Avanpremieră

Melmoth (fragment)

Scriitoarea Sarah Perry vine în România ca invitat special în proiectul „Marea Britanie – țară invitată de onoare a Salonului Internațional de Carte Bookfest” (29 mai – 2 iunie 2019, la Romexpo). 

Cunoscută cititorilor români cu îndrăgitul „Șarpele din Essex”, o bijuterie literară în stil neovictorian, Sarah Perry va lansa cel mai recent roman, „Melmoth”, care apare în colecția „Babel”, vineri, 31 mai, de la 18.30, la standul țării invitate. Autoarea rămâne în registrul ineditului stilistic, de data aceasta propunând o poveste gotică postmodernă. 

„Magistrală, înfricoșătoare și inteligent scrisă… «Melmoth» funcționează și ca o poveste de groază, dar și ca o meditație filosofică asupra voinței și iubirii. Perry a păstrat ștacheta din «Șarpele din Essex», dar aici merge mai adânc, iar romanul este mai complex .” („Washington Post”) 

Străbătând apele întunecate ale istoriei, Melmoth bântuie lumea de secole. În biblioteca pragheză la care lucrează Helen Franklin, Karel, un prieten, găsește o scrisoare misterioasă. Confesiune și avertisment bizar, ea vorbește despre Melmoth, personaj din basmele de odinioară. El hoinărește prin istorie, spune legenda, condamnându-i la singurătate eternă pe cei care îi cad pradă. Pentru Helen, pare pură fantezie. Și totuși, iat-o urmărită de cineva pe străzile din Praga, iar Karel dispare. 

 

S-a strecurat dincolo de garderobă neobservat, cu haina pe braț, amuzându-se în tăcere de această mică păcăleală nevinovată. Biblioteca era pustie, iar pantofii lui bocăneau tare pe podea. Coridoarele, sertarele din stejar, pline cu armata lor de fișe demodate, priveliștea din curtea bibliotecii, toate, în pustietatea lor, îi păreau stranii, ca și cum nu le mai văzuse niciodată. Apoi, ușa cu întărituri de oțel și cu zăvorul ei zgomotos, pe care l-a ridicat și a intrat.

Încă nu se afla niciun bibliotecar la datorie, șirurile de pupitre erau goale, ca niște gingii din care fuseseră smulși dinții. Din tavanul boltit, din ipsos, coborau copii din ipsos, urlând ca și cum, în spatele bolții, piciorușele lor grăsune și moi erau înfierate. Karel a privit toate acestea tulburat. Ceea ce fusese până atunci un loc al liniștii și al productivității acum I se părea respingător, așa că s-a întors în prag, gata să plece. Cât de întuneric era fără veiozele aprinse! Ba nu…

Era o singură lumină aprinsă, departe de tot, în spate – lăsată peste noapte, probabil de vreun om de serviciu care nu-și dăduse seama cât avea să coste. Veioza lumina un cititor care dormea. Karel, înaintând încet pe culoarul dintre pupitre, a văzut brațele întinse ce formau o pernă dureroasă pentru capul aplecat deasupra biroului. Spatele ușor cocoșat, părul alb, revărsat peste cămașa închisă la culoare.

E Josef! și-a spus Karel. Până la urmă, nu era deloc surprinzător că bătrânul trăgea un pui de somn.

– Josef? a rostit el cu voce tare, apropiindu-se încetișor și vorbind cu blândețe, ca și cum ar fi încercat să trezească un copil.

Mai târziu s-a întrebat cum de nu-i dăduse prin minte chiar atunci că Hoffman dormea somnul cel de pe urmă? Avea nouăzeci și patru de ani, era obosit, iar biblioteca era un loc atât de liniștit și de confortabil. A ajuns lângă pupitru și a pus ușurel mâna pe umărul lui Hoffman.

– Josef! N-ar fi trebuit să te fi pus deja pe treabă?

Dar Hoffman nu s-a trezit, ci doar a alunecat într-o parte, lungindu-se într-un mod nefiresc pe suprafața verzuie a pupitrului. Capul i s-a bălăngănit, lăsându-i-se pe umăr – părul era lung și aspru, părul unui om căruia nu-i mai păsa de ce credeau alții despre el, iar Karel s-a întrebat: fusese întotdeauna astfel, cu pantofii tociți și cu oasele bolovănoase, îngroșate, ale încheieturilor, care se ițeau de sub mânecile deșirate ale puloverului slinos?

– Josef! a insistat el.

De data asta a și zguduit umărul de sub mâna lui: din nou, capul s-a bălăngănit, mișcându-se pe gâtul ca o funie subțire, în așa fel încât și-a întors chipul orb spre cel care îl chinuia. Avea ochii deschiși – ochi verzi – și îl priveau pe Karel implorând cu o expresie de spaimă și groază; gura (Karel se cutremură amintindu-și) era larg deschisă, mandibula înțepenită strâmb, ca și cum o mână răuvoitoare ar fi tras-o într-o parte, în timp ce bărbatul zăcea acolo, urlând. Mâinile întinse pe pupitru nu se odihneau, ci erau rigide, cu palmele în jos, cu degetele încleștate, unghiile zgâriind suprafața. Se vedeau câteva semne palide,ca și cum Hoffman se agățase în disperare, trăgând de piele minute întregi. Împrăștiate pe birou, ca sfărâmate de o greutate mare, se aflau bucăți de piatră.

Lângă el parcă era pregătit un scaun: un pic strâmb, ca și cum bătrânul ar fi fost cufundat într-o conversație cu un companion care plecase de mult. Sub scaun se vedea un obiect nemișcat, de o formă nedeslușită, poate o bucățică dintr-un material subțire, închis la culoare; chiar foarte întunecat la culoare, deosebit de fin, ca bordure rochiei unei femei. În timp ce Karel o privea, fărâma de material a alunecat, mișcată din nou, ca și cum ar fi trecut o adiere de vânt peste ea. Karel, ca hipnotizat, a întins mâna. Apoi una dintre ferestre a scăpat din zăvor și s-a izbit de perete. Bărbatul a strigat și s-a întors: pe pervaz a poposit o stăncuță, care a clipit o dată din ochiul ei albastru și apoi a plecat. Privirea ei, s-a gândit Karel mai târziu, îl trezise la realitate. Pe podea nu se afla nimic, în afară de picioarele lui Hoffman, îndoite în interior, unindu-se cumva nefiresc cu gleznele și umbrele nemișcate ale biroului și ale scaunului. A ieșit în fugă, indecent de grăbit (ca și cum bătrânul s-ar fi putut ridica! Ca și cum mâinile acelea s-ar fi putut întinde orbește după el!) și, dând peste paznicii sosiți în sfârșit la posturile lor, le-a spus:

– Un bătrân… infarct, cred? Mai bine chemați o ambulanță.

Apoi au urmat toate formalitățile banale: studenții, cărora li s-a refuzat intrarea încă de la ușă, pe jumătate nemulțumiți, pe jumătate ușurați; cafeaua amară, împărțită dintr-un termos, întrebările curioase ale personalului bibliotecii. Și, chiar dacă el se cutremura gândindu-se la figura lui Hoffman și la felul grotesc în care îi rămăsese gura deschisă, era doar moartea, veche datorie pe care o plătesc toți oamenii pentru anii trăiți pe acest Pământ.

În timp ce aștepta lângă intrare, neștiind sigur care era eticheta în asemenea situații (trebuia să rămână cu vechiul său prieten?… Poate că ar fi stârnit suspiciuni?), s-a apropiat de el o femeie cu un aer solemn.

– Doctorul Pražan, nu?Am găsit ăsta în timp ce făceam curățenie – i-a spus ea, mijind ochii. Este și un bilet pe care scrie că trebuie să vi-l dăm dumneavoastră. Nu așa procedăm în mod normal: e cât se poate de neobișnuit. Treburile astea nu fac parte din îndatoririle mele. În fine, având în vedere situația… E al lui, nu-i așa? Al celui care a murit. La început am crezut că nu-l știu, dar imediat ce am văzut asta mi-a apărut în fața ochilor imaginea lui, la fel de clară cum vă văd acum pe dumneavoastră. Inițialele astea… m-am întrebat întotdeauna de la ce vin. Ei bine, acum am aflat. Era neamț, cred.

Pe figură i s-a zugrăvit o clipă o expresie de silă, după care a adăugat:

– Chiar și așa, e păcat.

Cu o oarecare reticență, i-a întins dosarul. Karel l-a luat și l-a lăsat nedeschis în poală. În timp ce Hoffman era scos din bibliotecă – cu gura închisă cu forța și înfășurat decent într-un giulgiu din nailon, cu fermoar –, a sosit un ofițer de poliție, o doamnă care se purta exact ca o profesoară dezamăgită de elevii ei. Când sosise bătrânul? Greu de zis: ușile nu erau întotdeauna încuiate atunci când ar fi trebuit. La ce oră fusese lăsat dosarul la garderobă? Nimeni nu știa, nu fusese așezat la vedere, așa că o oră-două nimeni nu-l văzuse. De ce îi fusese lăsat tocmai doctorului Pražan, știa cineva? Karel nu avea idee de motiv, iar autoritățile nu aveau decât să-l ia, din punctul lui de vedere. Nu văzuse nimeni acea singură veioză aprinsă?

Nu auzise nimeni când fusese dat la o parte zăvorul? Nu văzuse nimeni, nu auzise nimeni. Dar chiar și așa (polițista a ridicat din umeri și și-a pus paltonul): în afara cazului în care i s-ar fi descoperit un cuțit înfipt în rinichi, lucrurile erau clare. Interdicția pentru studenți a fost dată jos de pe ușă: tinerii s-au întors în bibliotecă și era clar din aerul festiv că se dusese deja vestea că se întâmplase ceva extraordinar, scoțând din banal o zi de lucru obișnuită.

Fragment în avanpremieră din romanul „Melmoth” de Sarah Perry, traducere din engleză de Ioana Văcărescu, Editura Nemira, Colecţia „Babel”, 2019, 328 p.

 

Despre autor

Sarah Perry

Sarah Perry

Sarah Perry s-a născut în Essex, în 1979. A crescut într-o familie cu puternice convingeri religioase, iar întâlnirea cu arta clasică și medievală i-a marcat definitiv stilul și temele. A susținut o teză de doctorat pe tema goticului în literatura lui Iris Murdoch. A avut o bursă de scriere la Gladstone’s Library și la Praga. Primul ei roman, „After Me Comes the Flood” (Serpent’s Tail, 2014), s-a aflat pe lista lungă pentru Guardian First Book Award și Folio Prize, iar apoi a câștigat East Anglian Book of the Year Award. În 2016 a publicat romanul „Șarpele din Essex”, care a ajuns bestseller, iar în 2017 i s-a acordat prestigiosul British Book Awards Book of the Year. „Melmoth” se află pe lista lungă a Dylan Thomas Prize. Scrierile autoarei britance au fost traduse în 22 de limbi. 

Scrie un comentariu