Cartea săptămânii

Misterul plicului negru

Născut în 1936, la Burdujeni, în prezent cartier al Sucevei, Norman Manea este unul dintre cei mai traduşi autori români. În 1986, pleacă în Berlinul de Vest cu o bursă acordată de juriul internaţional DAAD (Serviciul german de schimburi culturale), iar din 1989 se stabileşte la New-York. Eseist redutabil, Norman Manea este şi un bun prozator. Probabil cel mai cunoscut roman al său este, pentru mulţi, „Întoarcerea huliganului”, apărut, atât în America („The Hooligan’s Return”, Farrar, Straus & Giroux), cât şi România, în 2003 (Editura Polirom), însă şi povestirile şi romanele sale din perioada de dinaintea emigrării merită toată atenţia („Noaptea pe latura lungă” – 1969, „Captivi” – 1970, „Atrium” – 1974, „Primele porţi” – 1975, „Cartea fiului” – 1976, „Zilele şi focul” – 1977, „Anii de ucenicie ai lui August Prostul”, roman-eseu – 1979, „Octombrie, ora opt” – 1981). În rândurile care urmează, mă voi opri asupra romanului „Plicul negru”, ultimul publicat de Norman Manea înainte de plecarea din ţară, apărut în 1986, după o epuizantă luptă cu cenzura.

Roman cu tentă burlescă, „Plicul negru” propune o căutare (o questa) ambiguă, de unde şi nebunia personajului principal, Marcu Vancea. Căutarea obsesivă a unui fotograf, a lui Octavian Cuşa, se suprapune peste căutarea unei inocenţe de mult pierdute. Marcu Vancea, numit şi Tolea, un fost profesor de rusă în provincie, carismatic, nonconformist, adulat de elevii săi, ajunge, printr-o anumită conjunctură, să lucreze la un hotel din Bucureşti, un cuib de nebunii pentru ştabii comunişti. Bineînţeles, straniul traseu al lui Marcu Vancea va trezi suspiciuni: „Deci, Cavalerul de Curlanda e azvârlit de la catedră, pentru a nu vicia tineretul nostru curat şi plin de elan constructiv. Gata să fie aruncat la zdup, dar salvat, nu se ştie cum, în ultimul moment, ba adus şi în Capitală, să vezi şi să nu crezi. Recrutat, probabil. Recrutat, cu siguranţă, pentru misiuni delicate, ca toţi cei de teapa lui, asta o ştia orice mătuşică analfabetă din societatea noastră multilateral supravegheată”.

Tolea este un clovn, un bufon – rol pe care şi-l asumă până la capăt, cu care se identifică. Este modul lui de a rezista într-o lume abrutizată, abjectă, plină de figuranţi: „Nicio şansă, scumpi urmăritori! Prada ştie jocul şi îi place. Nicio şansă, nicio şansă, bufonul e blindat şi locuieşte în lună”. Într-adevăr, fostul profesor de rusă este lăsat în pace, cei din jurul său neştiind cum să-i interpreteze nebunia, ieşirile isterice (iată, prada devine vânător, manevrează cu abilitate frica celorlalţi): „Îi irita până la ură, dar îi şi intimida. Suspiciunea, combinată cu misterul, inhiba reacţia. L-ar fi azvârlit cât colo… Ţicneala era o cursă, erau convinşi, nu ştiau niciodată cât de stupefiaţi sau sceptici să se arate”. În cele din urmă, ţicneala se va dovedi reală, masca va lua locul chipului.

 

 

În acest roman din 1986, autorul nu mizează pe poveste, ci pe atmosferă, pe stările anormale, aproape patologice, ale personajului Marcu Vancea. Povestea se conturează încet şi nesigur din piese disparate. Aflăm, astfel, despre „fratele fugit la Buenos Aires, îmbogăţit şi senilizat”, despre accidentul din adolescenţa lui Tolea, despre iubirea sa şi, nu în ultimul rând, despre questa în care protagonistul s-a angajat cu toate forțele sale. El îl caută pe un anume Octavian Cuşa, un fotograf surdo-mut, singurul, pare-se, care i-ar putea dezvălui mai multe despre misteriosul plic negru pe care tatăl lui Tolea – un filosof cu diplomă de Sorbona, care în timpul celui de-Al Doilea Război şi-a deschis o cramă pentru a putea supravieţui –, l-a primit înainte de a se sinucide. Marcu Vancea, ajuns la vârsta la care tatăl său s-a sinucis, doreşte să cunoască adevărul. De unde i s-a tras moartea filosofului devenit comerciant de vinuri? Nu întâmplător acţiunea este plasată în anul 1980, Anul Handicapaţilor, ni se spune: „– Da, da, Anul Handicapaţilor –perorează tovarăşa secretară a Asociaţiei. Tocmai ni s-a comunicat să nu mai întrebuinţăm această expresie. Mă rog, O. N. U., da, da, Organizaţia Naţiunilor Unite, sigur, aşa s-a decis, dar organele noastre superioare consideră nepotrivit. Ni s-a indicat să evităm această denumire”.

Tolea încearcă să afle motivul morţii tatălui său într-o lume a surdo-muţilor, o lume-metaforă pentru o aşa-zisă societate-model: „– Mulţi, oh, da, prea mulţi ar avea de învăţat. Ar trebui să înveţe de la… de la membrii noştri, asta vreau să spun. Pe ei nu-i distruge nimic în timpul lucrului. Nu vorbesc, nu aud, nu ascultă, nu pot bârfi sau glumi. Nu îşi risipesc gândurile în fleacuri. Lucrează concentraţi, tot timpul. Sunt ordonaţi, disciplinaţi, fideli. Fideli, asta e important. Fără frivolităţi, fără glume, fără toate prostiile astea. Duplicităţile, bodogănelile, toate capriciile astea care…”. O societate-model, plină de obedienţi, de executanţi, plină de măşti, o societate în care oricine putea fi înlocuit cu altcineva. Adevărul, în acest caz, nu aparţine decât celui altfel, clovnului, cel care prin nebunie îşi păstrează intactă fiinţa. Doar el nu poate fi înlocuit. Alienarea e singurul antidot împotriva alienării. Însă „ţicneala” lui Tolea se transformă în nebunie curată, patologică, chiar în noaptea de Înviere, când peste Bucureşti domneşte un întuneric total, ca urmare a deciziei Dictatorului de a interzice iluminatul public pentru a economisi energia. Este întunericul demenţei, întunericul fricii, sfâşiat, la un moment dat, după slujba de Înviere, de luminile miilor de lumânări ale credincioşilor ieşiţi din biserici. Însă aceste lumini au venit prea târziu pentru Tolea, internat, în aceeaşi noapte, în spitalul prietenului său, doctorul Marga.

Roman-metaforă, cu accente burleşti, „Plicul negru” surprinde, în tuşe îngroşate, graniţa fragilă dintre luciditate şi nebunie, într-o societate de-a dreptul orwelliană, în care individul este strivit de masa uniformă a celor obedienţi, de structurile infernale de control atât de bine perfecţionate de regimurile totalitare ale secolului XX.

 

Norman Manea, „Plicul negru”, ediţia a V-a, Seria de autor „Norman Manea”, Editura Polirom, Iaşi, 2010

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu