Blitz-proze

Morcovi, țelină, apio și puțintel ghimbir

Plouă mărunt, ordonat, militărește. Stropii s-au transformat în soldăței disciplinați care-și dau duhul pe asfalt.

Peste Cluj domină un aer umed, vag cețos, care-ți pătrunde-n oase. E ceva cu care noi, locuitorii orașului, ne-am obișnuit deja. Undeva  am citit, dacă îmi amintesc bine, că sîntem pe locul patru în Europa în ceea ce privește numărul de reumatici, în primul rînd datorită atmosferei umede care ne bîntuie cetatea cam tot anul. Dar nu-i o dramă, zău! Cu reumatismul o poți duce mult și bine! Îți mai scîrțîie o încheietură, te mai dor șalele, ți se mai înmoaie genunchii, mai înțepenești în cîte o poziție caraghioasă, dar se poate rezista ani mulți. Mai dificil e cînd te încovoi de la o zi la alta, pe nesimțite și… așa rămîi. Umbli ca un semn de întrebare care nu cere vreun răspuns. În cazul acesta, va fi mai complicat să ți se găsească un coșciug pe măsură. Dar să nu fiu prăpăstios, în fond chestiunea îi privește pe urmași. Numai ploaia asta lipsită de personalitate este de vină pentru gîndurile cenușii care-mi trec prin minte.

Mă opresc la stop. Descopăr, pe banda albă din mijlocul străzii, femeia cu geanta masivă pe umăr care încearcă să plaseze ziare șoferilor. Vînzătoarea ambulantă de tabloide. E îmbrăcată gros, protector, dar are capul descoperit. Ploaia i se scurge, cu impertinență, de pe părul de-o culoare incertă pe umeri pînă jos, pe pantaloni, lăsînd urme tot mai vizibile. Sărmana, îmi zic, greu își cîștigă o pîine. În clipa următoare, parcă auzindu-mi gîndul compătimitor, femeia începe să cînte un cîntec fără cuvinte dar plin de veselie și să salte sprinten, dezinvolt, pe banda albă, aproape în pași de dans.

Micul parc al lui nenea Iancu e gol. Firesc. Pe străzile pietruite bîntuie un aer de ev mediu… întîmplător. Lume puțină, în schimb, prin ferestrele cafenelelor și ale restaurantelor se zăresc clienți în număr mulțumitor.

Ajung pe strada Memorandumului. Fac vreo douăzeci de pași și descopăr mica pancartă colorată. Aha, e deschis, îmi zic bucuros, în timp ce mă vîr pe sub bolta porții. Salt o treaptă și intru la Sucuri naturale și proaspete, preparate în fața ochilor de doamna Maria. O încăpere mică, cu trei scaune înalte şi două oglinzi de-o parte și de alta, o tejghea, iar în spatele tejghelei, zîmbetul dezarmant al doamnei Maria. Chipul ei este rotund și seamănă cu o caisă pîrguită. Sînt un client fidel, aici vin să-mi iau porția de vitamine de cîteva ori pe săptămînă. Doamna Maria știe. Stoarce, în proporții aleatorii, morcov, țelină, apio și ghimbir. Uneori nu doresc ghimbir, ci sfeclă roșie. Dă o culoare mai virilă amestecului.

Sînt singurul client. Îmi permit să întreb:

– Ceva necazuri? Chiar dacă zîmbiți, mi se pare că nu e zîmbetul cel plin de vitamine naturale pe care-l cunosc.

Cu doamna Maria pot glumi întotdeauna fără sfială. De data asta, dă din cap a amărăciune.

– Soțul a făcut un atac cerebral.

– Îmi pare tare rău, zic, în timp ce-mi vîr paiul în lichidul sîngeriu. Grav?

– Din fericire, unul ușor. Își va reveni, m-au asigurat medicii, dar va trebui să aibă grijă de acum înainte.

– Fumează? pun eu clasica întrebare.

– Nu fumează, nu bea alcool, în schimb e un om tare agitat. Se consumă din orice fleac, mai ales la slujbă. Atîta e de devotat încît ar dormi acolo, pe birou. Toate problemele lumii sînt pe capul său! Cînd ajunge acasă, e plin de nervi.

– Un pahar cu suc asortat nu-l ajută?

Doamna Maria îmi răspunde, dînd evaziv din mînă, apoi pornește storcătorul. Uruitul acestuia acoperă orice zgomot.

Pe ușă intră, vijelios, un prieten ziarist. Vine aici, zilnic, la aceeași oră. Un individ complet chel, aflat într-o continuă agitație. Ne salutăm. Doamna Maria oprește storcătorul.

– Sărut mîna, drăguță și simpaticuță doamnă, exclamă ziaristul, țelina e stoarsă? Daaa. Atunci un pahar mare și tare!

Îl bea dintr-o suflare. Întotdeauna comandă un pahar mare cu suc de țelină, iar eu port cu el același scurt dialog:

– Face bine țelina ?

– Face! Te asigur!

– La ce?

– La tenis!

Printre altele, afirmă că e pasionat de sportul ăsta, dar eu nu l-am văzut niciodată jucînd. După ce prietenul ziarist a ieșit la fel de vijelios precum intrase, doamna Maria porni, din nou, storcătorul.

Eu m-am întors spre oglindă și am început să sug, meticulos, vitaminele lichide. Îmi vedeam chipul cum mi se pîrguiește, ca o caisă.

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu