Cartea săptămânii

Miza politică a Premiului Goncourt 2017

În ultimii ani, marile premii literare franceze au fost acordate unor cărţi cu puternice mize sociale şi/sau politice – e şi cazul premiilor Goncourt şi Renaudot din 2017, care au fost decernate unor volume aflate la jumătatea distanţei dintre realitate (politico-istorică) şi ficţiune: „L’Ordre du jour” de Éric Vuillard (Actes Sud), Premiul Goncourt 2017, respectiv „La Disparition de Josef Mengele” (Grasset), Premiul Renaudot 2017. Dacă ultimul retrasează biografia doctorului nazist Mengele, cel care a făcut teribile experimente medicale pe evreii din lagărul de exterminare de la Auschwitz, micul volum semnat de Éric Vuillard (155 de pagini, în ediţia românească) reconstituie – pornind de la diverse documente de epocă, şi în special memorii – câteva scene-cheie ale istoriei europene din imediata apropiere a celui de-Al Doilea Război Mondial, momente care surprind instalarea la putere a lui Hitler şi a partidului nazist, anexarea Austriei, complicităţile din partea marilor industriaşi nemţi (care finanţează campania partidului nazist), dar şi complicităţile marilor puteri (Anglia, Franţa) – o serie întreagă de „orbiri” colective care vor conduce, implacabil, la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial şi la Holocaust.

Scris nervos şi ironic – din perspectiva unui narator omniscient, ce-şi permite adeseori volute retorice şi ironice – micul „récit” (povestire, naraţiune) al lui Éric Vuillard reconstituie ficţional scene istorice, insistând – aşa cum numai un scriitor o poate face – pe detalii de atmosferă, de descripţie (cadru, personaje), de dialog ce reînvie, pentru cititorii de astăzi, momente terifiante din istoria ascensiunii lui Hitler la putere. Mesajul implicit al cărţii lui Vuillard este acela că – în absenţa memoriei colective – istoria se poate repeta, atrocităţile se pot repeta, nebunia şi distrugerea pot pune stăpânire din nou, demonic, pe „ordinea” fragilă a lumii contemporane.

În epoca noastră, marcată de recrudescenţa naţionalismelor şi de mişcările populiste – într-o Franţă în care Marine Le Pen, candidata Frontului Naţional (partid de extremă dreaptă) a ajuns în turul doi la alegerile prezidenţiale –, avertismentul lansat de cartea lui Vuillard e cât se poate de necesar, de puternic, de tulburător. Juraţii marilor premii franceze au „sacrificat”, aşadar – în anul ce a trecut –, raţiunile pur literare ale decernării acestor premii în favoarea unor mize mai largi, politice şi sociale.

„Ordinea zilei” (Litera, 2018) – carte asupra căreia mă opresc în rândurile de faţă (autorul ei e prezent, zilele acestea, la Bucureşti pentru lansarea traducerii româneşti) – are o puternică miză politică, cu substrat istoric. Pe de altă parte, Vuillard – autor de romane cu teme istorice – are condei, ştie să reconstituie scene, să le imprime tensiune, să surprindă din câteva mişcări (capitolele sunt scurte, fulgurante) grotescul, absurdul, ireparabilul momentelor surprinse; ba chiar şi profilul celebrelor şi funestelor personaje, printre care Göring, cancelarul austriac Schuschnigg, Ribbentrop, Hitler însuşi.

Cartea începe – şi se încheie circular – cu evocarea scenei din 20 februarie 1933, când, în salonul luxos al palatului preşedintelui Adunării Naţionale, douăzeci şi patru de mari industriaşi germani sunt convocaţi de oficiali nazişti pentru a li se cere sprijinul financiar în campania electorală pentru Partidul Naţional-Socialist. E primul pas – aparent banal – către tragedia istorică pe care o cunoaştem cu toţii: „Corupţia este o parte ireductibilă din bugetul marilor întreprinderi – scrie Vuillard –, sub diferite nume, lobby, gratificaţii, finanţări pentru partide. (…) Reuniunea aceasta din 20 februarie 1933, care a marcat un moment unic în istoria patronatului, un compromis inedit cu naziştii, nu reprezintă pentru alde (sic!) Krupp, Opel, Siemens nimic altceva decât un episod destul de obişnuit din lumea afacerilor, o banală strângere de fonduri. Cu toţii vor supravieţui regimului şi vor finanţa pe viitor multe alte partide, în funcţie de performanţele acestora”[1]. Primul pas: corupţia şi interesele marilor întreprinderi, care continuă să prospere şi azi, sub forma marilor corporaţii şi trusturi…

Cel de-al doilea pas: aroganţa, compromisul, complicităţile unor mari actori europeni, cum a fost Lordul Halifax, şeful Guvernului de la Londra – scenă memorabilă a cărţii. Ajuns la întrevederea cu Hitler, „lordul Halifax zări o siluetă stând în dreptul maşinii şi crezu că trebuia să fie un lacheu care-i ieşise în întâmpinare pentru a-l ajuta să urce treptele verandei. Aşa că, atunci când i se deschise portiera, îi întinse bărbatului paltonul său. Numaidecât însă, von Neurath sau altcineva, poate vreun servitor, îi şopti la ureche pe un ton aspru: «Führer-ul!». Lordul Halifax ridică privirea. Era chiar Hitler. Îl luase drept un lacheu!”. Vuillard – din spatele naratorului – îl taxează nemilos pe lordul Halifax (care, în amintirile sale, mizează pe umorul situaţiei), subliniind că nu era vorba despre „gafa unui bătrân aiurit, ci despre morgă, manifestarea supremă a orbirii sociale”. „În schimb – ni se spune mai departe – în ceea ce priveşte ideile, Halifax nu e vreun pudic. Astfel, referindu-se la întrevederea sa cu Hitler, îi scria lui Baldwin: «Naţionalismul şi rasismul sunt nişte forţe puternice, dar eu nu le consider a fi nici împotriva naturii, nici imorale!»; şi, ceva mai târziu: «N-am nici o îndoială că oamenii aceştia îi urăsc sincer pe comunişti. Dar vă asigur că, dacă noi am fi în locul lor, am simţi la fel». Acestea au fost premisele a ceea ce numim şi astăzi politica de împăciuire”. Q.e.d.

Urmează anexarea de către Hitler a Austriei – surprinsă, din nou, în secvenţe memorabile de către Vuillard, care-i schiţează un portret viu cancelarului austriac Schuschnigg, un despot mai mic, la rândul său, care cedează în faţa nebuniei şi violenţei Führer-ului. În ziua în care blindatele germane intrau în Austria, preşedintele Franţei, Albert Lebrun, semna un decret legat de apelaţiunea de origine controlată a unor vinuri… Şi tăvălugul istoriei – condus de micile şi marile gesturi ale oamenilor, de compromisurile şi laşităţile marilor puteri – va merge mai departe…

Mă opresc aici în privinţa detaliilor cărţii. Cum a fost posibil – pare să se întrebe Vuillard – ca oamenii politici versaţi ai Europei să se lase orbiţi de personaje megalomane şi brutale ca Hitler, Göring şi ceilalţi apropiaţi ai Führer-ului, cum au putut bascula raţiunea şi diplomaţia Europei în nebunie şi atrocitate? Scenele şi amănuntele aduse la suprafaţă de autor ne pot oferi un răspuns. Iar gestul recuperării – dramatizate, ficţionalizate – a acestei memorii colective este esenţial, pentru ca istoria să nu se repete.

Éric Vuillard, „Ordinea de zi”, traducere din limba franceză de Mona Apa, Editura Litera, Bucureşti, 2018, 158 p. 

[1] Notez că traducerea românească a cărţii are, adesea, stângăcii şi chiar inadvertenţe.

Parteneriat media


Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu