Cartea săptămânii

Neagu Djuvara – aproape o jumătate de veac în exil

În acest an, istoricul Neagu Djuvara a plecat dintre noi. Un caz atipic de scriitor, el s-a impus ca istoric şi memorialist aici, în România, la o vârstă destul de înaintată – avea peste 70 de ani. În ciuda volumelor sale de specialitate, cum ar fi „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor” (carte premiată de Academia Franceză şi care, la bază, este lucrarea sa doctorat, scrisă sub îndrumarea lui Raymond Aron), Neagu Djuvara, întors în România după aproape o jumătate de secol de exil, nu a fost privit cu ochi buni de istoricii autohtoni, care i-au contestat dacă nu calitatea de istoric, cel puţin unele teorii precum cea despre originea cumană a primilor Basarabi. Dar nu pentru că ar fi fost un antinaţionalist, cum au susținut unii răutăcioși, a scris Neagu Djuvara despre acest subiect, ci pentru că era iritat de numeroasele clişee istorice populare şi după 1989, concepute special, mai ales în perioada comunistă, pentru a consolida aşa-zisul spirit naţional românesc. În timp, Neagu Djuvara a devenit un autor cunoscut mai ales pentru volumele sale de popularizare, foarte iubite de un public larg, vândute în mii şi mii de exemplare. În atare condiţii, era imposibil să nu-şi atragă şi antipatii.

După cum spuneam şi mai sus, Neagu Djuvara a fost şi un memorialist spumos, flamboaiant, cu un stil pişicher, ludic, în siajul vechilor noştri memorialişti de secol XIX (unul dintre ei fiind Ion Ghica cu „Amintiri din pribegia după 1848” – „care evocă cealaltă emigraţie, cea care a urmat înăbuşirii revoluţiei din 1848”). În „Amintiri din pribegie”, volum apărut, până acum, în zece ediţii, autorul nostru dă dovadă de un talent de povestaş pe care nu l-am întâlnit la mulţi scriitori români, îmbinând stilul anecdotic cu portretistica, cu istoria, astfel încât ai impresia că îl asculţi pe Neagu Djuvara, nu că îi citeşti, negru pe alb, povestea vieţii.

Prima parte a memoriilor începe nu cu anul 1948, cum apare în titlul capitolului, ci cu anul 1944, căci este evocat momentul 23 august 1944. Întors de la Stockholm la Paris, în 1947, Djuvara primeşte un mesaj de la mama sa: „Mai bine te faci hamal la Paris decât să te întorci în ţară…”. Într-o notă, autorul îşi imaginează care ar fi fost soarta lui dacă s-ar fi întors în ţară: „Iată cum puteau minciuna şi limba de lemn să te bage la ocnă fără apel: în loc de a fi trimis la Stockholm la 23 august de guvernul Antonescu pentru reactivarea  negocierilor cu URSS, se făcea că am fost trimis a doua zi de noul ministru Niculescu-Buzeşti şi adjunctul său, Rădulescu-Pogoneanu, bineînţeles în cadrul unui sumbru «complot antidemocratic»… Pe asemenea temeiuri închipuite aş fi fost condamnat odată cu foştii mei colegi de birou (învinuiţi nu de colaborare cu germanii, ci cu anglo-americanii!), durata condamnării lor măsurându-se după cum se arătaseră mai dârji sau mai slabi de înger… În ce categorie m-aş fi găsit? Cine s-ar încumeta să spună?”.

Aşadar, Neagu Djuvara rămâne la Paris, unde se va implica în numeroase acţiuni de ajutorare a românilor care părăsiseră clandestin ţara, acţiuni derulate în special prin Comitetul Român de Asistenţă (CAROMAN). De asemenea, tot aici îi cunoaşte pe mulţi dintre românii de frunte ai diasporei. În ceea ce priveşte structura diasporei, Djuvara distinge trei categorii. Din prima categorie făceau parte românii stabiliţi în străinătate dinainte de război, dar şi membrii misiunilor diplomatice care au refuzat, după abdicarea regelui, să se întoarcă în ţară. Din a doua categorie făceau parte legionarii fugiţi în Germania după eşecul rebeliunii din 1941. A treia categorie era formată din românii care au fugit după sfârşitul războiului. Numărul refugiaţilor români a scăzut dramatic, atrage atenţia Djuvara, după 1948, astfel încât, „prin 1950 valul refugiaţilor secase aproape cu totul”. Cu toate acestea, s-a încercat organizarea unui guvern  provizoriu, încercare în parte eşuată din cauza neînţelegerilor din interior: „Au avut loc lungi şi laborioase negocieri, în cursul cărora acuzaţiile, bârfele, invectivele şi săgeţile otrăvite n-au lipsit”. Pe de altă parte, Neagu Djuvara ne spune că nici alţii nu stăteau mai bine la capitolul organizare: „Toate emigraţiile au fost măcinate de lupte intestine, niciuna nu a fost monolitică şi cristalină. Polonezii au avut două sau chiar câte trei guverne concomitent în exil. Cehii s-au certat cu slovacii. Albanezii, bulgarii şi ucrainienii erau, de asemenea, împărţiţi în partide rivale, iar despre iugoslavi să nu mai vorbim”. Ceea ce a permis, în cele din urmă, constituirea unui comitet a fost prezenţa regelui Mihai, care a participat la toate etapele negocierilor care au stabilit componenţa şi scopurile acestuia.

Ajuns în acest punct, importantă mi se pare şi nota lui Djuvara referitoare la averea familiei regale: „Averea pe care a mai păstrat-o familia regală în străinătate era în mâinile fostului rege Carol al II-lea şi ale soţiei sale Elena Lupescu – a doua sau a treia, dacă e socotită valabilă căsătoria religioasă  cu Zizi Lambrino, la Odessa, în 1918. După moartea lui Carol, la Lisabona, în 1953, Elena Lupescu şi credinciosul «slujbaş» al perechii, colonelul Urdăreanu, sinistră figură, sânge albastru şi inimă neagră, au pus mâna pe toată averea mobilă a fostului suveran. S-au mai adăugat, pentru a încurca lucrurile şi mai rău, şi acţiuni în justiţie ale lui Mircea Lambrino, fiul din prima uniune, recunoscută legitimă în anumite ţări”.

În Franţa, Neagu Djuvara îi va întâlni, printre alţii, şi pe cei trei intelectuali români atât de în vogă chiar şi în prezent, cel puţin în România: Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Ce are de spus Neagu Djuvara despre fiecare în parte? Încep cu Emil Cioran, unul dintre preferaţii autorului nostru: „Şi, deoarece evoc amintirea acestui scriitor pentru care am o nemărginită admiraţie (îl consider, dintre români, drept cel mai strălucit exemplar al generaţiei sale), aş vrea să răspund aici acelor compatrioţi care se simt jigniţi în mândria lor naţională de acele câteva observaţii ostentativ biciuitoare despre neamul nostru pe care şi le-a îngăduit din când în când. Au francezii o expresie greu de tradus: du dépit amoureux – să-i zicem pe româneşte: ciudă din dragoste. Cioran îşi iubea ţara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioţii săi. Niciodată n-a rupt legăturile cu ţara şi cu trecutul său românesc. Niciodată n-a renegat sau ocultat originile sale…”. Cioran, în ciuda aparenţelor, era un personaj simpatic, plin de umor, anedotic. Nu pierdea, însă, nicio ocazie de a-i pune la punct pe cei pe care nu-i plăcea.

Mircea Eliade, în schimb, era distant, rece. În Paris, a dus o viaţă grea, plină de lipsuri, până când, cu ajutorul lui Georges Dumézil, a obţinut un curs la o anexă a Sorbonei, L’École Pratique des Hautes Études. Apariţia volumului „Traité d’histoire des religions” a declanşat rumoare în rândul profesorilor universitari români din diasporă: „Remarcabilă reuşită pentru un savant străin, şi încă necunoscut, dar şi o sursă de nesfârşită zânzanie în microcosmosul profesorilor universitari români din diasporă… Într-adevăr, nu numai că titlul cărţii nu prea corespundea cu conţinutul – «Tratatul» era mai curând un eseu de fenomenologie a faptului religios, a specificului «sacrului» în societăţile umane, şi aproape exclusiv în societăţile umane zise «primitive» –, dar ceea ce stârnise o adevărată furie în rândul domnilor profesori universitari titulari era calificarea autorului ca «fost profesor la Universitatea din Bucureşti», când, de fapt, Eliade nu ocupase nici măcar primele grade din ierarhia universitară, ci fusese doar, la întoarcerea sa din India, invitat de Nae Ionescu să facă o serie de prelegeri în faţa studenţilor lui, ca outsider. «Vă daţi seama – îmi zise odată unul dintre domnii profesori – s-a făcut general când n-a fost nici măcar sublocotenent…» Avem aici un caz tipic de întâlnire dintre talentul excepţional – dar din afara «cadrelor» – şi mediocritatea oficializată”.

De Eugen Ionescu pe Djuvara îl apropiau unele legături de familie – trebuie spus că legăturile de familie (genealogiile, relațiile de înrudire) au constituit o adevărată pasiune atât pentru omul, cât şi pentru istoricul Neagu Djuvara, care era un adevărat compendiu în acest sens. Mai apropiat, însă, a fost de un alt exilat, de Ştefan Lupaşcu, pe care l-a vizitat deseori pe proprietatea soţiei acestuia, o franţuzoaică dintr-o familie de mari burghezi: „Or, era greu de închipuit tipuri mai deosebite decât al boierului nostru moldovean, corpolent, faţă rumenă, profil roman, păr vâlvoi, gest larg, voce răsunătoare, şi mica franţuzoaică, protestantă, tăcută, negricioasă, părul tras, faţa plată…”.

Amintirile lui Neagu Djuvara se întind pe mai bine de o jumătate de veac, de unde şi numărul impresionant de pagini ale cărţii (peste 600). Este surprinsă perioada petrecută în Africa, în proaspăta Republică Niger, unde Neagu Djuvara a petrecut peste douăzeci de ani, în calitate de consilier diplomatic. Din nou, tot felul de peripeţii, de întâlniri şi de personaje surprinzătoare – o perioadă la fel de interesantă precum cea europeană. Apoi, în partea a patra a cărţii, este descris şocul întoarcerii într-o Românie traumatizată de comunism, adăpostind încă fantomele unui trecut absurd: „În contrast cu starea mizerabilă a noilor cartiere periferice, clădirile nou-nouţe din uriaşul cartier din faţa şi din jurul Casei Poporului mi-au părut a fi solide şi ostentativ luxoase. Palatul, el însuşi, m-a speriat – prea masiv, cu două etaje sus, mai joase, absolut nejustificate în echilibrul ansamblului – apoi lungimea nemaivăzută a coloanelor faţadei… Am găsit ansamblul copleşitor şi urât: un uriaş tort cu frişcă pentru o nuntă la mahala. Mi s-a spus că cele două etaje superioare – inutile – fuseseră impuse de Ceauşescu pentru a fi sigur că acest monument, aşezat în vale, deoarece era pe malul Dâmboviţei, era mai înalt decât oricare altă clădire mai la deal din Bucureşti, inclusiv Casa Scânteii!”.

Neagu Djuvara surprinde, în acest volum autobiografic, o cascadă de evenimente mai mult sau mai puţin personale la care a fost martor (precum retragerea Premiului Goncourt lui Vintilă Horia), pe care le comentează într-un mod implicat, aprins, păstrând însă acelaşi stil elegant, dar şi ludic, cu multe detalii legate în special de actanţi. Volumul „Amintiri din pribegie” pare un amalgam de date, de personaje, de bârfe – un amalgam însă bine stăpânit de povestitorul exersat în memorialistica veche, de secol XIX, cu un vocabular uşor desuet, ceea ce le conferă acestor amintiri un aer din alte vremuri.

Neagu Djuvara, „Amintiri din pribegie (1948-1990)”, ediţia a X-a, revizuită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

1 comentariu

  • Cineva, cred că Nicolae Prelipceanu constata cu melancolie: Veacul Djuvara s-a încheiat.
    Întrebare: Există o ediție recentă, a Amintirilor din pribegie a lui Ion Ghica? El rămâne memorialistul memorabil din scrisorile către Alecsandri, dar despre Amintiri din pribegie se știe mai puțin

Scrie un comentariu