Cartea săptămânii

Mircea Eliade – în interviuri şi evocări

Săptămâna aceasta vă propun, la „Cartea săptămânii”, un mic volum lansat la recent încheiatul Târg de Carte Gaudeamus: „Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul”, apărut la Editura Vremea, în Colecţia „Fapte, idei, documente” (FID) – volum alcătuit şi îngrijit de Cristian Bădiliţă (în colaborare cu Paul Barbăneagră). Micul (şi cochetul) volum restituie, într-adevăr – într-un format accesibil şi în trei părţi distincte – o serie de interviuri acordate de Eliade în Franţa în anii ’70-’80 (pentru „Le Monde”, „Le Figaro”, „L’Express” etc.), o serie de interviuri despre Eliade, acordate de oameni care l-au cunoscut sau care i-au fost apropiaţi (secvenţa de mijloc), respectiv textele in memoriam publicate de revista „Limite” (apărută la Paris, sub îngrijirea lui Virgil Ierunca) în 1986, la dispariţia celebrului istoric al religiilor, eseist şi prozator (texte semnate de Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Baciu, Matei Călinescu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.)

Volumul – ce reeditează, aşadar, texte deja apărute (însă disparat) – pune rapid la dispoziţia unui cititor mai grăbit şi nu neapărat avizat câteva documente preţioase pentru fixarea temelor centrale ale studiilor de istorie a religiilor realizate de Eliade, dar oferă – lucru important – şi câteva piste echilibrate pentru discutarea personalităţii complexe şi controversate a lui Eliade, în speţă a raporturilor lui cu legionarismul şi extrema dreaptă interbelică. Să le luăm pe rând.

Prima parte cuprinde cinci (scurte) interviuri acordate de Eliade – patru traduse din franceză (apărute în „L’Express”, 1979; „Le Quotidien de Paris”, 1981; „Le Figaro”, 1983; „Le Monde”, 1986, ultimul la scurtă vreme după moartea sa) de Cristian Bădiliţă, iar al cincilea, tradus din engleză, revăzut de acesta din urmă (apărut în volumul colectiv „Leaning on the Moment. Interviews from Parabola”, New York, 1986; traducere de Ciprian Vâlcan). „Camuflarea sacrului în profan este o dimensiune paradoxală ale cărei meandre m-au fascinat toată viaţa”, declară Eliade în interviul din 1983 pentru „Le Figaro”. Referitor la modul în care sacrul se camuflează în profan în epoca modernă, demitologizată şi demitizată, istoricul religiilor, dar şi prozatorul subliniază legătura dintre povestirea modernă, secularizată, şi mitul primordial: „Cred că există o continuitate între creativitatea narativă şi învingerea uitării. Dacă romanul modern ar reuşi să menţină creativitatea mitologică şi forma narativă, atunci bogăţii esenţiale ar putea fi salvate de la uitare. Nu cunosc nici o mare literatură care să nu povestească faptul că Ceva s-a întâmplat undeva. Povestirea este o secularizare a mitului. Iar mitul e întotdeauna istorisirea sacrului, o istorisire primordială, care povesteşte cum Ceva (sau chiar lumea însăşi) a început să existe, în urma căror evenimente un comportament, o instituţie, o modalitate de a lucra sau de a iubi au fost întemeiate”. În interviul apărut postum în „Le Monde”, în 1986, întrebat despre „escatologia” marxistă, Eliade spune: „(…) tot ce ne spune el (Marx, n.m.) despre societatea scăpată (sic!) de lupta între clase etc., toate acestea, desigur, în chip desacralizat, nu sunt decât mesianism iudeo-creştin. Speranţa într-o societate eliberată, răscumpărată, mântuită”.

Chestionat – în acelaşi interviu – în privinţa „mirării” lui Cioran, care vede în Eliade un cercetător ce plasează toate credinţele pe acelaşi plan, dar nu-şi asumă nici una, Eliade răspunde, fără a înlătura ambiguitatea poziţiei sale: „Dar eu cred că Cioran n-a înţeles niciodată că a iubi şi a te strădui să înţelegi alte religii n-are nimic de-a face cu propria experienţă. El nu crede că aş fi un om religios (un bun creştin, ceea ce, de altfel, nici nu pretind că sunt), tocmai pentru că eu mă interesez de toate posibilităţile experienţei religioase. Pentru el, asta înseamnă să te porţi ca un savant. Nici pe departe! Savantul ia documentele, apoi începe să le judece din punct de vedere sociologic, psihologic, antropologic. Ceea ce eu, unul, nu fac. Eu mă străduiesc să înţeleg (s.a.), dar nu ca un orientalist sau indianist”. Provocat de jurnalist (Jean-François Duval), Eliade mărturiseşte că „nu şi-a sacrificat” opera de romancier în favoarea studiilor de istorie a religiilor, ci că – ajuns la Paris la aproape patruzeci de ani – nu s-a simţit în stare să scrie literatură în franceză, ca Ionescu sau Cioran, limitându-se la a o face în română („pentru mine, pentru soţia mea şi pentru câţiva prieteni români”), periodic, ca o nevoie imperioasă.

 

 

Secţiunea de mijloc a cărţii propune patru convorbiri în jurul operei şi biografiei lui Eliade realizate de Cristian Bădiliţă cu Paul Barbăneagră (în 1996), realizatorul filmului Mircea Eliade et la redécouverte du sacré (1987); cu Natale Spineto, istoric italian al religiilor, autorul monografiei Eliade, storico delle religioni (2006); cu Juan Martín Velasco, teolog catolic spaniol, autorul unei Introduceri în fenomenologia religiei, şi cu Alexandru Paleologu, care a trăit el însuşi epoca tânărului Eliade – un interviu din 2001, realizat de fiul său, Theodor (Toader) Paleologu, pe baza unei serii de întrebări propuse de Cristian Bădiliţă.

Mă opresc aici în special asupra interviurilor cu Paul Barbăneagră şi Alexandru Paleologu – care aduc detalii şi nuanţe subtile în privinţa biografiei şi ideilor lui Eliade. De la Paul Barbăneagră (1929-2009), care vorbeşte aproape cu devoţiune – aş spune – despre Eliade, pe care-l cunoaşte în exilul său parizian, aflăm că acesta din urmă avea oroare de tehnologie şi în particular de camera de filmat, şi că filmul despre Eliade i-l datorează soţiei acestuia, Christinel, care a reuşit să-l convingă să se lase filmat (cu puţină vreme înainte de a se stinge), tot aşa cum i-a făcut exilul mai suportabil: „Christinel a fost un element foarte important în realizarea operei, dar a fost în primul rând sursa unei permanenţe româneşti, a unei supravieţuiri a acelei realităţi fără de care Eliade n-ar fi putut realiza decât mult mai puţin sau poate nimic… sau ar fi sfârşit nevrotic. Pentru că marea lui disperare era lipsa ţării. Lipsa culturală, spirituală, dar şi lipsa concretă, istoric-geografică. Cred că, dintre oamenii pe care i-am întâlnit aici (la Paris, n.m.), el era cel mai tulburat mai cu seamă după plecarea în America… «adevăratul meu exil»”.

Paul Barbăneagră termină filmul despre Eliade după moartea celui din urmă şi se consideră obligat moral să-l arate mai întâi lui Ionescu şi Cioran, prietenii lui cei mai apropiaţi. De altfel, atunci când îl întreabă pe cine consideră că este „marele prieten al vieţii” sale, Eliade răspunde rapid: „Emil, dragă Paul”. Iată şi comentariul lui Paul Barbăneagră: „Cioran, într-adevăr, îi era omul cel mai apropiat. De ce, e foarte greu de înţeles. În fond erau două naturi, două viziuni profund diferite. Viziunea constructivă, încărcată de lumina sacrului a lui Eliade n-are nimic comun cu viziunea sinucigaşă (diabolică aş spune) a lui Cioran. De ce Eliade îl considera cel mai bun prieten am încercat să aflu, dar n-am reuşit niciodată”.

Am citit cu mare interes în special interviul cu Alexandru Paleologu – care, pe de o parte, face fine consideraţii literare cu privire la opera de ficţiune a lui Eliade (pentru el, romanele şi proza eliadiană sunt de o calitate medie, iar Eliade excelează în eseu, unde are o anvergură europeană), iar pe de alta, aduce nuanţe importante în chestiunea aderării lui Eliade la Mişcarea Legionară. Regăsim ideea pe care o susţine şi Marta Petreu, de altfel, anume că aderarea generaţiei lui Eliade la extrema dreaptă a fost – în epocă – o atitudine de imitare (tinerele elite româneşti imită dintotdeauna – e valabil şi astăzi – atitudinile, mişcările de idei europene şi internaţionale), de racordare la spiritul timpului, de supunere, cu vorbele lui Paleologu, la o „modă intelectuală şi politică a timpului”: „Soluţia de extremă dreaptă, la care a aderat Eliade şi toată generaţia lui, nu a fost o consecinţă şi o dezvoltare a unui naţionalism de tip didactic, sau de tip patriotard, sau tricolor, sau instituţional. Eliade şi tot tineretul intelectual care a aderat la Mişcarea Legionară se supunea mai mult sau mai puţin conştient şi deliberat unei mode intelectuale şi politice a timpului. Pentru că în perioada aceea dezamăgirile aduse de democraţie şi liberalism după Primul Război Mondial, după pactul de la Versailles, erau destul de evidente. Au fost în toată Europa mişcări de extremă dreaptă, care au mobilizat, au atras o anumită elită intelectuală”. Dincolo de această contextualizare europeană, Alexandru Paleologu adaugă bemoli şi în privinţa articolelor aşa-numite „legionare” ale lui Eliade, puţine la număr: „Când le-am citit, le-am citit fără nici un fel de plăcere şi fără interes şi nu le-am socotit concludente. Dar interesant, Eliade era un spirit foarte prudent în formularea intelectuală şi care nu gusta apelurile la iraţionalitate şi la febrilitate. El era apreciat de mulţi dintre adversarii Mişcării Legionare, democraţii de centru, şi era lăudat de oameni ca Mihail Sebastian sau Cioculescu. Acesta era mai rezervat, dar vedea la Eliade un ferment care intriga şi care putea fi gustat”.

După cum se poate vedea (inclusiv din textele celei de a treia părţi, asupra căreia nu mă mai opresc aici), acest mic volum de interviuri cu şi despre Eliade, plus mărturii in memoriam la dispariţia savantului român, reprezintă o echilibrată şi concentrată introducere în opera şi biografia acestuia – chiar şi pentru un cititor mai puţin avizat. Menţionez şi fotografiile remarcabile, inedite (excelent reproduse pe hârtie velină – între ele fotografii cu Eliade şi Jung, cu Eliade, Gilbert Durand şi Henry Corbin, sau cu Eliade şi Nae Ionescu, în 1936), din Fondul „Paul şi Rosie Barbăneagră”, aflat la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova. Formulez, totuşi, şi o anumită rezervă, legată de parti-pris-ul declarat al lui Cristian Bădiliţă, de discursul său pro domo – aş fi preferat un discurs de escortă mai obiectiv în ce-l priveşte pe Eliade. Cu toate acestea, el nu se răsfrânge asupra conţinutului propriu-zis al cărţii (voit omagiale, la 110 ani de la naşterea autorului), fiindcă interviurile şi textele in memoriam vorbesc de la sine.

 

„Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul”, volum alcătuit şi îngrijit de Cristian Bădiliţă, în colaborare cu Paul Barbăneagră, Editura Vremea, Bucureşti, 2017, 168 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu