Cărți pentru copii fără limită de vârstă

Micuțul Nicolas

Imaginează-ți, cititorule: Nu ai mai mult de șapte ani, părinții – slavă Domnului – te iubesc mult și au destul pentru trenulețe, mingi, biciclete și „o grămadă de bunătăți” făcute în casă. Bunica ta „e foarte bună la suflet”, te răsfață cu cadouri, iar tu o faci să râdă de fiecare dată când vă vedeți. Firește că mergi la școală, dar nu e ca la serviciu, și asta pentru că doamna învățătoare e foarte drăguță, chiar și când faci prostii (te străduiești să fii cuminte de dragul ei, chiar dacă nu îți iese – în apărarea ta, de cele mai multe ori din motive care nu țin de tine). Dacă te gândești mai bine, la școală chiar e cel mai grozav (lăsând la o parte matematicile): aici ți-ai făcut cei mai buni prieteni – pe Aristide cel grăsan care înfulecă tot timpul, pe Rufus cel cu fluier și tată polițist, pe Gil cel fercheș (doar pentru că tatăl lui e foarte bogat), pe Eusebiu cel forțos căruia nu-i trebuie mult să te pocnească și chiar pe nesuferitul de Achim, cel mai bun din clasă, care plânge din orice și mereu se simte nedreptățit.

Imaginează-ți, cititorule: Nu ai mai mult de șapte ani și lumea ta nu depășește (deocamdată) cartierul în care locuiești. Încă nu ai televizor (deși părinții lui Lothar, cel mai slab la învățătură din clasă, i-au cumpărat unul), dar mergi la cinema cât poți de des cu colegii de clasă, mai ales când rulează filme cu cowboy – de fapt și de drept, asta vrei să te faci când o să fii mare.

Ce-ți place ție cel mai mult și mai mult să faci? Păi, e floare la ureche: să te joci. Și la școală? Mai ales la școală, o să-mi răspunzi: „E grozav de tot să te joci cu mingea printre bănci. Când o să mă fac mare, o să-mi cumpăr o clasă numai și numai ca să mă joc în ea”.

Și cum te joci mai exact? Să vedem, cred că e mai ușor să-mi scrii cu liniuțe, așa pot să-mi fac o imagine clară:

– Cu prietenii, cu mingea, când „jucăm un meci tare de tot”, adică nici nu ne trebuie minge, dacă „strigăm și alergăm de colo-colo. Ne distrăm pe cinste”.

– Cu Rex, cățelul pe care l-am găsit pe stradă, și cu care aveam planuri mari: „O să-l învăț să facă tot felul de șmecherii, o să ne păzească și casa și, pe deasupra, o să mă ajute să-i prind pe bandiți, cum văzusem eu joi într-un film”.

– Cu Luiza, fetița prietenei mamei, care a spart geamul de la garaj și a dat vina pe mine. „Seara, adio desert! Dar nu contează. Luiza e grozavă, iar când o să fim mari, o să ne căsătorim. Ce să mai, a tras un șut tare de tot!”

– Cu Aristide, prietenul meu, când chiulim de la școală, dar descoperim că nu e chiar așa de distractiv, mai ales când plouă și nu putem să ne jucăm de-a hoții în pauză. Tot mai bine era la școală.

– În recreație, când toată lumea se bate cu toată lumea și facem o „hărmălaie de nedescris”.

Cititorule, îndrăznesc să spun că nu ți-a fost greu să împrumuți vocea Micuțului Nicolas: ea vorbește din timpul privilegiat al copilăriei, când totul e grozav și tare pentru că tu ești mereu gata de joacă, deschis tuturor oportunităților de a te juca: cu buchetul de flori pe care dorești să-l dăruiești mamei, dar ajunge la destinație ciufulit după o bătaie cu colegii, cu pixul care curge al tatălui, care pătează așternuturile și pijamalele, cu un cal imaginar care, culmea, nu-ți aparține. Nu te joci pentru că vrei să te distrezi, sau cel puțin nu îți propui acest lucru în mod conștient (așa cum îți propui, mai târziu, să fii serios și perseverent), ci mai degrabă te distrezi pentru că a fi jucăuș este starea ta naturală.

A te juca și a fi jucăuș sunt două lucruri diferite: prima este o activitate, cealaltă o (pre)dispoziție, o disponibilitate naturală de a râde și de a te bucura – cele două noțiuni se intersectează, dar nu se suprapun perfect. Te poți juca fără a fi jucăuș (gândește-te la jocurile cu miză), așa cum poți fi jucăuș și în demersuri serioase.

Micuțul Nicolas – un jucăuș virtuoz (așa cum erai și tu, cititorule, când îi împrumutaseși vocea) – știe la perfecție cum să nu ratezi nicio ocazie de a te distra și, în definitiv, de a fi fericit:

„Când am văzut cada mare din baie, am venit cu ideea s-o umplem și să ne jucăm cu bărcuțele. Achim mi-a zis că niciodată nu i-a trecut prin cap așa ceva, dar că sună bine. (…) Ei, și Achim era tare necăjit, pentru că n-avea deloc bărcuțe ca să ne jucăm. Mi-a explicat că are foarte puține jucării și că, în schimb, are multe cărți. Noroc cu mine că știam să fac bărcuțe din hârtie, așa că am rupt amândoi câteva foi din cartea de matematică. Am încercat să le rupem cu atenție, bineînțeles, ca după aceea Achim să poată lipi paginile la loc în carte. Nu trebuie să te porți urât cu o carte, cu un copac sau cu un animal, așa se zice. Ne-am distrat la culme”.

 

René Goscinny și Jean-Jacques Sempé, „Micuțul Nicolas”,  traducere de Raluca Dincă, Editura Arthur, București, 2014

Despre autor

Monica Șerban

Monica Șerban

Monica Șerban a absolvit Facultatea de Litere a Universității București. Vorbește mereu despre cărți, acum și-a făcut curaj să și scrie.

Scrie un comentariu