Intersecții

„Moromeții” – sau cum mai putem reprezenta artistic satul românesc

Lumea rurală, așa cum o știau generațiile vechi, așa cum au mai apucat-o unii dintre noi, dispare treptat sau… deja s-a dus. Civilizația rurală tradițională, care a definit atâta timp lumea românească în primul rând din motive sociale, concrete, făurindu-i o dimensiune consistentă a identității culturale, a ajuns din ce în ce în ce mai îndepărtată și mai greu de înțeles. Rămân elementele ei simbolice, dar superficiale, de marketing și promovare, precum ia, covorul oltenesc, hora, costumul maramureșean, ocazional palinca, mămăliga și cârnații cu fasole. De altfel, o lume atât de complexă, care a suferit la rândul ei evenimente tragice și transformări dramatice, a fost întotdeauna greu de reprezentat, iar reprezentările ei artistice au fost mereu discutabile – să ne amintim de țăranii de operetă ai orientărilor tradiționalist-naționaliste, opuse unui autor ca Rebreanu, care dezvăluia violența, sărăcia, lupta din satul românesc. Ca să nu mai vorbim de câte „elogii țăranului român” s-au rostit la Academie. Însă prea puțini creatori au reușit să distileze artistic, în opere cu adevărat universale, originale, imagini, teme, mituri, limbaje din profunzimile ruralului, din magma trecutului ţării – îl menționez aici doar pe Brâncuși.

Viziunea realistă a fost o soluție, dar are, firește, limitele și capcanele ei. Cu primul volum din „Moromeții” (1955! – cumplite vremi), Marin Preda a reușit. Cu ecranizarea sa din 1987, regizorul Stere Gulea a reușit. Mi-a povestit, acum mai bine de douăzeci de ani, un membru al comisiei care a vizionat filmul înainte de fi difuzat – cenzura epocii – că au fost indignați de perspectiva întunecată în care era prezentat țăranul, cu observații asemănătoare celor pe care le fac elevii de azi: „așa trăiau, atâta mizerie, cum, dormeau murdari afară, pe scânduri, cum să arătăm așa ceva?!”. Probabil că „viitorul luminos”, atât de aproape proiectat, era incompatibil cu drama luptei pentru pământ, cu frustrările sărăciei. Utopia ideologică de stânga înghițea greu pastila grea, colțuroasă a lumii adevărate – noroc că asperitățile „realului” puteau fi puse pe seama interbelicului burghez, care „exploata” clasele de jos. Succesul de critică și de public al romanului și succesul filmului sunt indiscutabile și ambele sunt, în primul rând, efectul talentului uriaș al celor care le-au creat. Pe lângă acest fapt, în al doilea rând, succesul este și un efect al orizontului de așteptare, de receptare al publicului, deja educat de literatura cu țărani și mult mai aproape de întâmplările și de valorile acelei lumi, fiindcă percepția, imaginarul, experiența de viață erau similare, prin urmare „recunoașterea” se făcea ușor. Cu noile generații însă „recunoașterea” se face foarte greu sau nu se mai face deloc. Am fost întrebată chiar cum naiba stătea Moromete pe prag, stătea cu scaunul pe prag, pe ce fel de prag, la masă sau cum?! Așa că filmul ajută în continuare cartea, măcar pentru a „vizualiza” mai ușor.

Cu volumul al doilea, din 1967, lucrurile sunt însă complexe. Perspectiva autorului este mult complicată, tehnic, mijloacele de expresivitate textuală se diversifică, se suprapun, se… modernizează, epoca pe care o construiește – după 1945, inclusiv colectivizarea – este tulbure, ca orice etapă de tranziție socială, vechiul se descompune și noul se coagulează în aluviuni și alunecări urâte, cu intrigi complicate, oamenii se schimbă, ies la suprafață uri vechi, se dau bătălii pentru putere sau pentru supraviețuire. Impresia mea, la relectura romanului, este că talentul narativ al lui Marin Preda a escamotat tributul ideologic pe care romanul a trebuit să îl plătească pentru a discuta despre cum vin comuniștii și iau vita omului din bătătură, pământul pentru care luptaseră în Primul și apoi în al Doilea Război Mondial, plugul și „triorul”, despre cum țăranii primesc să semene grâu cu neghină și li se cere toamna drept cotă grâu fără neghină, despre cum puteai declara „chiabur” pe unul pe care îl urai din diferite motive etc.

Ampla intrigă legată de comitete și de înființarea gospodăriei colective, de alegerea unui alt președinte, figura lui Niculae, care este un activist de partid destul de viclean, dar care ajunge în final să iasă din politica activă, iubirea târzie a lui Moromete pentru Fica, sora mai mică a primei lui soții – toate aceste istorii întrețesute ascund adevăruri istorice și sociale spuse doar pe jumătate,  dacă e să fim „realiști”. Ecranizarea de acum a celui de-al doilea volum, tot în regia lui Stere Gulea, este evident o lectură, dar una nu doar a „Moromeților”, ci și a altor cărți ale lui Preda. Niculae, o figură confuză, mai ștearsă, devine scriitor, citește Lenin și ajunge să lucreze în jurnalism. Lectura lui Stere Gulea șterge ambiguitățile și aspectele complexe din proza lui Marin Preda și accentuează perspectiva de azi, poate firesc, apăsat anticomunistă. Citește, cum ar veni, intenția autorului, pe care acesta nu o putea dezvolta deplin în perioada ceaușistă, regizorul introducând și decupând câteva scene care lasă însă impresia unor clișee. Comună filmului și cărții, nu știu dacă intenționat sau nu, este atmosfera de dezagregare, de confuzie, de „ieșire din țâțâni” a unei lumi. Ecranizarea de regulă simplifică, iar aici se pierde semnificativ din  forța personajelor și din dramatismul situațiilor.

Concluzie nu am, stimați cititori, o puteți formula dumneavoastră.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

1 comentariu

  • Apreciez recenzia si ma alatur in mare parte opiniilor exprimate. Daca romanului M2 I se pot gasi oarecari imputari de alunecare ideologica, daca epoca a fost periata cu perie de matase iar firimiturile mai mari ascunse sub pres, cred ca filmul nu ar fi trebuit sa contina acelasi pacat. Tensiunile tranzitiei sunt mai degraba “calmate”
    de starea de lehamite generala care pare sa cuprinda subiectii umani. In afara de asta, el in sine, filmul, mi se pare ca nu sta singur in picioare, ca realizare cinematografica. Daca nu ar exista cartea si referinta la ea (la ele, de fapt, se alatura Viata ca o prada), cum ar fi fost primit filmul ca atare?

Scrie un comentariu