Cartea săptămânii

„Memoriile” lui Casanova

În 2006, au fost publicate la Editura Nemira „Memoriile” lui Casanova, un volum (selectiv!) de peste 600 de pagini al faimosului autor, o figură mitico-istorică ce a marcat, de-a lungul secolelor, întreaga cultură europeană (literară, dar şi artistică, în sens larg). E vorba de o ediţie selectivă, în traducerea lui Radu Albala, ce reproduce ediţia din 1970, de la Editura Univers. Ediţia românească reprezintă o selecţie din ediţia franţuzească („Mémoires”) în trei tomuri, apărută la Gallimard (1958, 1959, respectiv 1960). Considerate licenţioase şi puse la Index Librorum Prohibitorum, la Roma, memoriile lui Casanova au fost publicate pentru prima dată la Leipzig, abia între 1826-1832 (în zece volume).

„Memoriile” au fost scrise de veneţianul Casanova în franţuzeşte, avînd titlul original „Histoire de ma vie” şi, deşi autorul e atras de ideea de a se adresa cititorului său contemporan (nu „profanului”, ci anume „alesei societăţi care mă ascultă, care mi-a arătat întotdeauna dovezi de prietenie şi în mijlocul căreia întotdeauna m-am aflat”), ele au avut o „carieră” postumă, altfel memorabilă.

Născut la Veneţia (la 2 aprilie 1725) din părinţi comedianţi, autointitulatul Cavaler de Seingalt creşte între femei (mama şi mai ales bunica), e plăpînd în copilărie, iar mai tîrziu, e trimis să înveţe la Padova, unde îşi începe viaţa aventuroasă şi cunoaşte primele tribulaţii amoroase. „Memoriile” sînt un lung şir de peripeţii picareşti – niciodată explicit erotice! –, de observaţie de moravuri şi de personaje pitoreşti, dar seducţia e exercitată de chiar versatilul autor-personaj, care ţine să asigure cititorul, la fiecare pagină, de adevărul celor povestite şi mai ales de autoironia şi înţelepciunea practică cu care-şi reconsideră trecutul. Mare amator de femei, senzual şi hedonist, Casanova e un libertin şi un spirit liber care nu poate fi încarcerat, nici la propriu şi nici la figurat. Capitolele evadării de la Piombi, relatarea cu precizie şi multe detalii a episodului sînt, în acest sens, memorabile. La modul figurat, spiritul său se sustrage întotdeauna referinţelor constrîngătoare, el evadează mereu, de oriunde – aşa cum s-a văzut la Piombi –, şi probabil că acesta e farmecul misterios pe care-l exercită personajul.

Cavalerul de Seingalt vrea să-şi amuze cititorii, aleasa societate, aşa cum el însuşi se desfată, la bătrîneţe, scriindu-şi propria viaţă, adică rămîne un epicurian şi în rememorare/scris. Morala aceasta laxă, hedonismul declarat, vioiciunea de spirit, mergînd pînă la şarlatanie (în ochii Marchzei d’Urfé trece drept cunoscător al Cabalei!), ca şi aerul fals-mucalit cuceresc la lectură şi îi asigură o inedită actualitate: „În ciuda fondului de excelentă moralitate, rod firesc al principiilor divine sădite în inima mea, am fost toată viaţa victima simţurilor; mi-au plăcut raznele, am trăit necontenit în greşeli, fără altă mîngîiere decît aceea de a cunoaşte că mă aflu în greşeală. Astfel încît trag nădejde, scumpe cititorule, că, departe de a găsi în istorisirea mea trăsăturile unei trufaşe sfruntări, nu vei găsi decît pe acelea care se potrivesc unei destăinuiri depline, iar în stilul povestirilor mele nu vei găsi nici aerul unui penitent, nici constrîngerea unuia care roşeşte mărturisindu-şi poznele. Sînt nebunii de-ale tinereţii; vei vedea că rîd de ele şi, dacă eşti bun, vei rîde însuţi cu mine împreună” – notează el în „Prefaţă”.

Aventurierul veneţian ajuns la Paris învaţă repede limba, dar face abateri de la gramatică, accent şi… stil, însă se decide, la 72 de ani, să-şi scrie memoriile în franceză. De ce oare? Impresionat de supremaţia francezei, de eleganţa şi limpezimea ei, fără a se sfii să o întrebuinţeze, Casanova are aspiraţiile unui om de litere şi alege mijlocul de exprimare cel mai ales şi mai răspîndit, pentru a se face cunoscut, fiindcă se teme de insucces. Casanova cochetează suficient cu artele pentru a căpăta şi vanitatea de rigoare, deşi în epocă primează imaginea lui de aventurier şi de seducător, iar parizienii strîmbă din nas la auzul francezei lui impure şi la lipsa lui de fineţe, şi de titlu. Dar astăzi am putea spune că, prin frusteţea epică, „impuritatea” lingvistică şi lipsa lui de rigoare – care i s-au reproşat –, el aduce, în fond, culoare şi iregularitate barocă faimosului cartezianism franţuzesc.

Iată ce spune Casanova despre limba franceză (simptomatic, căci franceza deţinea supremaţia în epocă, şi reprezenta culmea rafinamentului, a clarităţii carteziene), dar şi despre opţiunea lui de a scrie, cu orice risc, în franceză – răspunzînd indirect criticilor care i s-au făcut, şi criticînd, la rîndul lui, aroganţa francezilor de a-şi feri limba de influenţe străine: „Am scris în franceză şi nu în italiană pentru că limba franceză e mai răspîndită decît a mea, iar puriştii care mă vor dojeni că au găsit în stilul meu întorsături din ţara mea vor avea dreptate, dacă acestea îi împiedică să citească limpede. Grecii l-au gustat pe Teofrast în ciuda frazelor lui din Eres, iar romanii pe Tit Liviu în ciuda graiului său patavin. Dacă ce am scris e interesant, am dreptul, cred, la aceeaşi indulgenţă. De altfel, toată Italia îl gustă pe Algarotti, deşi stilul lui e plin de galicisme.

Un lucru vrednic de luat în seamă e acela că, din toate limbile vii cîte se află în republica literelor, limba franceză e singura ai cărei fruntaşi au osîndit-o să nu se îmbogăţească pe socoteala altora, în vreme ce acelea, toate mai bogate în cuvinte ca dînsa, o pradă, atît de cuvinte, cît şi de întorsături, ori de cîte ori înţeleg că prin aceste împrumuturi îşi pot spori frumuseţea. (…) Se spune că orice expresie străină ar sluţi această limbă, care a ajuns să stăpînească toate bogăţiile cu putinţă – şi sîntem siliţi să recunoaştem că sînt numeroase; îndrăznesc însă a spune că judecata cu pricina e părtinitoare, căci, deşi franceza e cea mai limpede şi cea mai logică din toate limbile, ar fi o cutezanţă să afirmi că nu poate ajunge şi mai departe decît a ajuns”.

Dincolo de rezonanţa culturală europeană (şi mondială) a figurii sale, Casanova rămîne – prin „Memoriile” lui – unul din celebrii autori libertini, un povestitor care, deşi „confuz” şi fără stil – dacă e să le dăm crezare francezilor (aşa spune, de pildă, Prinţul de Ligne, contemporanul său) –, e plin de vitalitate, de umor şi de o inteligenţă ce scapă constrîngerilor, pusă în slujba voluptăţilor, a simţurilor, a senzualităţii.

 

Giacomo Casanova, „Memorii”, traducere din limba franceză şi selecţie de Radu Albala, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, 672 p.

Recomandare Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu