Anticariat

Mândria lui Oscar Wilde

După câteva numere în care am absentat, voi relua, iată, foiletonul despre Oscar Wilde. Pentru cei care nu au citit articolele anterioare, precizez că acest serial are la bază volumul „Viața lui Oscar Wilde” de Robert H. Sherard, probabil cel mai cunoscut biograf al scriitorului irlandez, volum apărut în Anglia în 1906, iar în traducere românească în 1915, la Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu. Traducerea îi aparține lui N. M.-Nigrim (mai multe informații găsiți aici).

În ultimul articol, l-am părăsit pe Oscar Wilde în momentul în care, proaspăt absolvent de Oxford, încerca să pătrundă în saloanele londoneze, epatând, printre altele, prin purtarea unui ciudat „costum estetic”. A reușit? Și da, și nu. Succesul lui Wilde în saloanele londoneze a fost unul… „potrivit”, ne spune Robert H. Sherard: „…a avut un succes social potrivit pe care Londra îl îngăduie în treacăt acelora cari pot să-i îndepărteze plictiseala ei permanentă”. Mai mult, Oscar Wilde „nu a fost niciodată popular în societate; nu era crezut și nu era înțeles; iar la sfârșit, era displăcut”. „Superioritatea lui era prea izbitoare”, continuă autorul. Oscar Wilde, autorul de succes, omul zilei, mai apoi, în toate saloanele londoneze, nu era agreat de foarte mulți dintre bogații zilei, ceea ce nu miră! Motivul este unul simplu (iar traducerea domnului Nigrim, foarte spumoasă cu sintaxa și vocabularul ei de început de secol XX, redă expresiv motivul cu pricina): „Bărbații și femeile care se strângeau în jurul lui dorind să râdă aveau neplăcuta surpriză de a găsi că bășica bufonului era învăluită în piele, și că ascuțișul spiritului lui lăsa o nesuferită înțepătură în urmă”.

Să ne amintim că Robert H. Sherard nu era tocmai un iubitor al societății londoneze, cu care se răfuiește de câte ori are ocazia și în volumul său despre Oscar Wilde. Reproșurile sale, îndreptățite, cred eu (în ciuda unor formulări de secol XIX, ca „om de geniu” sau „superioritatea omului de geniu”, deși ele sunt locuri comune, chiar și acum, în multe texte de la noi), sunt valabile și în prezent, cel puțin pentru spațiul românesc, unde puterea banului a atins niște cote de-a dreptul nesimțite, sufocând, adesea, orice tentativă de a face cultură autentică, fără ploconeli și parti-pris-uri (ca să fiu sincer, nu știu cum mai stau acum lucrurile în Anglia sau în alte părți ale lumii): „Trebuie să amintim că Anglia este o țară comercială unde valoarea, meritul, caracterul, calitatea, geniul sunt prețuite numai după suma de bani pe care un om o câștigă sau o are. Singurul poet căruia i se permite să arate conștiința superiorității sale este acela care poate dovedi că câștigă prin scrierile lui un venit mai mare decât acela ce’l are lumea pe care vrea s-o impresioneze cu superioritatea lui. Romancierii noștri au rangul potrivit cu numărul de shillingi sau de lire ce primesc pe mia de cuvinte. A-și lua cineva asupră-și superioritatea care în omul de geniu este inevitabilă e un fapt resimțit în societatea engleză când acel om de geniu nu e în stare să dovedească venitul bănesc al talentului lui… Oscar Wilde, în vremurile acelea timpurii când încerca să cucerească Londra, desfășura o mândrie care isbea pe spectatori ca o obrăznicie”.

În acea perioadă, Wilde învăța pe propria sa piele ce înseamnă să îți dorești ceva ce numai prin bani și poziție socială poți obține. Nu i-a fost ușor și a făcut multe gafe: „Obișnuia să povestească cu plăcere unele replice pe care le dase în acea epocă. Ele denotau acea calitate pe care Rabelais o descrie ca nerușinare, care când nu subjugă, ațâță o dușmănie ce nu se poate stinge”. Iar Oscar Wilde și-a făcut, nu numai în acea perioadă a vieții lui, destui dușmani.

În cele din urmă, a reușit să iasă în evidență și să-și găsească un editor pentru poeziile sale, volumul fiind anunțat în revista „Athenaeum” din 2 iulie 1881, anunț care reprezenta „un adevărat certificat de reușită” pentru tânărul Wilde. Edmond Yates, un personaj influent al lumii culturale londoneze, apreciat de Charles Dickens, îl ia sub aripa sa protectoare pe tânărul irlandez și îi facilitează publicarea în coloanele unor reviste de prestigiu, ca „The World”. Volumul de poeme a fost un succes și s-a vândut în patru ediții. Tânărul Oscar Wilde începe să-i disprețuiască, cel puțin în aparență, pe cei din clasa de mijloc din care provenea și să-și irosească admirația pe cei care reușiseră să facă averi uriașe, pornind, ce-i drept, tot de jos: „Prieteni buni de ai lui se mirau când îl auzeau vorbind cu laude despre oameni de rând cari, prin îndemânatice afaceri comerciale, ajunseră la renume și înflorire. Cu privire la aceasta, el era cu deosebire om de lume, și astfel luat, e de văzut dacă doctrinele anarhiste la care s’a alipit mai târziu n’au rezultat din supărarea lui că n’a reușit să aibă decât mici succese sociale în tinerețe”. Biograful nostru are dreptate să considere atitudinea de mai târziu a lui Wilde ca reacție și la situația sa din tinerețe, mai ales că „în prea puține case bune din Londra era luat în serios, sau poftit ca un cinstit mosafir”.

Cu toate astea, a avut un oarecare succes, ajungând să cunoască și să fie acceptat de diverse personaje importante ale lumii culturale (James McNeill Whistler, George Meredith, Sarah Bernhardt, artiști din grupul prerafaeliților), dar și să fie promovat de criticii de la revista „Athenaeum”, revistă deținută de Edmond Yates. Iată ce spunea Sarah Bernhardt despre Oscar Wilde, pe care îl va prețui întreaga ei viață (mărturia e desprinsă, bineînțeles, din volumul lui Robert H. Sherard): „Mulți bărbați cari sunt îndatoritori către actrițe și le fac servicii… au un gând ascuns. Nu era acelaș lucru cu Oscar Wilde. El era un devotat îndatoritor și a făcut mult ca să-mi placă și să-mi ușureze lucrurile în Londra, dar nici odată cu gândul de a-mi face curte”.

În fine, cam așa stăteau lucrurile, pe la începutul anilor 1880, cu tânărul Oscar Wilde, arogant și îndatoritor în același timp. În episodul următor, voi scrie despre turneul american al lui Wilde, nelipsit, veți vedea, de peripeții.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

Sursa imaginii: https://clarklibrary.ucla.edu/collections/oscar-wilde/iconography/

Recomandare Literomania

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu