Cartea săptămânii Traduceri

Moartea literaturii la Roland Barthes – după Antoine Compagnon

În La Préparation du roman, obosit de tracasările vieţii sale, sclav al rutinei, al repetiţiei, al comenzilor, Barthes întrezăreşte de la început două soluţii: retragerea, tăcerea, Neutrul în sens pasiv sau Vita Nova, acţiunea, o nouă luptă, un Neutru activ. Or, dacă alege a doua soluţie, în ciuda seducţiei exercitate de prima, o face dintr-un „sentiment al pericolului”, din „sentimentul că trebuie să te aperi, că este o chestiune de supravieţuire”[1]. Care este pericolul iminent? Ce anume e pe cale de dispariţie şi trebuie protejat? Barthes nu spune încă, dar vom afla în curând: „e ceva ce dă târcoale în Istoria noastră: Moartea literaturii; se învârte în jurul nostru; trebuie să privim în faţă această fantomă”[2]. Dacă Barthes renunţă la tentaţia zen a abstinenţei, dacă se hotărăşte să aleagă efortul, „în acelaşi timp neliniştit şi activ”, lucrul se întâmplă pentru că „ce e mai rău nu e sigur” şi moartea literaturii poate – cine ştie? – să fie întârziată.

Tema aceasta revine fără încetare pe durata celor doi ani de curs. De pildă, după fragmentul despre haiku, descriind trecerea de la notaţie la roman, Barthes întredeschide ceea ce el numeşte dosarul frazei, al „Frazei absolute, depozit al literaturii” şi insistă din nou asupra fragilităţii ei, asupra fiinţei ei pândite de moarte[3]: „Căci Fraza poate că nu e eternă. Deja dă semne de slăbiciune”[4]. Astăzi, nu numai că franceza nu se mai vorbeşte aşa de bine, dar textualitatea şi avangarda distrug şi ele „«legile» limbajului”. Ciudată lamentaţie, neaşteptată din partea unui om al progresului, care sărise în ultima clipă într-un Concorde pentru a se întoarce de la New York, în noiembrie 1978, şi al unui campion al textualităţii, care venise recent în ajutorul lui Sollers în Sollers écrivain (1979), ciudată această apărare a limbii franceze, a frazei franceze. Şi Barthes evocă figura lui „Flaubert, artist şi metafizician al Frazei absolute, (care) ştia că arta sa era muritoare: «Scriu (…) nu pentru cititorul de azi, ci pentru toţi cititorii care vor exista, atâta timp cât limba va fi vie»”. O propoziţie – „Atâta timp cât limba va fi vie” – pe care Barthes o consideră „realistă, dacă nu chiar pesimistă”. Starea literaturii e rea pentru că limba, fraza se descompun; Flaubert este ameninţat pentru că „şi-a legat destinul (şi pe cel al literaturii) de Frază”.

Realist sau pesimist, scepticismul lui Barthes în legătură cu viitorul limbii şi al literaturii este, din acest moment, incontestabil şi el reapare, la fel de strategic, la începutul celui de-al doilea an de curs, căci „ameninţarea cu devitalizarea sau moartea care apasă asupra literaturii sună ca o exterminare a speciei, ca un fel de genocid spiritual”[5], declaraţie atât de gravă, de excesivă, poate, încât Barthes a tăiat-o în textul manuscris şi n-a îndrăznit să o spună cu glas tare.

Însă lamentaţia lui priveşte întreaga stare de fapt: asistăm la „scăderea cotei literaturii”, „literatura apare ca un obiect vetust (pe cale să se demodeze)”[6]. El are „sentimentul că literatura (…) este, nu în criză (formulă prea facilă), ci poate pe cale să moară[7]. Ni se arată aici un Barthes necunoscut, care ţine la tradiţii, luând atitudine împotriva desacralizării cărţii – care nu mai este legată, nu mai este nici măcar învelită în hârtie glacé[8], ca şi cum ar fi făcut-o el însuşi –, protestând împotriva transformării ei în marfă, împotriva reificării ei: „Cartea, loc sacru al limbajului, este desacralizată, a devenit banală: se cumpără (…) ca şi pizza semipreparată”[9]. Manuscrisele care i se trimit sunt neglijate şi nimeni n-ar mai îndrăzni să înceapă o carte precum Rousseau Confesiunile sale, cu atâta îndrăzneală. Aflat sub tutela unor Chateaubriand, Flaubert, Mallarmé, Proust, Kafka, cu toţii eroi şi martiri ai Cărţii, Barthes recunoaşte, spre sfârşit: „Acest curs este atât de «arhaic» în esenţa lui încât obiectul său, într-un sens, nu mai are curs în literatură: mai precis noţiunea de Operă[10]. Ca să nu mai amintim rolul pe care l-a jucat el însuşi în înlocuirea Operei cu Textul.

Desigur, „Literatura şi Moartea” reprezintă o veche obsesie a lui Blanchot, ilustrată de „Mitul lui Orfeu”, el însuşi prezent la Barthes începând cu Gradul zero al scriiturii, dar acesta din urmă îl înţelege într-un sens realist, sociologic şi politic. La şcoală, „degradarea Figurii Profesorului de literatură” este un fapt împlinit[11]. De altfel, aici nu mai înveţi să scrii: „Refuz «modernist» al «stilului» ca fiind şcolăresc”, notează Barthes, dând vina pe Céline – care lua în râs «stilul de bacalaureat» al lui Voltaire, Renan, Anatole France –, şi care se ia chiar de prietenul său Foucault, care desconsideră explicaţia de text! Iată-l pe Barthes apărător al frazei lui Anatole France[12] şi al pedagogiei explicaţiei de text: parcă am fi în Le Figaro, şi asta stârneşte mirarea. Apoi ne dăm seama că există un întreg sistem în toate acestea: „Retorica s-a degradat, s-a tehnocratizat” şi a fost înlocuită de „tehnicile de expresie”; nu mai există „transmiterea de cunoştinţe”, fiindcă învăţătura nu se mai fondează pe imitarea tradiţiei şi nici pe „sfaturile” profesorului[13].

Barthes deplânge faptul că Franţa nu mai are scriitori ca între cele două războaie: Mauriac, Malraux, Claudel, Gide, Valéry nu şi-au găsit succesori; Aragon este ultimul dintre ei; Sartre nu e niciodată decât „figura autodistrugerii mitului”[14]. Iar „romanele actuale, adică o puzderie de romane şi nu vreun «roman mare», nu par să mai fie depozitarele unei intenţii de valoare[15]. Folosirea repetată a adverbului „mai” ca un complement al negaţiei („nu mai există…”) reprezintă figura însăşi a regretului. Ca o culme a decadenţei, nu fără o nuanţă de ironie totuşi, „nu mai există, în Franţa, posibili candidaţi la Nobel”[16]. (Barthes l-a pierdut din vedere pe Claude Simon.) În fine, în câteva cuvinte, degradarea şcolii şi a literaturii decurge din „pierderea sentimentului că scriitura este legată de muncă[17]. Într-adevăr, „munca nu este la modă!”. Barthes ridică vocea în numele celor mici – o reminiscenţă poujadistă? –, clamând că „literatura nu mai este susţinută de clasele bogate”, ci de o „clientelă de declasaţi”: noi, cei din urmă[18].

Paginile scrise pentru ultimele două prelegeri de curs la Collège de France, care sacrifică mult oralităţii – din lipsă de timp, dar poate şi din pudoare – amplifică lamentaţia şi ating subiectul neliniştii profunde a lui Barthes: e vorba de limba franceză, care dispare. Stau mărturie pentru aceasta dificultăţile de exprimare ale francezilor (frizerul său, portarul)[19] sau „nenumăratele greşeli de limbă de la radio”[20]. Şi limba vorbită nu este singura în cauză, căci „ «faptul de a scrie bine», antrenat în deruta estetică a burgheziei, nu mai este «respectat» (…) – tinde să devină o limbă foarte minoritară şi exclusă”. De aceea cei care vorbesc sau scriu încă în frumoasa limbă devin nişte excluşi: „E posibil ca 95 % dintre cărţile scrise astăzi să nu cunoască problemele de care m-am ocupat”[21].

E inutil să insistăm, dacă nu pentru a reaminti că o angoasă asemănătoare, legată de desuetudinea limbii şi literaturii, se făcea simţită în fiecare text trimis de Barthes pentru cronica pe care a ţinut-o în Le Nouvel Observateur de-a lungul acelei ierni (unul din texte avea ca titlu „Tant que la langue vivra”/ „Atâta timp cât limba va fi vie”[22]). Starea în care se află limba şi literatura îi dă un sentiment de solitudine, de exil interior şi de nostalgie: „Nu-mi place şi nu înţeleg nimic din ce e actual, îmi place şi înţeleg inactualul; trăiesc Timpul ca pe o degradare a Valorilor”[23], decretează Barthes, care îşi numeşte mizantropia „Policarpism”, în semn de omagiu faţă de Flaubert, care, în corespondenţa lui, se compara cu Sfântul Policarp, episcop de Smirna martirizat către 167, şi relua strigătul sfântului: „Doamne! Doamne! În ce secol m-ai făcut să mă nasc?”[24]. În ultimele sale prelegeri, Barthes se recunoaşte pe sine în acel Flaubert care bombăne împotriva epocii sale, în vreme ce Chateaubriand este prezent pe tot parcursul celui de-al doilea an de curs, începând cu epigraful despre „melancoliile regretelor, ale absenţei şi tinereţii”[25] şi până la ultimele pagini, care citează abundent din Mémoires d’outre-tombe şi din a lor „Prefaţă testamentară”: „(…) rămân ca să-mi îngrop secolul”[26].

Din acel moment, „viaţa metodică” a scriitorului, pe care se complace s-o descrie Barthes creează un refugiu în faţa lumii, căci „trebuie să lupţi pe viaţă şi pe moarte împotriva duşmanilor”[27]. Scriitorul care opune rezistenţă – primul gest: nu mai deschide scrisorile – devine un erou. Barthes recunoaşte că acea „cazuistică a egoismului”, cu o expresie a lui Nietzsche din Ecce Homo[28], stă mărturie, în cazul lui, pentru „un anumit paseism”[29], însă dorinţa paseistă şi desuetă de scriitură se converteşte în eroism, asumând trecutul împotriva „unei lumi care a făcut din Noutate (începând cu secolul al XVIII-lea, Neomanie) un mit”[30].

Luând atitudine împotriva Noutăţii sau Neomaniei, împotriva dogmei progresului, care conduce la moarte literatura, Barthes adoptă, una câte una, toate trăsăturile antimodernităţii[31]. Violenţa modernităţii împotriva literaturii îl afectează şi ia apărarea clasicilor, iar un haiku îi inspiră acea fantasmă împăcată a căldurii căminului, „a scrie texte clasice (fără agresiunea modernităţii), la adăpost, iarna”[32]. Dincolo de clasici, romantici şi moderni, căutând o soluţie de mijloc, el „imaginează un «clasic modern»”, aşa cum făcea Gide, la începutul NRF[33].

Marginalitatea nu este un privilegiu al tinereţii sau al avangardei[34]. Într-o societate în mare parte tânără, în care avangardismul a devenit o modă şi tinereţea un mit, ataşamentul faţă de trecut constituie de acum înainte, printr-o răsturnare dialectică, o marginalitate sau chiar o clandestinitate, şi, ca atare, un eroism. A apăra astăzi limba clasică devine o atitudine nouă, căci – sentinţă pe care Barthes o va păstra în notele sale de curs – „ceea ce este fragil este întotdeauna nou”[35]. „Pentru că scrisul literar nu mai este durabil”, pentru că este ameninţat cu dispariţia, „pierde din ponderea lui conservativă” – Barthes nu îndrăzneşte să spună „conservatoare” – şi devine „ceva uşor, activ, exaltant, proaspăt”. Condiţia minoritară şi starea precară în care se află tradiţia sunt de ajuns ca să fie răscumpărată. Aflaţi în ruină, pe punctul de a-şi da suflarea, clasicii ne atrag din nou atenţia.

Iată ce anume îi dă dreptul lui Barthes să califice drept „tragică” condiţia celui care doreşte şi apără astăzi limba şi literatura, şi să-l compare pe „acela care vrea să scrie” cu Cassandra: „Scriitorul: un fel de Cassandră a trecutului şi a prezentului; spunând adevărul fără să fie vreodată crezut; martor zadarnic al Eternului Început”[36]. „Cassandră inutilă”, cum îşi spunea Chateaubriand în august 1830, după căderea lui Carol al X-lea, în momentul în care refuza să depună jurământul de fidelitate faţă de Ludovic-Filip şi înainte să demisioneze din Chambre des pairs.

Precum Chateaubriand, scriitorul îşi trage, paradoxal, forţa – energia disperării sau „vitalitatea disperată” a lui Pasolini, pe care Barthes îl cita în Le Neutre[37] – din „statutul tragic al literaturii astăzi”[38]. Tot ca Chateaubriand, el poate numi propria constatare implacabilă a sfârşitului unei lumi nu „un pesimism – sau un Defetism ori un Abstenţionism”, ci „o Formă intensă de Optimism: un Optimism fără Progresism”[39].

Fără îndoială, Barthes a sfârşit prin a fi un veritabil antimodern, un „păstrător al ordinii”[40], cum spunea Paulhan în Les Fleurs de Tarbes, lucru care, pentru un modern, era „ceva greu de asumat”, cum mărturisea Barthes în ultima pagină a cursului său[41].

Traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu 

Fragment din volumul „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” (capitolul „Roland Barthes ca un Sfânt Policarp”) de Antoine Compagnon, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu, prefaţă de Mircea Martin, Editura Art, Bucureşti, 2008, 592 p.

 

Note:

[1] Barthes, La Préparation du roman, op. cit., p. 30.
[2] Ibid., p. 49.
[3] În original „son être-pour-mourir” (n. trad.).
[4] Ibid., p. 150.
[5] Ibid., p. 190.
[6] Ibid., p. 199.
[7] Ibid., p. 353.
[8] Ibid., p. 242.
[9] Ibid., p. 243.
[10] Ibid., p. 355.
[11] Ibid., p. 354.
[12] Grija pentru limba franceză apărea deja în Le Neutre : « Paradisurile artificiale e una din cărţile cele mai bine scrise din lume, alături de Cugetările lui Pascal şi poate de Montaigne” (op. cit., p. 136). Era pe vremea când lumea vorbea limba franceză.
[13] Barthes, La Préparation du roman, op. cit., p. 356.
[14] Ibid., p. 355.
[15] Ibid., p. 363.
[16] Ibid., p. 355. (În original „Nobélisables”, n. trad.)
[17] Ibid., p. 357.
[18] Ibid., p. 365.
[19] Ibid., p. 370.
[20] Ibid., p. 373.
[21] Ibid., p. 352
[22] Id., „Tant que la langue vivra”, Oeuvres complètes, ed. de Eric Marty, Paris, Ed. du Seuil, 2002, 5 vol., vol. V, pp. 643-644.
[23] Id., La Préparation du roman, op. cit., p. 360.
[24] Ibid., p. 361. Prima menţiune a acestui patron al lui Flaubert: „Sfântul Policarp avea obiceiul să repete, astupându-şi urechile şi fugind din locul în care se afla: «În ce secol, Doamne, m-ai făcut să mă nasc!».  Încep să devin ca Sfântul Policarp” (scrisoare către Louise Colet, 21 august 1853, Correspondance, ed. de Jean Bruneau, Paris, Gallimard, col. „Bibliothèque de la Pléiade, 1980-1998, 4 vol. apărute, vol. I, p. 407).
[25] Barthes, La Préparation du roman, op. cit., p. 184.
[26] Ibid., p. 361.
[27] Ibid., p. 267.
[28] Ibid., p. 297. A se vedea Nietzsche, Ecce Homo, in Oeuvres philosophiques complètes, t. VIII, vol. 1, ed. de G. Colli şi M. Montinari, trad. de J.-C. Hémery, Paris, Gallimard, 1974, p. 273.
[29] Barthes, La Préparation du roman, op. cit., p. 303.
[30] Ibid., p. 199.
[31] Aflat în drum spre antimodernitate, în Le Neutre, provocările cele mai intolerante ale lui Joseph de Maistre erau socotite de Barthes nevinovate, dat fiind că el a fost „un simplu scriitor fără influenţă, şi de altfel defazat”, „un înflăcărat, un imprudent, şi nu un arogant” (op. cit., pp. 203 şi 207).
[32] Barthes, La Préparation du roman, op. cit., p. 96.
[33] Ibid., p. 229.
[34] Ibid., p. 351.
[35] Ibid., p. 374.
[36] Ibid., p. 376.
[37] Id., Le Neutre, op. cit., p. 106.
[38] Id., La Préparation du roman, op. cit., p. 376.
[39] Ibid., p. 377.
[40] Termenul folosit de J. Paulhan este  „mainteneur” (n. trad.).
[41] Ibid., p. 384.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu