva de spus”, şoptea Magdău, fără să fie auzit de Casiana, nevastă-sa. Apoi: „Poate că trebuie să scot mormintele din zăpadă, poate că-i altceva”, mai şoptea Magdău, ridicîndu-se din jilţ pentru o mai bună dezmorţire a oaselor şi a muşchilor trupului.

***

Max Moller, ori Maximilian Moller, bătrînul rotofei, cu chică blondă şi pielea plină de pistrui, piele albă, pistrui rotunzi, gălbui, un metru şaptezeci şi doi de centimetri, îmbrăcat cu costume largi și cămăşi albe, fost dascăl la Assens, Lausanne, Vaud, treizeci de ani călătorind prin munţii Jura, patruzeci de ani cu casa lîngă Moulin d’Assens, o crîşmă unde obişnuia să mănînce pe la amiază, Maximilian Moller, absolventul Universităţii din Lausanne, secţia de geografie şi istorie, cu picioarele crăcănate, umbla pe cărările din munţii Jura ca pe coridoarele şcolii din Assens, aruncînd stîngul după dreptul, cu burta-i de neamţ băutor de bere, deși era elveţian, vorbea franceza, învăţase româna şi maghiara.

Cînd a ajuns, în anul o mie nouă sute patruzeci şi trei, însoțit de prietenii săi vînători Griesmüller și Rosler, în Baia-Sprie, era deja pensionar cu patalama, cu venituri bune, și habar n-avea dacă Baia-Sprie e în Ungaria sau Austria. Cînd a ajuns pe Valea Bună, în casa lui Magdău tatăl, s-a hotărît. Griesmüller şi Rosler au vînat doi urşi şi au plecat. Max Moller a rămas. L-a cunoscut pe Magdău tatăl, cel cu muşchii de oţel, cu privirea poncişă, de om sucit. I-a plăcut că Magdău tatăl vorbea puţin, nu asculta deloc, cunoştea Valea Bună, munţii Igniş şi Munţii Gutîi. Cînd Max Moller i-a spus: „Aici e raiul meu”, Magdău  i-a răspuns: „Aici e raiul meu şi nu-l împart cu nimeni”. Maximilian Moller a încheiat bătîndu-l pe umăr pe Magdău tatăl: „Atunci e raiul nostru”.

Casa brigadierului silvic era liberă. S-au dus amîndoi în oraş, l-au invitat pe primar la crîşma de lux din centru, s-au dus toţi trei la directorul pădurilor, au vorbit cît au vorbit, au primit cheia de la casa brigadierului silvic, care, din acel moment, a devenit casa lui Max Moller şi, tot atunci, Maximilian Moller a ajuns brigadier silvic în Valea Bună. Actele le-a primit în anul o mie nouă sute patruzeci şi patru. A fost trecut pe statul de plată al regiei pădurilor, primea salariul din Austria sau Ungaria, habar n-avea, apoi a trecut la lei, a învăţat că Valea Bună e în România. Din Assens îi sosea regulat pensia. Era bogat faţă de Magdău tatăl.

***

Magdău tatăl îl lua pe Max Moller pe cărarea din mijloc. Lăsau armele la locul lor. Mergeau să asculte mugetul cerbilor în pădurea ce urca pe Igniş. „Boncăluiesc, Maximiliane”, zicea Magdău tatăl. Și apoi detalia: „Hăitaşii boncănesc, lovesc copacii să-i sperie pe cei care boncăluiesc”. Maximilian Moller îşi nota tot într-un carneţel verzui, pe care scria Karpaten. Unele vîrfuri de munţi erau ca niște burți rotunjite. Iarna îşi luau hîrzoabele prinse de bocanci. Le uşurau mersul pe zăpadă. Elveţianul învăţase să pună sloape pentru mistreţi. Îşi confecţiona zmîcuri pe care le freca cu mentă să nu se mai simtă mirosul de om. Săpa groapa adîncă de doi metri, punea ţepuşele din lemn pe fundul ei, aşeza peste nuiele o grindă la mijloc de groapă, construind un pod mobil-rotitor. Mistrețul era prins în nuiele, pe oricare parte călca prindea a dansa, pînă se rostogolea la fundul gropii.

Armele erau eficace, dar zgomotoase, capcanele erau duşmanul tăcut al oricărui vînat. Cerbului învăţase să-i zică „bou”, ciutei îi zicea „vaca de cerb”. „Muntele Igniş cu coaste abrupte, ca Muntele Gutîi cu Creasta Cocoşului, unde locuiesc doar caprele sălbatice ori caprele negre, nu-s locuri de vînat, numa’ de privit”, spunea Magdău, iar Moller nota în carneţelul verde pe care scria Karpaten. După ce nu i-a mai rămas nici o filă, pînă şi coperţile se umpluseră cu scrisu-i mărunt într-o limbă pe care Magdău n-o pricepea, Moller învăţase tot ce trebuia să ştie un locuitor al Văii Bune din Baia-Sprie. Ani buni, elveţianul a notat şi a învăţat să cunoască raiul lui Magdău. „Acum, da, raiul meu e şi raiul tău”, i-a spus Magdău lui Moller în anul o mie nouă sute cincizeci şi trei.

***

De două ori pe săptămînă Maximilian Moller abandona raiul Văii Bune. În bucătăria cabanei, brigadierul silvic prepara minunata lui sculătoare, cîrja lui care-i trezea scula bătrînă din morţi şi-l purta de două ori pe săptămînă, lunea şi joia, pe cărarea de deasupra ce se învecina cu Lacul Albastru, ducîndu-l pînă în centrul cel vechi al oraşului Baia-Sprie. Minunea cu sculătoarea nu-i dădea greș niciodată. „O respecţi, te respectă, îi dai ce trebuie, nu te face de rîs”, spunea Maximilian Moller. Preparase la grătar testiculele berbecului, dar oricare testicul al vînatului era bun. Rinichii de porc îi folosea şi pentru femei. Mergea la sigur cu ele. Punea într-un litru de apă clocotită testiculele vînatului, rinichii cei proaspeţi curăţaţi şi bine spălaţi, adăuga două linguri de supă de miez de nucă măcinată. Se pornea fiertura pe plita sobei. Venea la rînd usturoiul, care se aşeza leneş în fiertură tocmai pe fundul oalei, urma la rînd ghimbirul proaspăt şi bine tocat. Încheia fiertura cu un pumn de bujorele din alea roşii, adăuga un pic de sare. După o jumătate de ceas, minunea aia era gata.

Serile de duminică şi miercuri se înfrupta din fiertură. Diminețile de luni şi joi începeau gîdiliturile în partea de jos. Fără fiertură nu s-ar fi lăsat înduplecat să plece din raiul Văii Bune. Nopţile de luni către marţi şi de joi înspre vineri, Maximilian Moller dormea la spitalul mic al Băii-Sprii, în spatele grădiniţei. Trei saloane cu patru paturi pentru suferinzi şi camera de gardă cu canapea mare pentru doctoriţa Lena Rîşniţă. Muierea avea programate gărzile de la spital după placul sculei lui Moller. Purgatoriul i se părea rai pînă dimineaţă, cînd lua în piept drumul de întoarcere către Valea Bună. Magdău tatăl îl vedea urcînd panta de la Lacul Albastru pînă la cabana brigadierului silvic. Dădea din cap. Încreţea fruntea. Nu era treaba lui. Mai era şi lichiorul de întreţinere a sculei bărbăteşti. Ţuica o amesteca cu scorţişoara, coaja de lămîie, cimbrişorul, coriandrul, nucşoara, vanilia. „Oh, vanilia mea bine mirositoare, care-mi aduci tinereţea în părţile de jos”, își zicea Maximilian Moller, în timp ce adăuga amestecului siropul făcut dintr-un kilogram de zahăr şi un litru de apă de munte.

Păhărele cu lichior băuse şi Magdău tatăl, că nu era rău deloc. Păhărele pline ochi cu lichior sorbise cu nesaţ şi doctoriţa Rîşniţă, îi plăcea și ei să fie sculătoarea elveţianului, îl muncea cu mîinile în părţile de jos. Doamna Rîșniţă era măritată și avea patruzeci şi doi de ani… Doar cînd avea gărzi la spital se putea întîlni cu Maximilian Moller. „E foarte bine aşa”, îşi zicea elveţianul, defel speriat că mai multe nopţi petrecute în Baia-Sprie puteau să-i dăuneze sănătăţii.

Trebuşoara a mers ca unsă pînă-n anul o mie nouă sute şaizeci şi unu, în prima miercuri a lunii aprilie. N-ai cum şti, chiar dacă eşti din Lausanne, cantonul Vaud, pe unde trec limpezile rîuri Flon şi Louve, chiar dacă ai casă în Assens lîngă restaurantul Moulin d’Assens unde ţi-ai petrecut anii vieţii active, că joia răcoroasă de aprilie e ultima cînd o iei pe potecile ce duc din Valea Bună în Baia-Sprie, că nu vei mai avea cale de întors vineri de dimineaţă.

Pe canapeaua din camera de gardă, vineri către dimineaţă, cu doamna doctor Rîșniţă lîngă el, Maximilian Moller a suferit AVC-ul. De pe canapea, a ajuns în zece minute pe un pat din salonul cu pacienţi.

Acolo a petrecut săptămîni lungi şi pustii, voioșia nu-l mai vizita decît în vise. Doamna Rîșniţă și-a îngrijit pacientul cu tandrețe. Cunoştea felul bolii şi evoluţia ei. Îşi repeta de nenumărate ori pe zi că nu se va mai lega la cap sub nici o formă cu un alt bătrîior din Baia-Sprie.

După şase săptămîni, Maximilian Moller s-a ridicat de pe patul de spital. Habar n-avea unde se află, nu mai ştia cine e, umbla ca un somnambul prin cameră și pe culoare. Timp de trei zile. A patra şi-a scos scula pe culoar și s-a masturbat. Doamna Rîșniţă a fost șocată. Maximilian Moller s-a masturbat o săptămînă întreagă, cu regularitate, ca după un program fix. Ejacula, urla, se trîntea în patul din salon. Se scula, i se scula şi o lua de la-nceput. I s-a administrat un tratament care trebuia să-l liniștească. Maximilian Moller a suferit un al doilea AVC pe coridorul spitalului, după care nu i s-au mai trezit la viaţă nici părţile de sus şi nici cele de jos. Doamna doctor Rîșniţă a întocmit actul de deces. Magdău tatăl i-a adus trupul la cabana silvică din Valea Bună. A vorbit cu preotul protestant să ţină slujba de îngropăciune. În oraşul Baia-Sprie s-a născut povestea morţii nemaiauzite şi nemaivăzute a unui elveţian. În centrul aşezării s-a pomenit numele Diavolului!

Maximilian Moller a murit în anul o mie nouă sute şaizeci şi unu. Magdău tatăl l-a îngropat în grădină, lîngă Anika Magdău care i-l născuse pe Magdău fiul. În Baia-Sprie s-a mai vorbit despre el încă vreo zece ani, după care doar trei doamne aveau încă ochii umezi cînd îşi aminteau de bătrînul domn cu burta rotundă, cu pistrui şi cu picioarele crăcănate.

Foto: Sergiu Negrean

 

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu